joi, 28 mai 2015

Eşti creat şi răscumpărat de Mine!

Te ştiam înainte de începerea timpului, ştiu cîte fire de păr sunt pe capul tău. Te-am creat după chipul şi asemănarea Mea. Nu numai că am planuri cu privire la tine, dar ţi-am dat şi abilităţi necesare pentru a le înplini şi ceea ce îţi dau Eu, nu-ţi poate lua nimeni, însă tu nu neglija aceste daruri. Nu uita să le exersezi şi să le pui în practica zilnică. Fii liniţtit, căci am început o lucrare bună în tine şi o voi duce la bun sfîrşit, pentru că întotdeauna termin ceea ce am început. Cuvîntul meu cu privire la tine este dăltuit pentru totdeauna în cer. În viaţă vei înfrunta multe furtuni, vijelii chiar, însă înveseleşte-te, pentru că i-am luat diavolului puterea de a-ţi face rău, iar lumii puterea de-a te distruge. Nu uita că, atunci cînd eşti la strîmtorare, Eu sunt aproape de tine, şi te sprijinesc cu dreapta mea biruitoare. Cîtă bucurie aş avea să-mi dai toate durerile tale, toată desnădejdea şi amărăciunea din sufletul tău! Să-mi dai toate temerile şi rănile provocate de cei din jur. Să-mi dai toate eşecurile tale, neîplinirile din viaţa ta care te apasă zilnic şi nu te lasă să fii fericit! Cînd eşti copleşit de aceste probleme, nu ai la cine să te duci, la cine să cauţi alinare, vino la Mine, vino la Tatăl tău, căci eu voi fi stînca ta de adăpost şi turnul tău de scăpare! Chiar de vei cădea din cînd în cînd, nu vei fi răpus, pentru că eşti în palma Mea. Te înconjor pe dinainte şi pe dinapoi şi Îmi pun mîna peste tine! Da, Eu îmi întind mîna şi te smulg din noianul de încercări şi te redau vieţii. Îţi luminez faţa cu zîmbetul Meu, îţi pun în ochi strălucirea dragostei Mele divine, în gură cuvintele îndurării Mele şi pe buze o cîntare nouă! Îţi înaripez paşii cu bunătatea Mea, mîinile ţi le încarc cu facere de bine. Chiar şi dorul tău nespus care te chinue, îl îmbrac cu îndelungă răbdare, iar gîndurile ţi le înseninez cu iubirea Mea, iar inima înspăimîntată am luat-o în căuşul pelmelor Mele şi va rezista. Am acoperit-o cu sărutul răstignirii, am stropit-o dimineaţa învierii şi am suflat peste ea duh de viaţă nouă! Eşti al Meu! Eşti creat şi răscumpărat de Mine! De ceea, Eu să fiu pe primul loc în viaţa ta, bucuria şi desfătarea ta. Dacă tu vei face aşa, nu îţi voi rămînea dator, ci îţi voi da toate cele de trebuinţă….

marți, 26 mai 2015

oceanul dragostei lui Dumnezeu


Chiar dacă toate râurile ar seca, oceanul dragostei lui Dumnezeu va curge neîntrerupt înspre mine. 

Îmi va sătura setea sufletului și voi plin de sevă pentru El.
Sunt lucruri care pur şi simplu vin prin intuiţie. 
Trebuie să realizezi un echilibru pentru că oricând iei o decizie, nu vei avea dreptate absolută sau nici nu există un rău absolut cu adevărat. 
Trebuie să echilibrezi lucrurile tu însuţi.
Dacă ar fi existat o modalitate să ajungi la un lucru absolut corect, sunt sigur că aş fi urmat un curs acum la şcoală despre ce ar fi acest lucru.
Cu binele absolut şi răul absolut... eu văd totul relativ. 
Modul cum văd eu că ar trebui să tratez pe cineva s-ar putea să nu fie la fel cu modul în care altcineva vede lucrurile.
Aceasta este o afirmaţie relativistă şi nu există absoluturi. 
Şi dacă ceea ce este bine e rău şi ceea ce e rău e bine, atunci ce e bine?
Pot spune ce este adevărat pentru mine şi sunt sigur că fiecare poate spune ce este adevărat pentru ei înşişi dar nu am nici o idee ce este adevărat pentru toţi.
Cred că depinde de persoana care contemplează problema.

