joi, 20 iulie 2017

O inimă curată este de fapt o inimă sinceră pe deplin

Gândindu-mă la natura sincerităţii şi la rolul esenţial pe care îl deţine în viaţa unui credincios, mi-am adus aminte de trei versete: ,,Fiule, dă-Mi inima ta…”, ,,Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” şi ,,Sfinţenia este podoaba casei Tale”.Asociind reprezentarea adevărului cu sinceritatea totală au reieşit următoarele concluzii:O inimă curată este de fapt o inimă sinceră pe deplin.O inimă umplută de adevăr este o inimă care rămâne devotată Domnului, indiferent de stare sau împrejurare.O inimă curată nu este o inimă care nu păcătuieşte, ci mai degrabă o inimă care se smereşte, pentru că păcătuieşte.Citind Psalmul 32 am căutat să vad prin prisma acestor versete, care este nivelul nostru de sinceritate totală prin care ne raportăm unii la alţii. Mă voi referi la câteva exemple concrete, pentru a putea identifica posibilele cauze care ne depărtează de la adevărata sinceritate. În versetele 3 şi 4 David spune “Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii”. Vi s-a întâmplat vreodată să vi se usuce vlaga aşa cum i s-a întâmplat lui David şi să nu puteţi înălţa rugăciuni către Dumnezeu ? Mie mi s-a întâmplat. Cuvintele îmi erau transformate în tăcere şi doar duhul mai putea menţine legătura cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat şi acasă, dar şi în biserică. Aş vrea să afirm că nu sunt de acord cu acea “abordare frăţească”, care pune presiune pe fraţii care nu se roagă în biserică. Ne-am gândit vreodată că fratii aceştia au anumite motive? Şi că au anumite poveri care îi impiedică să se roage? Dar ne-am gândit că Dumnezeu îngăduie poveri peste viaţa noastră şi că El nu aşteaptă să ne putem ruga mereu cu voce tare ? Aş vrea să stăm puţin şi să reflectăm la percepţia noastră asupra rugăciunii dintr-o altă perspectivă. Biblia ne învaţă să ne rugăm în Duhul şi vedem pe paginile Sfintei Scripturi rugăciuni ca ale Anei, cea care se ruga în inima ei dar nu i se auzea glasul. Ar trebui să ne punem acum următoarele întrebări: Oare cuvintele înlocuiesc sinceritatea? Oare numai vorbele rostite sunt considerate rugăciuni? Şi care este jertfa plăcută Domnului? Oare nu un duh zdrobit? Şi ce aşteaptă Dumnezeu de la noi? Oare nu o inimă sinceră în totalitate? Dumnezeu nu ne-a poruncit să fim mereu bucuroşi, pentru că El ştie din ce suntem făcuţi, dar ne-a poruncit să avem adevărul în inimă. El nu vrea să ne prezentăm înaintea Lui ca oameni fără probleme şi fără greutăţi. Dacă ar fi aşa, ce rol ar mai avea lucrarea puterii şi a mângâierii Duhului Sfânt în viaţa noastră? Rugăciunea este o poruncă şi este nespus de plăcută înaintea Domnului, iar contribuţia prin rugăciune în biserică este deosebit de importantă, însă mai presus de acestea, stă sinceritatea stării inimii noastre înaintea Domnului şi înaintea fraţilor. Aşadar, consider că este corect să procedăm astfel: dacă putem să ne rugăm cu voce tare, să o facem cu toată credinţa şi cu toată fiinţa. Dacă nu putem să verbalizăm rugăciunea, să o facem în tăcere, adoptând o atitudine de smerenie şi aşteptând în tăcere răspunsul şi izbăvirea Domnului. Deci, fie că ne rugăm în public, fie că ne rugăm în ascuns, să facem aceasta spre slava Domnului dintr-un cuget curat.Dacă ne