joi, 30 iunie 2011

marți, 28 iunie 2011

luni, 27 iunie 2011

cor_biserica pe stâncă_şoimoş-lipova /poarta cerului_timişoara

..impotriva ta va fi pamantul pe care-l calci!

„Iată, piatra aceasta va fi martoră împotriva noastră, căci a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul, ea va fi martoră împotriva voastră, ca să nu fiţi necredincioşi Dumnezeului vostru”.
In cateva relatari biblice ni se spune ca pamantul a fost martor la un lucru, a avut o contributie la descoperirea adevarului, si a ramas in continuare pentru toti oamenii o marturie de netagaduit despre adevarul lui Dumnezeu revelat in Biblie.
Cain, dupa ce-l omoara miseleste pe fratele sau Abel, nu recunoaste in fata lui Dumnezeu crima infaptuita.
 De aceea, Dumnezeu ii zice: 
-"Ce ai facut? Glasul sangelui fratelui tau striga din pamant la Mine" (Geneza 4:1).
 Sangele striga, pamantul e martor, si Dumnezeu da sentinta:
- "Acum blestemat esti tu, izgonit din ogorul acesta, care si-a deschis gura ca sa primeasca din mana ta sangele fratelui tau!"
- Pamantul a fost martor la prima crima infaptuita, si martor va ramane pentru orice alta crima, sau orice alt pacat, care s-a facut sau se va mai face pe el.
In Numeri 16:31-33 gasim descrisa o intamplare infricosatoare:
- "Pe cand ispravea el (Moise) de spus toate aceste vorbe, pamantul de sub ei s-a despicat in doua. Pamantul si-a deschis gura si i-a inghitit, pe ei si casele lor, impreuna cu toti oamenii lui Core si toate averile lor. Si s-au pogorat astfel de vii in locuinta mortilor, ei si tot ce aveau; pamantul i-a acoperit de tot, si au pierit din mijlocul adunarii"
Sa ne amintim ca natura noastra trupeasca este din pamant, asa cum spune Sfanta Scriptura: 
-"Omul dintai este din pamant, pamantesc;…" (1 Cor. 15:47),
 si ca finalul acestei realitati va fi:
- "… tarana esti, si in tarana te vei intoarce" (Geneza 3:19).
 De aceea, ori de cate ori noi, ca oameni fizici, avem o marturie in noi insine, ea apartine pamantului, caci din el am fost luati, si din el ne-a facut Dumnezeu. 
Deci, martor este Pamantul la orice lucru pe care-l facem! 
Domnul Isus Hristos, la cererea unor carturari si farisei de a le arata un semn, le spune:
- "Caci, dupa cum Iona a stat trei zile si trei nopti in pantecele chitului, tot asa si Fiul omului va sta trei zile si trei nopti in inima pamantului" (Matei 12:40). 
Din nou pamantul este amintit ca fiind un martor.
 Moartea si invierea Domnului Isus petrecute in Ierusalim, nu pot fi nici ascunse si nici omise, caci Pamantul este martor pentru toti oamenii ca ele au avut loc.
 Pamantul a ramas peste veacuri o marturie de neclintit despre adevarul mortii Domnului, pentru ca toti cei care cred in moartea si invierea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si care se pocaiesc de trecutul lor pacatos, schimbandu-si felul de traire, sa-si dobandeasca viata vesnica.Pamantul a fost, este, si va fi un martor deosebit.
Marturia pe care pamantul o va depune in viitor, va ului foarte multi oameni care nu cred acum spusele Bibliei.
Dumnezeu doreste insa ca fiecare dintre noi sa fim oameni iertati, oameni socotiti neprihaniti prin jertfa Domnului Isus Hristos, oameni innoiti, oameni transformati dupa voia Sa, oameni care am primit marturia Pamantului in favoarea noastra.
 Dumnezeu a lasat ca Pamantul pe care ne petrecem viata pentru un anumit timp, sa fie un martor care sa ne ajute sa ne recunoastem pacatul si sa ne vorbeasca despre lucrarea de mantuire a Fiului Sau, Isus Hristos. Astazi, Biserica rascumparata a Mantuitorului nostru de pe Pamant, este cea mai puternica marturie a dragostei lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. 
Daca pana acum tu nu ai primit marturia Pamantului pe care te gasesti, te indemn sa o faci chiar astazi.
 Acest mare martor, Pamantul, va avea un sfarsit, caci va veni o zi cum n-a mai fost niciodata si nici nu va fi, spune Biblia prin epistola apostolului Petru: 
-"Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde" (2Petru 3:10).
Pentru toti cei care au primit marturia Pamantului despre Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, acest lucru nu va insemna pieire, ci stabilirea la o noua resedinta, asa cum scrie in Apocalipsa 21:1-3
 "Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou; pentruca cerul dintai si pamantul dintai pierisera si marea nu mai era … Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie, si zicea: "Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor."
 Va indemn pe fiecare sa va verificati viata, pentru a vedea daca ati primit spre folosul vostru marturia Pamantului.
 Daca ati primit marturia si o veti pastra pana la sfarsit, atunci veti fi locuitori ai noului Pamant, dar daca nu, atunci faceti-o fara intarziere, caci altfel sunteti pierduti pentru vesnicie.
 Nu va simtiti in stare sa primiti marturia Pamantului pe care stati? 
Va amintesc ca Pavel apostolul a scris ca Dumnezeu
 "poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi" (Efeseni 3:20).
Apeleaza la ajutorul Domnului, si El te va ajuta.
 A Lui sa fie slava in veci de veci.
 Amin.

duminică, 26 iunie 2011

Domnul este fără prihană în mijlocul ei.

Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta
M-am trezit privind spre varfuri-
Nalte si pe munti, pe creste.
Si-am crezut ca tot urcusul
 Lin si fara truda este.
Cantece de pasarele
Ascultam, mereu urcand
Si izvoare mititele
 Murmurand un cantec bland.
Am, tot mers, voios si dur
 Si credeam c-asa-i mereu
 dar nu pricepeam ca-n brate
 Eu urcam, la tatal meu!
Eu priveam doar inspre zare
,Urmaream norii pe cer
Nu stiam ca toata truda Drumului,
 o duce el.
 Si urcand, din stanca-n stanca
Plin de ravna, fericit
Dupa multa vreme inca,
In sfarsit, am obosit
 Si mi-a zis: acum e vremea
Sa mergi si tu singur
 Mergi usor, nu te mai teme
Si de mana prinde-ma!
Si-mi era si-atunci tot bine
Si usoara-mi era calea
Am sa merg pe langa tine
Mi-a zis,"sa nu pierzi cararea
 Iar secretul-tine-l minte:
E sa nu privesti in jos,
Ci spre creste inainte
Si spre cerul luminos,
Iar piciorul ti-l aseaza
Doar in loc solid si tare,
Ai curaj, mereu vegheaza
Intareste-te pe cale!
Nu te bizui pe tine
 Si nu te mandri pe cale
Fiindca ades si nevegherea
 In prapastii te pravale
 Si-am continuat urcatul,
Insa, cand mi-era mai greu,
Ori cand mi-auzea oftatul,
M-ajuta tot Tatal meu. ..
Am ajuns intr-o padure
Si-am facut un mic popas.
Tot culegand flori si mure,
Mai in urma am ramas.
Lang-al izvorului murmur
Se-odihnea alt calator;
"Luati-ma cu voi,
sunt singur
Si nu pot urca usor!"
El venise pe-alta cale
Singur, zgariat de spini;
Alungat fusese-n vale
Un strain, printre straini.
 Calea noastra-i paru lina,
Drumu-ngust, dar mai curat.
"Daca vrea, lasa-l sa vina
"Zise Tata.Si-am plecat
. Am pornit deci impreuna
Primind binecuvantari;
Tata ne tinea de mana
Si urcam, privind spre zari.
 Dar ne-a spus soptit odata
:"Eu n-am sa mai fiu cu voi.
Chiar de-o fi greu, niciodata
Nu va-ntoarceti inapoi!"
 Si doar a rostit cuvantul
Si a si plecat, pe loc;
Ca pe Ilie, proorocul
L-a rapit un car de foc!
"Mai ramai o clipa,
Tata!
Singuri nu vreau sa pornim
.Dar,au disparut de-odata
Mergand spre Ierusalim
 Carul si cu caii lui
Doar mantaua ne-a ramas.
"S-o pastrati,e-a Domnului!...
Ne-a mai spus, cu-n ultim glas.
 "S-o pastrati alba mereu!
Ca-i haina neprihanirii
Si ne-a dat-o Fiul Sau
Garantie-a mantuirii."
 Si s-a dus...
Poiana-aceea...
A ramas de-atunci pustie,
 Arsa, fara flori si apa...
Am pornit cu greutate,
Trist si incetisor.
Trebuie, pe cat se poate
Sa dau mana de-ajutor
Acelui de langa mine
Cu care-acum urc spre casa
 -Jos, prapastia se deschide
Mai adanca, mai hidoasa!
"Hai, paseste fara frica!
"Spun si eu, cum mi s-a spus
."Si privirea ti-o ridica
 Doar spre inaltime, sus!
" Insa el, din neveghere,
 A privit in jos cu dor,
A alunecat pe cale
Si vai! si-a rupt un picior!
"Au! Ma doare...
Stai opreste!
Si mai bine ...
M-as intoarce jos, in vale,
Nu mai pot sa merg cu tine!"
S-a deschis si-o rana veche
 Care nu se vindecase
E mai rea decat fractura
Ce-n cadere-o capatase!
Doamne, ce sa fac acuma?
Nu vreau sa ma-ntorc din drum!
Ceru-i negru tot, furtuna
Urla neimblanzita-acum.
Intunericul coboara
Valuri-valuri peste noi,
Cativa corbi ne dau tarcoale
Sa ne sfasie, jos in vai.
 Stropii mari si grei, de ploaie
 Cad in ropot pe pamant;
Arborii se frang, se-ndoaie
 Sub rafalele de vant.
Fiecare pas ce-l facem
 E-un efort ne-asemuit.
"Orice-ar fi, sa nu ne-ntoarcem
"Este sfatul ce-am primit.
 Dar nu mai avem putere...
Pana sus, o fi mult inca?
 Si ranitul, de durere,
Tremura pe-un colt de stanca
. Ce sa fac acuma oare?
A...mantaua...
Voi putea
Sa inving furtuna mare
 Si sa-l infasor in ea?
 Cu sfiala scot mantia,
O desfac, il invelesc
 Si-un fulger tasnind scanteia
Ma ajuta sa zaresc
Scris pe ea un S.O.S.:
"In caz de orice pericol
 Cat puteti de repede
 Folositi acest semnal: I
n ziua de grea durere
 Cheama-ma si voi veni
Iti voi da si izbavire,
Iar tu ma vei proslavi."
 Si cu slove mari, divine,
Mai departe-asa scria
:"Cei truditi, veniti la Mine
Si odihna va voi da!"
Si-am vazut si semnatura:
"Salvatorul tau, Isus.
Faceti semne cu mantaua
Alba, catre varfuri sus
Si chemati-ma pe nume,
Caci Eu vin, neintarziat"....
Am strigat deci inspre culme
 Si mantaua-am fluturat.
Pana sa-mi aud ecoul
Strigatului disperat,
m simtit in jur fiorul
Dragostei, si-am lesinat;
 Doar in sufletu-mi, o ruga
Nerostita, suspina:
O, Isuse, vin degraba,
Numai Tu ne poti salva! ...
.M-am trezit ca dintr-un vis;
Unde-oi fi acuma oare?C
ineva duios mi-a zis
:"Ai credinta si rabdare!
" Oare ce s-a intamplat?
Strigam...si-apoi nu mai stiu...
Cineva m-a mangaiat
Si-n pace mi-a zis sa fiu
. Pana sa-mi intorc privirea
Dincotro venise glasul
, S-a indepartat Iubirea,
Se mai auzea doar pasul
Ce calca usor si bland.
Nu mai era nici furtuna,
Si nici ploaie si nici vant.
Le oprise-o mana buna...
Da, era aceeasi mana
Ce cu drag ne ridicase,
Ne salvase din furtuna
Si pe-asin la El ne luase
. Pe cararile iertarii
Ne-adusese la cabana
Si-n odaile iubirii
Ne-a dat ajutor si hrana.
Cobora doar o lumina
Dinspre varful brazilor aducand pace deplina
 Peste sufletele lor,
Ale celor doi pribegi
 Ce eram eu si ranitul
, Obositi ca doi mosnegi.
Oh! Ranitul
 Strig si plansul
Vru sa ma cuprinda iar
.O, dar binefacatorul,
I n neasemuitu-i har
 L-atinsese si pe dansul.
 Il zaresc;se odihneste
 Invelit cu o manta.
Alba si curata este.
 A, e chiar mantaua Sa!
Eu credeam c-a ramas uda
Si murdara, sfasiata,
Ori pierduta prin furtuna ,
Insa o avem si iata
Ca Mantuitorul bun
Ne-a spalat-o inc-o data,
S-o avem cu noi pe drum
Alba, fara nicio pata!
dau de-o parte pansamentul
Sa vad :rana ce mai face?..
.Se trezeste si ranitul ma priveste lung si tace.
 "Ai privit cu-amaraciune
Cand Isus a vrut sa plece,
Staruie in rugaciune Si amaraciunea-ti trece!"
 Rana e acum curata,
Unsa cu untdelemn sfant
Si aproape vindecata.
S-o mai pansam pana cand
Vom ajunge iar in stare
Sa pornim in sus, pe creste.
Pan -atunci, vom mai ramane .....
Tot la cabana
"Nadejde".