duminică, 24 mai 2015

joi, 21 mai 2015

Să privesc încă o zi, bunătatea Ta

Îmi deschid ochii Isuse;
Să privesc încă o zi, bunătatea Ta.
Îmi ridic glasul, să Te slăvesc

 Şi să te laud
Pentru îndurarea Ta!
Şi  îmi lăcrimează ochii de bucurie,

Că pot să îţi simt în inimă prezenţa.
Să te am alături, în amurg sau în zori,
În bucurie sau în necaz.
Şi vreau sä strig cu glasul meu....
 Vreau să îţi spăl picioarele,
Cu lacrimile mele de bucurie
Ce copleşesc aceastä inimă,
Ce ar vrea să te înţeleagă;
Într-o viaţă de om,
Taina dragostei şi a jertfei,
Al darului fără plată,
Al Mielului sfânt fără pată !
Şi îmi închid apoi ochii,
Şi încerc, să privesc prin credintă,
Bucuria zilei ce va veni.
Şi să te chem,
Vino Doamne Isuse...!
Cu mâinile ridicate;
Iar inima... aşteptând, venirea Ta !

miercuri, 20 mai 2015

unde e speranta ta?



…ne vei scoate iarăşi din adâncurile pământului...” Psalmul 71:20
Dumnezeu e Cel ce nu lasă pe om acolo unde a căzut, în adâncuri.
Când mă gândesc la expresia „ajuns în adâncurile pământului” mă gândesc la ce e mai rău, la locul cel mai de jos, de unde nu mai ai putere să te ridici, unde nu ai vrea să te vadă nimeni că ai ajuns.
Poate uneori trecem prin astfel de momente, prin încercări sau poate prin căderi atât de adânci încât sufletul nostru ajunge în adâncurile pâmântului şi speranţa se risipeşte, sclipirea din ochi nu mai este, nădejdea unor zile mai bune e uitată şi frica, disperarea, lanţurile păcatului te strâng atât de rău că nu mai ştii gustul aerului proaspăt.
Acolo, când poate nici prietenii nu ştiu cum să te ajute, sau când nici nu mai sunt lângă tine, vine Dumnezeu. El promite să te scoată de acolo, din adâncurile pământului. 
Nu e un loc prea jos pentru El, nu-i este ruşine de tine, nu se teme de ce vor spune alţii dacă se apropie de tine....El vine, cu blândeţe, paşii Săi îi poţi auzi cum se apropie....se apleacă spre tine, te priveşte, îşi intinde mâna Sa puternică şi te scoate din mocirlă. Îţi redă speranţa pierdută, lumina Sa te pătrunde, nădejdea că vei fi cu El în slava unde nu vor mai fi greutăţi te face să zbori. 
Mângâierea Lui, îmbrăţişarea Lui tandră, grija cu care îţi leagă rănile, toate te fac să te simţi iubit cu adevărat. 
Mai este ceva ce-ţi poţi dori?
 Mai este ceva după care să râvneşte! 
El este împlinirea şi El e Dumnezeul puternic, dar sensibil, mânios şi totuşi ştie să se poarte cu delicateţe, gelos, dar care te lasă să alegi tu, iubitor, dar totuşi drept! -unde e speranta  ta?