lipseşte ceva nouă, credincioşilor din ziua de azi, aceasta este sinceritatea – ca latură a sfinţeniei. Astăzi noi nu mai avem curajul de a ne recunoaste neputinţele, slăbiciunile şi căderile. Iar asta ne face mult rău, fără să realizăm. Ne depărtează de scopul părtăşiei. Dăm mâna unii cu alţii, ne întrebăm cum suntem sau ce mai facem şi avem întotdeauna acelaşi răspuns: ,,Bine frate”, ,,Bine soră, totul e bine, mulţumim Domnului.” Şi-am scăpat. Am mai spus o minciună, pentru că fratele sau sora nu trebuie să stie ca în familia mea e dezastru, că am probleme medicale ori că viaţa mea de credinţă e la pământ, că sunt trecut prin încercări grele, că nu mai am pace…şi aşa mai departe. De ce lăsăm impresia că noi nu trecem prin astfel de probleme? Cât ne vom mai ascunde şi vom purta o mască a aparenţelor ? Însă noi tăcem. Asta facem. Nu realizăm că prin tăcerea noastră nu dăm voie Duhului Sfânt să lucreze în biserică o părtăşie veritabilă? Biblia ne învaţă şi ne îndeamnă să ne rugăm unii pentru alţii. Realizez cu uimire că deseori nu avem motive să ne rugăm unii pentru alţii pentru că nu avem nici o idee despre ceea ce se întâmplă în viaţa fraţilor nostri! Nu ne cunoaştem cu adevărat unii pe alţii. Nu ne deschidem unii altora. Nu avem cum să fim una, aşa cum ne îndeamnă Domnul Isus, atâta timp cât nu avem curajul să fim sinceri pe deplin unii cu alţii. Biblia mai spune: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora”. Dar care sarcini? Pentru că toată lumea e bine, tuturor le merge bine. Dumnezeu nu ne-a poruncit niciodată să purtăm în permanenţă o mască a bucuriei, datorită faptului că El ne-a mântuit şi ne-a salvat. Dacă am primit acest dar, nu înseamnă că aici pe pământ vom umbla numai pe flori şi nu vom avea parte şi de spini. Biblia nu promovează o astfel de învăţătura. Mă doare că de multe ori Îl oprim pe Duhul Sfânt să se manifeste în bisericile noastre pentru că noi controlăm programul şi modul în care credincioşii trebuie să se manifeste în biserică. Noi trasăm direcţiile şi stabilim limitele. Noi punem un hotar bucuriei şi noi formăm contextul întristării. Sinceritatea în cădere preţuieşte mai mult decât o stabilitate spirituală de formă sau de faţadă care să ne facă să ne simţim mai buni decât ceilalţi. Mi-aş dori ca în bisericile noastre, Domnul Isus Hristos să îşi poată desăvârşi lucrarea pe deplin în noi, fără ca noi să-I trăsăm căile. Nu aş vrea ca raportarea noastră în Casa lui Dumnezeu să fie influenţată de tendinţele unui spectacol în care atmosfera trebuie să fie obligatoriu umplută de voie bună şi bucurie. Mi-aş dori să dea Domnul toată bucuria în vieţile noastre şi să avem numai zâmbete pe faţă, însă mai mult mi-aş dori să fim sinceri în tot ce facem şi suntem. Dacă suntem bucuroşi, să fim bucuroşi dintr-o inimă curată cu cei ce se bucură. Dacă suntem întristaţi şi îndureraţi, să nu ne ascundem, păcălindu-i pe alţii şi implicit pe noi înşine. Dacă e să plângem, să plângem în rugăciuni unii pentru alţii. Dacă e să ne rugăm, să ne rugăm fără constrângeri şi neţinând cont de împrejurări. Să facem totul cu o sinceritate deplină, să facem totul ca pentru Domnul. Atunci vom primi binecuvântarea Lui, atunci ne vom putea ruga cu foc unii pentru alţii…şi atunci vom sfinţi cu adevărat Templul lui Dumnezeu.