vineri, 24 iunie 2011

Viata de rugaciune intre primordialitate si neglijare totala duce la crestini caldicei

E primordiala o viaţă de rugăciune pentru a putea depăşi uscăciunea spirituală. De ce se întâmplă aşa că nimeni dintre noi nu ne rugăm aşa cum ar trebui? Noi ştim că toate poverile noastre pot fi luate atunci când stăm în singurătate cu El. Vocea Duhului Sfânt continuă să ne cheme la rugăciune: „Vino!” Vino la apa care potoleşte această sete a sufletului. Vino la Tatăl, care are milă de copiii Săi. Vino la Domnul vieţii, care promite să ierte fiecare păcat comis. Vino la Singurul care refuză să te condamne sau să te părăsească sau să se ascundă de tine. S-ar putea să ne ascundem de Dumnezeu din cauza vinovăţiei şi a condamnării, dar El niciodată nu se ascunde de noi. Vino cu îndrăzneală la tronul Său de har, chiar şi atunci când ai păcătuit şi ai căzut. El îi iartă imediat pe cei care se pocăiesc cu o întristare după voia lui Dumnezeu. Nu trebuie să petreci ore şi zile în şir în remuşcări şi vină sau să-ţi câştigi singur calea înapoi la harul Său. Mergi la Tatăl, pleacă-ţi genunchii, deschide-ţi inima şi scoate la suprafaţă agonia şi durerea ta. Spune-I despre singurătatea ta, despre sentimentele tale de izolare, despre temerile şi eşecurile tale. Încercăm totul cu excepţia rugăciunii. Citim cărţi, căutăm formule şi îndrumări. Mergem la prieteni, slujitori şi consilieri, căutând pretutindeni un cuvânt de mângâiere sau un sfat. Căutăm mijlocitori, însă uităm de singurul Mijlocitor care are răspunsul la toate lucrurile. Nimic nu risipeşte uscăciunea mai repede ca o oră sau două petrecute în singurătate cu Dumnezeu. Nimic nu poate lua locul rugăciunii către Tatăl în acea cămăruţă tainică şi retrasă. Aceasta este soluţia pentru fiecare vreme de uscăciune. „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste copii tai(Isaia 44/3)

marți, 21 iunie 2011

cioara

Necazul stă lipit de om 
cum stă pe lîngă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă...
însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.

Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
— Pe unde-ai fost?
— La ce ospăţ?
— Am fost şi eu peste coline...
— Dar cu ce gând?
— După ce pradă?
— Aşa... ca mă mai uit de coadă...
— Ei, şi-ai uitat?
— Şi-a fost mai bine?
— Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine...

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii înapoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!

duminică, 19 iunie 2011

iată El la uşă-ţi bate/poezie/19.06.2011_am

Tu alege bine.......

Numai după ce Domnul Hristos ajunge să stăpânească toată inima unui om, numai după aceea El îl cheamă, îl primeşte şi îl trimite să lucreze într-o slujbă sfântă pentru Dumnezeu.
Pentru că numai atunci omul va fi curat deplin şi va fi statornic pentru orice lucrare bună la care va fi pus.
Ce minunată slujbă face pentru Dumnezeu un suflet sfinţit, curăţit şi binecuvântat, plin de Hristos, şi în fiinţa căruia stăpâneşte rodnic Duhul Sfânt!
Oriunde este el şi orice slujbă ar împlini, de la cea mai mică până la cea mai mare, el însuşi va sfinţi locul şi îşi va împlini în felul cel mai vrednic datoria.
Inima mea, tu vrei, vrei tu într-adevăr să faci această lepădare totală de tine şi supunere totală faţă de Domnul  Isus?
 Numai dacă tu vrei cu adevărat acest lucru, atunci, cu bucurie şi cu grabă, îl va face puterea lui Dumnezeu!

Orice părticică a inimii mele pe care eu n-o supun cu dragoste şi de bunăvoie Domnului şi Mântuitorului meu Isus Hristos, rămâne un loc în care stăpâneşte satana şi în care odrăsleşte şi rodeşte răul.
Şi partea întinată de păcat va otrăvi şi partea care mi se pare mie că izvorăşte din Harul Sfânt.
După cum partea de apă murdară care se revarsă într-un râu curat murdăreşte şi infectează curând şi partea cea care ar izvorâ dintr-un loc curat.
Nu puteţi sluji la doi stăpâni! – a zis Domnul.
Fiul meu,mai întâi dă-I Domnului inima ta, apoi încearcă să faci pentru El slujba ta.
Mai întâi caută să fii cum vrea El apoi să cauţi să faci ce vrea El.
Uită-te cu băgare de seamă înaintea ta şi în jurul tău ce slujbă frumoasă au făcut şi fac pentru Domnul cei ce şi-au predat total viaţa şi inima lor Domnului.
Ce roade minunate au rămas şi rămân pe urmele lor şi în ce fel minunat a încununat Duhul Sfânt cu roadele Sale slujba lor. Câte suflete mântuite au rămas după ei… Ferice de ei în veci!
Dar cutremură-te privind ce roade nelegiuite au rămas şi rămân pe urmele celor nepredaţi şi necinstiţi faţă de Hristos.
Câte suflete pierdute au rămas şi rămân după ei.
 Vai de ei pentru veşnicie!
Tu alege bine: întâi inima, apoi slujba!

miercuri, 15 iunie 2011

curaj in furtunile vietii......

Unui lider spiritual i se cere curaj de cel mai inalt grad - intotdeauna curaj moral si, frecvent, curaj fizic.
 Curajul este : Acea calitate a mintii care ii face pe oameni capabili sa intampine pericolul si dificultatea cu fermitate, fara frica sau deprimare. Dumnezeu poate face dintr-un om disperat un om uimitor de curajos, a spus Luther.
 Curajul unui lider este demonstrat de vointa lui de a face fata cu calm faptelor si conditiilor neplacute si chiar devastatoare.
 El va actiona cu fermitate, chiar daca acest lucru nu va avea aprobarea tuturor.
 Inertia umana si opozitia nu il vor impiedica.
 Curajul sau nu este doar de moment, ci el va persevera pana cand sarcina sa va fi implinita.
 Oamenii asteapta de la liderii lor curaj si calm in situatiile critice.
Altii pot sa sovaiasca sau sa-si piarda capul, dar ei nu au voie sa o faca.
Ei trebuie sa ii intareasca si sa ii incurajeze pe cei care ii conduc, cand acestia se afla in mijlocul tulburarilor si slabiciunilor.

luni, 13 iunie 2011

m-ai ales/pheonix arizona


Când pâinea iubirii se frânge.....

Fiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastra viaţă şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru…
 Iniţiativele noi ne obosesc, preocuparile mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.
 Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crâmpei de mângâiere, împlinirea unui vis, ori căldura unui moment de bucurie.
 Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână în cămăruţa noastră…
Este foarte adevărat.
Dar cum declanşăm această scumpă împărtăşire cu Duhul Domnului?
Şi cum trecem apoi prin ierihonul întepător de orbire şi durere al lumii?
 Lăsăm să treacă clipa sensibilităţii la orbirea altora – care seamănă atat de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare!
 – fără să facem nimic?
Ne judecăm între noi, de multe ori cu o vigoare demnă de cauze mai bune, urmărind ce?
Să luăm locul lui Dumnezeu?
Sau avem atâtea satisfacţii şi atât de bune sunt ale noastre incat simţim nevoia să dăm lecţii altora?
 Dureros…
Când pâinea iubirii se frânge, ce ne interesează mai mult?
Pâinea, iubirea, ori frângerea.
 Atunci când vom sta înaintea lui Dumnezeu la judecată, noi nu vom fi judecaţi pe baza lucrărilor noastre, a realizărilor noastre sau a numărului de convertiţi.
Va fi doar o singură măsură a succesului în acea zi.
Au fost inimile noastre totalmente predate lui Dumnezeu?
 Am lăsat noi voinţa şi agenda noastră şi am luat-o pe cea a Lui.
Am cedat noi presiunii celor din jur de a urma mulţimea sau am căutat îndrumare numai de la El?
Am alergat noi de la  o biserică la alta căutând un scop în viaţă sau ne-am găsit împlinirea în El?
 Am doar o singură ţintă şi aceasta este de a învăţa mai mult .....şi mai mult de a spune numai acele lucruri pe care mi le dă Tatăl.
Nimic din ceea ce spun sau fac eu nu are valoare.
Vreau să fiu în stare să spun:
-„Ştiu că Tatăl este cu mine, deoarece eu fac numai voia Sa.”

sâmbătă, 11 iunie 2011

vestea buna a evangheliei



vestea bună a evangheliei/în Mâna Ta de Tată....



doare doar de ce?!

De ce atâtea complexe?
De ce tot timpul se poate şi mai bine?
De ce nu ne folosim de lucrurile slabe ale celor din jur pentru a construi rampe de salvare?
De ce îngăduim altora să ne subestimeze fără voia noastră?
De ce nu ne gândim că toate defectele noastre au fost trecute în agonia crucii?
De ce lăsăm pe alţii să decidă valoarea noastră?
De ce căutăm să rămanem uneori invizibili?
De ce punem semnul întrebării când Dumnezeu pune punct?
De ce răspunsul nostru la ce faci? e.. bine şi nu foarte bine?
De ce ne abţinem să zâmbim?
De ce ne simţim în plus?
De ce ne retragem în carapacea noastră când ceva nu iese după cum planificasem?

vineri, 10 iunie 2011

o inimă curată



Curăţia inimii este una din principalele ţinte spre care trebuie să tindem. Trebuie să fim curăţiţi înăuntru prin Duhul Sfânt şi Cuvânt, şi vom fi curaţi în afară prin consacrare şi ascultare. Este o legătură strânsă între inimă şi pricepere: dacă ne place răul, nu putem înţelege binele. Dacă inima este întunecată, ochiul va fi tulbure, cum pot să vadă pe Dumnezeu, aceia cărora le place păcatul?

Ce fericire să-L poţi vedea pe Dumnezeu: este o rază din cer aici pe pământ! în Domnul Isus, aceia care au inima curată Îl văd pe Tatăl. Îl vedem pe El, adevărul Său, dragostea Sa, sfinţenia Sa, planul Său, atotstăpânirea Sa, caracterul Său, da, îl vedem pe Dumnezeu însuşi în Cristos. Dar aceste lucruri nu pot fi înţelese cum se cuvine, decât când părăsim păcatul. Numai acei care au ca ţintă sfinţenia, pot spune: ”Ochii inimii mele sunt întotdeauna îndreptaţi spre Domnul”. Dorinţa lui Moise: ”Arată-mi faţa Ta” nu se va împlini decât pentru aceia care vor fi curăţaţi de orice păcat. ”Căutaţi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”, striga Pavel; iar Ioan: ”Cel ce are nădejdea aceasta, să-L vadă aşa cum este în slavă, se curăţeşte el însuşi, după cum El este curat”. O, Dumnezeule, zideşte în mine ”o inimă curată”, ca să putem vedea faţa Ta!

joi, 9 iunie 2011

Binecuvântarea este semnul celei mai adânci încrederi

Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!
Căci El este ca un pom sădit lângă ape, care îşi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine. Şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă roadă.
Binecuvântarea este suma tuturor virtuţilor, suma tuturor laudelor, suma tuturor darurilor.
Binecuvântarea este revărsarea celei mai înalte iubiri. Şi atunci când Dumnezeu o dă omului. Şi atunci când omul o dă lui Dumnezeu. Şi atunci când omul o dă altui om.
Binecuvântarea este semnul celei mai adânci încrederi, de aceea ea are loc foarte rar.
O, omul care se încrede în Domnul şi care este binecuvântat de El, acela are totdeauna belşug de prospeţime din apele cele vii care sunt Cuvintele lui Dumnezeu.
Toate rădăcinile virtuţilor Lui sunt mereu întinse spre Râul Vieţii, spre Hristos, din Care îşi trage mereu toată puterea lui de credinţă şi de rugăciune, de răbdare şi de blândeţe, de bunătate şi de îndrăzneală, de curăţie şi de sfinţenie.
Nu se teme niciodată de suferinţa pentru Domnul, nici nu se înfricoşează de nici o moarte, căci puterea lui Hristos din el îl face curajos, smerit şi statornic.
Frunzişul lui, adică mărturisirea cu cuvântul, rămâne mereu verde, adică neschimbat şi frumos, viu şi proaspăt, sănătos şi mişcător.
În timpul strâmtorărilor el nu se teme să lucreze, să propovăduiască, să stea drept pe locul unde era şi să-şi împlinească datoria tot ca şi înainte.
Iar ceea ce este cel mai frumos din toate acestea e că el nu încetează să aducă roade, roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22).
Roadele pentru care era rânduit (Efes. 2, 10).
Iată, aşa este sufletul care se încrede în Domnul!
De aceea el este binecuvântat.
Şi fiindcă este binecuvântat, de aceea este aşa.
Toată slava şi binecuvântarea numai Ţie Ţi se cuvin, Doamne şi Dumnezeul nostru, a Cărui încredere este un izvor de nesecate binecuvântări pentru oricine o are.
Te rugăm, Doamne, dăruieşte-ne tuturor o astfel de încredere şi de nădejde în Tine, încât să ne învrednicim de toată revărsarea binecuvântării Tale… Spre a putea înălţa o tot aşa de vrednică binecuvântare Numelui Tău Sfânt. Amin.