duminică, 17 mai 2015

Greseli grave pe drumul mantuiri

A mânca, a bea, și-a crăpa

spre casa de Sus

Nu-ți fie teamă de distanța dintre visele pe care le ai şi puterea de a le împlini, dacă ai puterea să le visezi, ai şi puterea să le împlineşti.
Schimbarea este inevitabilă, creşterea este intenționată!
Orice reuşită începe cu decizia de a încerca.
Oricine are puterea să facă pe altcineva fericit, unii prin doar simplu fapt că intră într-o încăpere, alții prin faptul că ies dintr-o încăpere.
Experiența este un învățător dur, mai întâi îți dă testul, apoi te învață.
Credința e ca şi un radar care vede pe timp de ceață - realitatea lucrurilor de la o distanță pe care ochiul uman nu o poate vedea.
Fericirea nu e destinația la care ajungi ci este felul în care ştii să călătoreşti.
Nu vreau să ajung la sfârşitul vieții mele şi să aflu că am trăit doar lungimea ei ci vreau să pot să trăiesc viața în toată plinătatea ei.
Prețul pe care îl plăteşti atunci când renunți este că mereu vei trăi cu întrebarea ”cum ar fi fost dacă aş fi mers mai departe?”
Nu poți să decizi când şi unde ai să mori, dar cu siguranță poți să decizi cum ai să trăieşti acum!
Am vrut un final perfect. Acum după un drum greu, am învățat că unele poezii nu rimează şi că unele poveşti nu au un început clar, sau poate au un mijloc ciudat şi un final şi mai ciudat.
Viața este despre a nu şti, despre a fi forțat să te schimbi, să ştii când se iveşte o ocazie şi să ştii să profiți de ea din plin fără a ştii ce se va întâmpla în continuare.

miercuri, 13 mai 2015

Iosif Anca - Unde duce calea ta?

adevaruri biblice pentru toti

Pentru moment, să lăsăm deoparte aspectul exterior - chiar dacă el este atât de important între tineri. Noi dorim însă mai mult. Ne interesează o potrivire, o armonizare pe tărâm sufletesc. Unele principii de bază ne vor fi de folos să abordăm problema.
Ambele situaţii sunt de fapt posibile: doi oameni foarte deosebiţi, chiar opuşi, se pot completa în mod armonios, în timp ce alţi doi oameni - tot nişte firi opuse - nu se înţeleg deloc. Sau există parteneri asemănători, care trăiesc în armonie, în timp ce alţi doi oameni, apropiaţi ca şi caractere, găsesc că acest lucru îi frustrează. Cum poate fi explicat acest lucru?

În mod evident, încercarea de a uni doi oameni pe baza unor scheme psihologice eşuează din start. Nu există nici o reţetă general valabilă. Ceea ce noi considerăm a fi o armonie, o potrivire sufletească, depinde mai degrabă de felul în care abordăm o prietenie şi o întreţinem.
Dacă este vorba de o prietenie care are ca scop căsătoria, atunci natura, felul, temperamentul celuilalt trebuie să acţioneze efectiv în mod simpatic şi plăcut. Dacă o anumită persoană are un caracter care, după un timp, te calcă pe nervi, atunci în mod natural este blocată o relaţie mai profundă, şi trebuie ţinut cont de acest lucru; lucru valabil chiar dacă celălalt are o înfăţişare cu adevărat plăcută.

Din nefericire, în cadrul alegerii partenerului, acest principiu este adesea împins într-un plan inferior. Este ignorată raţiunea pentru simplul fapt că cineva este atât de fascinat de trupul celuilalt. Dar atenţie! În clipa în care astfel de parteneri s-au căsătorit şi s-au obişnuit cu înfăţişarea partenerului şi cu atracţia trupească, caracterul şi temperamentul celuilalt vor ieşi cu siguranţă iarăşi în prim plan. Atunci "călcatul reciproc pe nervi" va creşte într-o asemenea măsură încât însuşirile exterioare, care anterior fuseseră admirate, au dintr-o dată un efect negativ.

Sentimente diferite
Bineînţeles că este bine să se ştie ce înclinaţii are celălalt, însă eu pun prea puţin preţ pe încercarea de a consulta diverse constelaţii psihologice pentru a afla dacă există o potrivire între două persoane. De exemplu, un tip sanguin se potriveşte mai bine cu unul coleric sau cu unul melancolic? Sau o persoană introvertită se potriveşte mai bine cu una extravertită sau tot cu una introvertită?