marți, 11 iulie 2017

Isus Cristos va judeca lumea



"Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine.Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă, este Domnul.De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu".1Corinteni4/3-5

Noua, oamenilor nu ne place sa fim judecati. Prima reactie pe care o avem in sinea noastra dupa ce suntem judecati este Razvratirea. Fie ca aceasta se manifesta in tacere sau e verbalizata, fie ca motivul judecatii este fondat sau nefondat, nu ne convine sa fim judecati de ceilalti.V-ati intrebat vreodata de ce se intampla acest lucru ? De ce chiar si atunci cand cineva ne spune ca am gresit, ne demonstreaza de ce am gresit si noi realizam ca are dreptate, totusi ne este atat de greu sa acceptam ?Neacceptarea sau negarea este a doua reactie care se manifesta instantaneu atunci cand suntem judecati. Acceptarea este a treia reactie care apare intotdeauna dupa razvratire si neacceptare, fie ca se manifesta la un interval scurt de timp sau necesita o perioada mai indelungata.Psihologia sociala spune ca individul actioneaza in functie de perceptia pe care acesta o are asupra realitatii. Caracterul lui se modeleaza in functie de mediul in care acesta se dezvolta.De ce prima reactie a omului la judecata este razvratirea ? Pentru ca cel judecat, intr-o fractiune de secunda , reactioneaza in functie de specificul celui care se afla in fata lui: In fata lui se afla un om. Iar specificul sau este greseala, pacatul. Deci un om supus greselilor. Baza acestui motiv este urmatorul rationament: nu se cade ca un alt om care poate fi judecat, sa judece. Deci ce avem de facut in acest caz? Matei 7:1 “Nu judecati ca sa nu fiti judecati.”De ce a doua reactie a omului la judecata este neacceptarea ? Pentru ca omul actioneaza in functie de principii si experienta acumulata in timp. Este dificil pentru un om ca dupa o viata intreaga in care a procedat intr-un anumit fel, dintr-o data sa procedeze diferit. Pentru ca uneori nici macar argumentul care ii demnostreaza ca trebuie sa procedeze altfel nu este indeajuns. Deci ce avem de facut in acest caz? Coloseni 3:13 “Ingaduiti-va unii pe altii, si, daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi.”De ce abia a treia reactie a omului la judecata este acceptarea ? 1 Corinteni 15:46 “Dar mai intai vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc ; ce este duhovnicesc vine pe urma.” Pentru ca suntem structurati in asa fel incat prima data raspunde firea iar ego-ul nostru trebuie pus la pamant astfel incat duhul sa poata interveni si sa ne indemne sa acceptam, sa recunoastem. Schimbarea sau modificarea comportamentului nu mai poate fi considerata o reactie. Este o decizie. La fel ca promisiunile, deciziile sunt de doua feluri: cele care persista in timp si cele care sunt influentate de emotia momentului, fiind lipsite de continuitate. O decizie reala trebuie hranita cu dorinta, determinare si daruire. Este ultima treapta care trebuie urcata pentru a nu proceda la fel pe viitor, si mai mult: este treapta care ne ajuta sa procedam corect pe viitor. Multi ajung la acceptare dar treapta schimbare inseamna un pas prea mare pentru ei sau un pas irealizabil.Aici intervine Cel ce are puterea sa schimbe inima omului si caracterul sau. Si se pune intrebarea De ce toata judecata asupra lumii i-a fost data Domnului Isus Cristos ? Primul raspuns il gasim in Ioan1:29 “Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii !” Pentru ca El a fost singurul care a putut schimba lumea prin faptul ca a schimbat cursul istoriei, murind pe cruce in locul nostru… ca noi sa ne iertam unii pe altii asa cum ne-a iertat El. Ca noi sa nu ne mai judecam unii pe altii… ci sa ne iubim unii pe altii, asa cum ne-a iubit El.De ce Tatal nu judeca pe nimeni ci toata judecata a dat-o Fiului ? Al doilea raspuns il gasim in Evrei 4:15 “Caci noi n-avem un Mare Preot, care sa n-aiba mila de slabiciunile noastre; ci unul care in toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat.” Pentru ca a stiut ce inseamna durerea, suferinta, slabiciunile si ispitirile, la fel ca noi.El va judeca lumea pentru ca a indurat totul la fel ca noi, pentru ca a indurat pentru noi. Mai presus de toate, El va judeca lumea pentru ca este cu noi in fiecare zi… pentru ca nu ne-a lasat singuri ci ne-a trimis un Mangaietor. Pentru ca ne este sprijin. Pentru ca ne este adapost. Pentru ca ne este izvor de viata. Isus Cristos va judeca lumea pentru ca El este Dragoste si este singurul care poate judeca intreaga lume cu Dragoste.