marți, 7 iunie 2011

luni, 6 iunie 2011

duminică, 5 iunie 2011

sunteţi cu adevărat ucenicii Lui.....

Eu în ei şi Tu în Mine. Pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să te cunoască lumea că Tu M-ai trimis. Şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. (Ioan 17, 23)

Domnul Isus Hristos Se roagă ca El să fie desăvârişt una cu ei, iar ei desăvârşit una între ei, pentru ca lumea să-l cunoască pe El, şi să-i recunoască pe ei.
Pentru că, ceea ce făcuse lucrarea Domnului Isus Hristos în ucenicii Lui, aceea trebuia să facă şi lucrarea ucenicilor Săi în toată lumea……
Scumpii mei fraţii, doriţi voi oare ca lumea să-L creadă pe Hristos?
 Slavă veşnică numelui Său Sfânt! 
Acesta este, desigur un lucru de mare laudă! 
Dar nu-i de-ajuns numai această dorinţă singură. 
Gândul şi voia lui Dumnezeu sunt, desigur, ca lumea să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos, dar viaţa veşnică nu stă numai în a crede în Domnul Isus Hristos, ci stă mai ales în a-L cunoaşte pe El, iar aceasta este cu totul altceva.
De crezut în Domnul Isus Hristos, cred atât de mulţi oameni! 
Cred, mai mult sau mai puţin, toţi oamenii. 
Dar de cunoscut, Îl cunosc numai atât de puţini şi atât de puţin.
Căci, de la credinţă începatoare a inimii şi până la cunoaşterea pătrunzătoare a înţelegerii, este un drum adeseori atât de lung şi de greu încât multe suflete nu-l mai fac niciodată…….
De fapt – a spune că suntem în Domnul Isus Hristos şi că Îl cunoaştem pe El, dar a nu fi una cu fraţii şi cu Lucrarea în care ne-a chemat Dumnezeu – este o nepotrivire, este o minciună, este o înşelare.
 Credem ca se înşeală amar cei care trăiesc în felul acesta, pentru că a fi una cu Domnul Isus  Hristos în chip desăvârşit şi adevărat înseamnă tot aşa de limpede a căuta cu tot sufletul să fi una şi cu fraţii. 
Cum poate iubii cineva pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, când nu poate iubii pe fraţii lui care sunt reprezentarea Lui văzută ( 1 Ioan 4, 20-21)?
 Cum poate zice unul că el stă în DomnulIsus Hristos, când nu poate sta între fraţii săi? 
Cum poate acesta să-şi închipuie că are părtăşie desăvârşită cu Domnul Isus Hristos, când nu poate avea nici o părtăşie, nici o apropiere şi nici o iubire cu fraţii?
Să nu se înşele nimeni: 
-cine nu ascultă de fraţii, cine nu are strânsă părtăşie şi unitate cu fraţii este un mincinos, şi nu un adevarat lucrător duhovnicesc.
 Oricine n-are legatură cu fraţii nu poate avea nici cu Domnul Isus Hristos.
O!, fraţii mei şi surorile mele, pentru ca lumea să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos, arătaţi-i că voi Îl cunoaşteţi, iubindu-vă şi unindu-vă între voi.
Pentru ca lumea să dorească să-L urmeze pe Domnul Isus  Hristos, arătaţi-i că voi Îl urmaţi, iubindu-vă şi unindu-vă între voi.
Pentru ca lumea să ajungă la trăirea în Domnul Isus  Hristos, arătaţi-i că voi aţi ajuns, iubindu-vă şi unindu-vă între voi.
Iar această iubire şi unire între voi se va vedea prin eforturile şi prin dorinţa, prin răbdarea şi prin concesiile pe care fiecare dintre voi vi le veţi face cu toţii, unii altora, în dragoste, spre a ajunge în faţa lumii în chip desăvârşit una fiecare cu fiecare şi toţi cu toţi. 
Atunci lumea Îl va cunoaşte pe Domnul Isus Hristos.
Şi vă va recunoaşte şi pe voi că sunteţi cu adevărat ucenicii Lui…

sâmbătă, 4 iunie 2011

vestea buna a evangheliei/nu mai am putere....


sunt un pribeag....

intr-un bulgar de tarana!