Ceea ce noi percepem ca fiind o "potrivire lăuntrică", depinde mai ales de aptitudinile sufleteşti de care am vorbit deja.

Chiar un om care percepe multe lucruri altfel decât noi, ne oferă posibilitatea de a ne lărgi propriul orizont, învăţând să-l înţelegem tot mai bine.

Pentru a ne putea închipui mai bine această situaţie, să numim unul din tipurile de caracter ca fiind cel emoţional vertical, iar pe celălalt emoţional orizontal.

Oamenii tipului orizontal sunt orientaţi mai mult spre înainte. Ei abordează prezentul într-un mod realist, gândesc la viitor, sunt practici, lucizi, obiectivi, hotărâţi, în schimb, au puţin interes şi înţelegere pentru procesele lăuntrice mai profunde, pentru analize ale personalităţii sau experienţe de comuniune valoroase. Ei abia dacă sunt romantici şi din această cauză trec drept reci, închişi sau distanţi.
Sensibilitatea lor este de fapt la fel de mare ca cea a tipului vertical, însă este dispusă altfel, fiind îndreptată mai degrabă către latura practică a vieţii.

Dimpotrivă, persoana cu o emotivitate de tip vertical are o trăire sentimentală profundă. "Senzorii" săi lăuntrici captează cele mai diferite semnale (fără însă a le putea întotdeauna înţelege sau interpreta în mod corect).

Pentru el este de neconceput un mod de viaţă superficial, ca şi o relaţie bazată numai pe o comuniune practică, lucidă. El cunoaşte profunzimile sufleteşti ale unui om, chiar dacă el însuşi nu reuşeşte să le sondeze prea bine pe ale sale. Cu toate acestea, pune mereu în discuţie modul său de a fi şi de a acţiona, îşi analizează propriul punct de vedere, iubeşte semnalele delicate şi subtile de înţelegere, încercând totodată să încadreze o situaţie mai degrabă intuitiv decât logic. Simte nevoia unui schimb profund de idei, să pătrundă în universul trăirilor celuilalt, având totodată şi înclinaţia spre romantism şi visare, dar şi către tensiuni sufleteşti.

Sensibilitatea acestui tip este îndreptată spre profunzimi (sau şi spre "înălţimi spirituale").

Ce se întâmplă când se căsătoresc doi oameni similari din punct de vedere emoţional?
În cazul a două persoane emoţional verticale

Acestea pot foarte bine să aibă parte de o armonie lăuntrică profundă, însă persistă riscul ca ele să se învârtă tot mai mult în jurul lor şi să fie orbite reciproc în privinţa realităţii cotidiene. Astfel orientaţi, cei doi vor întâmpina greutăţi crescânde în confruntarea cu viaţa sănătoasă, practică şi ca urmare se vor ivi frecuşuri între ei şi se vor îndepărta tot mai mult unul de celălalt. Se vor învinovăţi reciproc, eventual se vor sătura definitiv de "profunzimile sufleteşti" ale celuilalt, care adeseori sunt la fel de încărcate de tensiune şi confuze ca cele proprii.

După cum deci ne dăm seama, o relaţie în care potrivirea sufletească este deosebit de bine conturată, poate fi armonioasă, dar poate da naştere şi la dezacorduri mergând până la respingere.

În cazul a două persoane emoţional orizontale

Şi acestea se pot potrivi în multe lucruri pentru ca astfel să pună câte ceva pe picioare. Însă la ei persistă pericolul ca relaţia lor să degenereze într-o companie la masă şi în pat - fără vreo profunzime sufletească sau vreun zbor spiritual înalt. Acelaşi lucru este valabil şi aici: legătura dintre două tipuri asemănătoare poate fi atât armonioasă, cât şi foarte superficială, banalizându-se şi ducând până la înstrăinare.

În cazul a două persoane emoţional diferite

Cea mai mare şansă a unei asemenea legături se află în valoroasa şi importanta lărgire a orizontului, care este modelatoare de personalitate şi pe care amândoi partenerii o pot experimenta, deoarece sensibilitatea celuilalt este atât de diferită de cea proprie. În acest scop este foarte important a-l asculta cu atenţie pe interlocutor, a-l apropia, a învăţa să-l înţelegi şi să-l respecţi, în felul acesta legătura devine într-adevăr o relaţie armonioasă.

Cu timpul, unul din cei doi va profita de natura practică, realistă a partenerului şi va învăţa să găsească soluţii la care nu ar fi ajuns niciodată singur.

Celălalt, la rândul lui, poate conferi mai multă profunzime şi o mai bună calitate sensibilităţii sale sufleteşti, împărtăşind partenerului sentimentele şi gândurile sale şi exersând în încercarea de a-l înţelege.

Experienţa arată că cele mai mari greutăţi apar atunci când partenerul mai sensibil nu este luat în serios sau nu se simte înţeles de către cel mai raţional, în "profunzimea sa sufletească" el se simte singur şi, mai ales, aşteaptă în zadar să afle aceeaşi profunzime şi la celălalt. Partenerul mai raţional poate căpăta, prin discuţia comună, mai multă înţelegere pentru celălalt, cu toate acestea nu va sesiza niciodată pe deplin "profunzimea" acestuia.

De aceea este determinant aspectul că o persoană emoţional verticală devine întotdeauna conştientă că ceea ce pe ea o mişcă profund, nu va fi perceput cu aceeaşi intensitate de către partener. Ea nu poate decât să spere că celălalt va încerca s-o înţeleagă. Speranţele şi aşteptările false în acest sens au un efect distrugător asupra relaţiei respective.

Persoana emoţional orizontală, pe de altă parte, se va simţi repede suprasolicitată când va fi vorba de anumite discuţii "angajante" şi "profunde". Ca persoană având cu totul alte simţiri, ea se va putea considera ca fiind respinsă sau exclusă.

La ce ne ajută aceste gânduri în viaţa noastră personală? Cred că în privinţa alegerii partenerului -atât în cadrul contrastelor extreme, cât şi al unei asemănări prea mari - este foarte oportună prudenţa; ba chiar ar fi indicată evitarea aprofundării unei relaţii în general. Am constatat că în cazul contrastelor prea puternice, acestea pot reprezenta o provocare mult prea gravă pentru individ şi există riscul de a nu ajunge niciodată la o înţelegere reciprocă reală. Prea marea asemănare, dimpotrivă, ascunde tendinţa unei respingeri lăuntrice şi poate duce la o superficialitate supărătoare, fiindcă lipsesc completarea şi tensiunea necesare, care reprezintă amândouă un imbold spre învăţare şi creştere.

duminică, 10 mai 2015

Mai are blestemul putere asupra noastră?

rechemarea noastră acasă dintr-un exil.....

Omul poate sfida gravitaţia, dar nu şi groapa.
Cele două mari certitudini ale vieţii sunt păcatul şi moartea.
Chiar dacă trăiesc în grupuri, societăţi, mulţimi- împreună, oamenii mor unul câte unul.
Moartea nu acceptă, refuzuri.
Moartea nu acceptă mită.
Chiar din clipa când venim pe lume, începem să o părăsim -să ieşim din ea.

Nici chiar Papa nu ne poate acorda o amânare de la moarte.
A te gândi la moarte este cea mai mare dovadă de realism, căci moartea este singura certitudine a vieţii.
A fi familiar cu groapa, înseamnă prudenţă.
Am fost lut, suntem carne şi vom fi mâncare pentru viermi.
Moartea aşteaptă păcatul, la fel cum munca îşi aşteaptă răsplata.
Moartea nimiceşte totul, în afară de adevăr.
Toţi oamenii sunt egali în prezenţa morţii. 