Cata taina se ascunde intr-un bulgar de tarana,
 Pe care l-am mangaiat uneori cu-a noastra mana;
E un magazin cu hrana pentru planta care creste,
 Are fabrica de miere pentru fructul ce rodeste!
 Poate fi mina de aur de valoare foarte mare;
Poate-ascunde diamante cu straluciri orbitoare.
Minereu poate sa aiba, pentru multele nevoi,
 Sau pietre mult pretioase necesare pentru noi!
Aur negru, valoros, in el s-ar putea gasi,
Multe gaze naturale, bune de-a le folosi;
Si cate alte surprize in el am constata,
Niciodata tot ce are, noi nu vom putea afla!
Cu toata modernizarea aparatelor ce sunt,
Ele pot gasi destule pana la un anumit punct;
Dar dincolo e misterul stiut doar de Dumnezeu,
 Este limita impusa pentru cat sa cunosc eu!
 Doamne, insa mare taina Tu noua ne-ai deslusit,
 Si de cand e omenirea tot mereu Ne-ai amintit:
 "Adam, primul om din lume din tarana
L-am creat
Iar apoi Duhul de viata peste el Eu am suflat".
 Astfel toti suntem tarana, caci din ea am fost luati,
 Dar Dumnezeu ne-a facut oameni scumpi si minunati,
 Caci a pus in fiecare investitie divina,
Facand foarte valoros acest bulgare de tina!
 Trupul va fi iar tarana, dar cu sufletul cum stai?
El va dainui etern, permanent in "Iad" sau "Rai"!

vineri, 3 iunie 2011

tu cel fara de ...

joi, 2 iunie 2011

Ai milă...

Isuse, Domnul nostru,
cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine
din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu,
Tu ştii ce sufăr eu
şi-mi vino-n ajutor,
Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută
prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine,
în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Isuse,
ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine,
sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o
de mult eu am pierdut,
o, Bun Isus, ai milă
de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o
în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine
plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl
să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare
iertarea să mi-o dea…