Moartea este comunistă - ne face egali pe toţi!
Aşa cum moartea te găseşte, eternitatea te pecetluieşte.
Moartea pecetluieşte caracterul şi faptele omului, pe veci. 

Aşa cum îi găseşte în această lume, vor fi şi în următoarea.
Dacă nu mori cum trebuie de prima oară, nu poţi întoarce să mori mai bine, a doua oară.
Orice moarte este nefirească.
Moartea nu este un punct terminus, ci doar o joncţiune.
Întreaga viaţă, este o pregătire pentru moarte.
Filozofia care nu ne învaţă cum să stăpânim moartea, mai bine zis, cum s-o primim, nu merită doi bani.
Cel ce a trăit cum nu trebuie nu va şti cum să moară.
Doar cei ce l-au primit cu credinţă pe Hristos sunt gata să primească şi moartea cu demnitate.

Să nu fim oare mângâiaţi atunci când ne amintim că moartea nu este decât rechemarea noastră acasă dintr-un exil, în patria noastră cerească?
Putem fără a greşi, să afirmăm că acela care nu priveşte cu bucurie la ziua morţii lui şi la ziua învierii lui, nu a avansat deloc în credinţa Creştină -în şcoala lui Hristos.
Fie ca nădejdea pe care o ai a cerurilor, să stăpânească şi să învingă frica ta de moarte. 
La urma urmei, de ce ţi-ar fi frică să mori, dacă speri să trăieşti prin moarte.
Moartea nu este neaşteptată pentru nici un sfânt; celui ce are tot timpul masa pregătită, venirea unui oaspete nu este o surpriză.
Toată viaţa este circumscrisă morţii, dar pentru credincios dincolo de acest cerc se găseşte o nelimitată sferă a vieţii.
 Nu trebuie decât ca el să moară o dată pentru a ieşi din acest cerc şi a nu mai avea de-a face cu moartea.
Moartea este vestiarul o sală de aşteptare, un vestibul, unde ne îmbrăcăm cu nemurirea.
Isus a transformat moartea dintr-o cavernă înspăimântătoare, într-o punte ce duce la glorie.

miercuri, 6 mai 2015

la fel ca Isus.

Zâmbesc, deşi inima-mi este rănită
Şi tac, şi privesc şi ascult umilită
Cuvinte ce dor şi lovesc negândit,
Dar tot mai iubesc, căci Tu m-ai iubit.
Doar dragostea Ta mă umple de pace
Când al deznădejdii lanţ îl desface
Şi-mi pune în suflet al Tău har ceresc,
Mereu, tot mereu, mai mult să iubesc!
Nu inima mea care plânge înfrântă
Nu sufletul trist e cel care-Ţi cântă,
Ci darul ceresc ce in mine L-ai pus

Mai mult să iubesc, la fel ca Isus.

marți, 5 mai 2015

Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.


Până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii.
Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră.
Pe Dumnezeu Il ai sădit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituală.
Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pămanteşti. 
Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. .
Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. 
Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate intampla. 
Nici omoraţi nu pot fi, pentru că in ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvarcolire a răului asupra lor.
Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.
Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.
Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.
Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările.
Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.
Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.
Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricate necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei inşişi.
Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie.
Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. 
Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: 
“Adevărul vă va face liberi”. 
Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. 
De aici ne scoate numai Iisus. 
Când se petrece aceasta? 
Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. 
Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.
Fii mai presus de cuvintele oamenilor:
-să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.
În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.
In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.
Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic.
Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. 
Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. 
Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău.
 Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? 
Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. 
Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o?
 Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, nici sensul utilităţii tale? 
Nu înceta să fii ceea ce ai fost. 
Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al divinului , un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. 
Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. 
Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: 
“Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“

luni, 4 mai 2015

Doamne, mă predau Ţie azi

Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.Viaţa ne cere atât de mult! Mintea ne este într-o continuă nelinişte, şi munceşte mereu, chiar şi în clipele când nu ar trebui să se concentreze la altceva sau la altcineva, decât asupra lui Dumnezeu: la rugăciune.Nu te-ai „prins” niciodată asupra faptului? Adică, începi să te rogi plăcut Domnului, şi-n câteva minute, eşti tot pe genunchi, gura-ţi rosteşte rugăciunea, dar mintea ta este în altă parte. Te-ai gândit la ceva, poate ceva chiar necesar rugăciunii, cum ar fi de exemplu pentru unul dintre copiii tăi… Apoi ai început să călătoreşti cu mintea…la ceilalţi copii, la cât de diferiţi sunt ei, la oare ce-o fi făcut la şcoală, oare ce-o fi în viaţă, oare… oare…Îţi dai seama de ceea ce se întâmplă, că gura se roagă Domnului dar mintea nu mai e acolo, îţi ceri iertare şi-ţi aduci înapoi mintea la Domnul. Psalmistul spune aşa:
Psalmi 118:27Legaţi cu funii vita pentru jertfă, şi aduceţi-o până la coarnele altarului! Adică, ceea ce trebuie jertfit nu vine de bună-voie la altar, dar câteodată trebuie adus chiar şi cu forţa!Apoi suntem atât de solicitaţi, chiar şi pentru lucrarea lui Dumnezeu: -luni seara adunarea grupei de rugăciune la care aparţinem, marţi seara studiu biblic cu bărbaţii, miercuri seara repetiţie de orchestră, joi seara repetiţie de cor,vineri seara e pentru familie, sâmbătă dimineaţa e micul dejun al bărbaţilor la adunare, sâmbătă seara este sfat frăţesc…. Duminica de dimineaţa până seara suntem ocupaţi „în via Domnului. Modifică după caz programul de mai sus, şi vei constata că nu-i departe de adevăr.Pe deasupra, trebuie să muncim ca să avem ce mânca, şi să ne putem plăti ratele.Şi să mai dăm bani şi la biserică! Unii dintre noi slujesc Domnului şi-n alte capacităţi:lideri de celule,de grupe de rugăciune, de lucrare cu tineretul, membrii în comitet sau comisii, etc. Trebuie să ne pregătim să dăm îndemnuri la timpul de rugăciune, sau să luăm cuvântul la şcoala duminicală. Viaţa noastră este „stoarsă” mereu de când ne-am predat Domnului, nu-i aşa?Suntem de două ori mai ocupaţi decât înainte de a ne pocăi! Şi tot 24 de ore avem pe zi! Oare cât va mai dura?Oare cât mai putem rezista?Vreau să propun gândirii noastre în aceste rânduri că toate acestea sunt necesare, probabil, dar că noi ne avântăm în a ne îngriji de multe lucruri, şi uităm de unicul lucru care trebuieşteLuca 10:40-42Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură?Zi-i, deci, să-mi ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis:„Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”.E atâta efort şi zvârcolire din partea noastră, dar suntem NOI cei care ne chinuim, NOI cei care ne sacrificăm, NOI!În puterea noastră, în firea noastră pământească. Ce propun în schimb? Să nu mai facem nimic, să ne retragem din toate activităţile? Şi atunci, cine le va mai face?Nu, nicidecum nu propun asta!Propun ca să începem chair mâine să punem deoparte un timp cu Domnul. Un timp de cercetare, de curăţire lăuntrică, de predare  DOMNULUI! Asta au făcut macedonienii, ne spune Pavel:

S-au dat ei înşişi mai întâi Domnului.Din aceasta predare, va reieşi o slujire NUMAI acolo unde ne vrea Domnul, şi nu în toate activităţile în care sunte implicaţi azi cu firea pământească.Viaţa noastră nu va fi împovorată de ceea ce ne cere Domnul (aminteşte-ţi că „jugul Lui este uşor”!) ci ,va fi cheltuită în mod folositor, la maxim, şi însuşi Domnul va revărsa prin noi puterea Sa, lucrarea Sa, aşa cum vrea El, unde vrea El. O astfel de predare nu este ceva ce vom face o dată pentru totdeauna, ci vom da fiecare zi astfel: -Doamne, mă predau Ţie azi… condu-mi Tu paşii, călăuzeşte-mă Tu, trăieşte Tu prin mine.
-Arată-mi Tu ce trebuie să fac, ce e important, unde să mă duc, ce să spun. Vei fi mult mai eficient în ceea ce faci, pentru că Domnul va face prin tine, şi El face mereu chiar şi ceea ce este imposibil, ca la macedonieni:- dintr-o sărăcie „strălucitoare” au dat extraordinar de mult.Dar activităţile înainte de predarea totală sunt echivalentul punerii carului înaintea cailor… şi asta ne va termina energiile şi ne va aduce frustrare fizică, psihică şi spirituală. Să învăţăm deci puterea acestor cuvinte şi să nu ne fie frică să le folosim: -mai întâi!

sâmbătă, 2 mai 2015

Cu iubirea lui Isus

Doamne, sunt al  Tău
Cum în taină, gându-mi spune
Dă-mi puterea de-a lupta
Și căință-n rugăciune.
Doamne, sunt al Tău
Chiar nevrednic, cum sunt
Dă-mi puterea de-a ierta
Pe vrăjma
și, pe-acest pământ.
Doamne,  sunt al Tău
Și-s lovit peste-obraz,
Dă-mi puterea de-a răbda
Chiar
și-n cel mai greu necaz.
Doamne,  sunt al Tău
Chiar de-i plin de spini pe cale
Dă-mi puterea de-a purta
Crucea Încercării Tale.

Doamne,  sunt al Tău
Și Tu mă iubești nespus
Dă-mi puterea de-a iubi
Cu iubirea lui Isus.

noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.


Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfînt, şi să te sprijinească din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mîncare, şi să primească arderile tale de tot! (Oprire.)
Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima, şi să-ţi împlinească toate planurile tale!
Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta, şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru. Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său, şi -i va răspunde din ceruri, din locaşul Lui cel Sfînt, prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.
Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad; dar noi ne ridicăm şi rămînem în picioare.
Scapă, Doamne, pe împăratul, şi ascultă-ne cînd Te chemăm!
Psalmul 20 este o  rugăciune.
 Acest psalm, în care se împletește rugăciunea cu profeția și cu lauda, stă martor al unei situații pe care poporul lui Dumnezeu o experimentează în mod constant de-a lungul istoriei.
Pe de o parte poporul lui Dumnezeu are parte de necesitatea luptei, pentru că are mulți dușmani, iar pe de altă parte dacă luptă fără Dumnezeu este înfrânt. 
De aceea acest psalm include elementele obligatorii pentru ca regele și poporul să iasă biruitori în luptele pe care le au de dus.
Înainte de luptă cel mai important lucru nu este numai strategia de război, ci și aducerea de jertfe și înălțarea de rugăciuni către Dumnezeu.
 Ocrotirea, ajutorul, și sprijinul din partea lui Dumnezeu sunt factori esențiali ai viitoarei victorii, altfel regele și poporul vor fi înfrânți. 
Ziua necazului în acest psalm este ziua în care trebuie să mergi la război, dar poporul trebuie să se asigure că nu merge singur.
 Poporul lui Dumnezeu are experiențe în care a mers la luptă și trebuia să stea acasă. 
Dacă în mijlocul poporului nu este vreun om al lui Dumnezeu (levit, preot, profet) care să poată declara ceea ce scrie în v.6 („Știu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,…) conducătorul poporului încă nu trebuie să pornească la luptă.
Lupta începe în locașul cel sfânt plecați pe genunchi, iar dacă avem însoțirea Domnului care este un războinic viteaz (Exod 15:3), o vom încheia ridicați și rămași în picioare; pe când dușmanii care încep lupta semeți o sfârșesc îndoindu-se și căzând. 
Victoria nu este dată de puterea carului de luptă și a calului, ci de ajutorul atotputernic al dreptei lui Dumnezeu.