miercuri, 1 iunie 2011

Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului


Cred, pur și simplu, că:
- Nu ne putem orienta prin hățișurile unei lumi cufundate în confuzie, fără lumina izvorâtă din darul înțelepciunii dăruite de Dumnezeu.
 De aceea, diagnosticul auto-aplicabil, recomandat de apostolul Iacov, ne vine tare la îndemână celor mai mulți dintre noi, mai cu seamă că ne oferă și soluția:
Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. (IacoV 1:5).
Cu un efort constant încerc a mă feri de primejdia universală, cu putere de ispită, semnalată în    Proverbe
Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău! Proverbe 3:7;
Dacă vezi un om care se crede înţelept, poţi să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el.
Leneşul se crede mai înţelept decât şapte oameni care răspund cu judecată.
Omul bogat se crede înţelept, dar săracul care este priceput îl cercetează. –
 , care nu ocolește pe nimeni, aceea de a ne socoti singuri înțelepți. De la leneșul din 26:16, până la bogatul din 28:11, se perindă un șir de pretinși înțelepți, din care puțini muritori lipsesc. 
Rămâne de datoria noastră să ne întrebăm, dacă nu cumva ne lăsăm și noi ademeniți de făgăduințele goale ale înțelepciunii lumii acesteia, înghesuindu‑ne “la coadă”, nu să primim, ci să dăm cu larghețe și altora din pretinsa fântână a înțelepciunii proprii, auto-declarate și auto-apreciate!
Biblia este plină de avertismente și nu cruță această ispită, demascând‑o cu extremă vigoare. 
“N‑a prostit Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia?”. 
În ochii Lui sfinți, înțelepciunea veacurilor este infatuare deșartă, băltoacă stătută a minții umane.
 Există o incompatibilitate de esență între Dumnezeu și lume, iar noi suntem prinși la mijloc, ca într‑o capcană în care vom pieri, dacă ne complacem s‑o considerăm normală, și din care putem ieși doar răspunzând ofertei de salvare a lui Dumnezeu.
Gradul de înțelepciune atins nu este niciodată un scop realizat. Idealul dorit al înțelepciunii depline ne va fi adăugat abia în Cer, ca încoronare a unei căutări neîntrerupte a ei, de o viață întreagă. 
Nu greșim noi încă?
 Nu facem gafe, uneori copilărești? 
Cineva spunea: 
“Săptămâna trecută am văzut un om care n‑a făcut nici o greșeală timp de 4,000 de ani. 
Individul era o mumie păstrată în British Museum!”
Înțelepciunea este un scop și un mijloc, în același timp. 
Ca țel, îl realizăm gradual, iar ca mijloc, ea ne îngăduie să trăim o viață care merită a fi trăită și ne ajută să atingem toate celelalte scopuri, care sunt după voia lui Dumnezeu.
Dar criteriul de evaluare a înțelepciunii cuiva stă în afara lui.
 Înțelepciunea lui e cântărită de alții, nu de el însuși. Nici un om nu‑și poate impune o faimă de înțelept asupra semenilor, în afară de cazul că purtarea și vorbirea lui îl ridică la acest rang.
 Paradoxal, însă, înțelepciunea (ca și umilința) dispare în clipa când devenim conștienți că o avem. 
Când ne dăm seama că suntem înțelepți (sau smeriți), în chiar clipa respectivă încetăm a mai fi înțelepți (sau smeriți).
Bănuiesc că și tu, cititorule, te lupți cu ispita aceasta, sperând că o faci cu deplină izbândă.
 Avem nevoie de ajutorul Celui ce dă înțelepciune, ca să ne facă atenți la capcana prezentă permanent înaintea picioarelor noastre, oridecâte ori deschidem gura să vorbim, oridecâte ori cineva ne ascultă, oridecâte ori apare tentația să dăm sfaturi, pe care nimeni nu ni le cere, când judecăm o pricină despre care nu cunoaștem toate datele (și pe care nimeni nu ne‑a chemat s‑o judecăm).
Poate că te‑ai întrebat și tu, așa cum am făcut‑o și eu de multe ori, ce este înțelepciunea, la urma urmei?
 Ființa ei pare atât de inefabilă, de vag conturată, de greu de prins în gânduri și în cuvinte, încât de nenumărate ori ne‑am lăsat păgubași în dorința râvnitoare de a o înțelege.
 Răsfoind o culegere de citate, proverbe, maxime, cugetări sau vorbe de duh ale unor oameni socotiți înțelepți, vom putea constata cât de mult diferă între ele și, nu de puține ori, se contrazic, chiar când tratează același subiect.
 Un argument în plus care dovedește că ea scapă celor mai mulți dintre muritori.
Este explicabil să fie greu de definit, înțelepciunea fiind darul Duhului Sfânt;
 știm de unde vine, o recunoaștem, căci este inconfundabilă și beneficiem uneori de prezența ei dar, ca și în cazul celorlalte noțiuni de bază ale vieții, ne izbim de dificultatea de a o analiza și defini. 
De pildă, ce putem spune despre viață, iubire, credință, timp și moarte? 
Ai încercat să le definești în cuvinte, care să fie general acceptate?
Scriptura ne spune, prin greu încercatul Iov :
- “Iată, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28). 
Temându‑ne de Dumnezeu, vom căuta să‑i tratăm corect pe toții oamenii – un pas uriaș făcut în direcția cea bună. Știind că avem să dăm socoteală, devenim responsabili. 
Este definiția simplă dar atât de bogată pe care omul lui Dumnezeu o enunță, o înțelepciune ce ține seama de Creator și are în vedere veșnicia.
 Înțelepciunea răsplătește încă în viața aceasta pe cei ce o prețuiesc, dar o mai bogată răsplătire îi așteaptă pe aceștia din partea lui Dumnezeu, căci:
- “Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului” (Daniel 12:3).
Dacă prezența ei mi se pare a fi ușor observabilă în alții, lipsa ei ar trebui constatată în viața proprie. Am ajuns deja în situație de plâns, când absența ei este constatată de către alții în viața noastră și atunci nu prea mai sunt multe de făcut. De aceea ne îndeamnă Iacov la o atentă cercetare în epistola sa: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s‑o ceară de la Dumnezeu…”. (Iacov 1:5). Sau, după felul cum cel mai înțelept dintre muritori o pune în cuvinte, condiția primirii ei ar fi: “Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învățăturile mele, dacă vei lua amintela înțelepciune, și dacă‑ți vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înțelepciune, și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, și vei umbla după ea ca după o comoară, atunci … vei găsi cunoștința lui Dumnezeu” (Proverbe 2:1‑9).
La o sumară cercetare vom putea foarte ușor să observăm, că înțelepciunea este strâns legată de pricepere.
 Cele două cuvinte apar împreună în multe referințe biblice. 
Priceperea mi se pare a fi latura practică a înțelepciunii.
Experiența, fie că este personală, fie a altora, este un corolar al înțelepciunii. Înțelepciunea ține seama de ea și o folosește.
Beneficiile ei sunt imense și valoarea ei de necântărit în balanță umană.
 Vine din sursă divină și țintește scopuri atinse în veșnicie. 
O scurtă dar relevantă listă a beneficiilor ei ne este prezentată în Proverbe 2:10‑19:
 Înțelepciunea afectează comportamentul, filozofia de viață, calitatea ei, atitudinea față de semeni, răspunsul la circumstanțe, impactul în lume, relațiile de familie. Înțelepciunea se exprimă cel mai pregnant în vorbire, de aceea le leagă apostolul Iacov una de alta în capitolul 3 din Epistola sa, dar și prin fapte, așa cum o spune tot el în capitolul 2. Dacă înțelepciunea ar fi cunoștință, sau educație, oricine ar putea deveni înțelept prin efort personal. Nu o putem obține singuri, dar o putem căpăta și primul pas spre obținerea ei este “frica de Domnul”.
Am putea oare spune, admițând că rămânem totuși departe de o definiție completă, că înțelepciunea este darul de a ști, abilitatea de a discerne binele de rău, de a lua decizia bună, arta de a înțelege ceea ce alții nu pot înțelege, a avea simțul dreptății, bunăvoință plină de răbdare … 
Înțeleptul știe când și ce să vorbească, când să tacă, și le face pe amândouă din motivație corectă, din rațiuni valabile, nu sub impulsuri de moment, ori ca să impresioneze.
 El trăiește nu numai în prezent, ci și în viitor și își are rădăcinile înfipte adânc în trecut.
Înțelepciunea firească este limitată și inferioară înțelepciunii dăruite de Dumnezeu, care se dezvoltă prin exersare (Evrei 5:14), este dirijată de Duhul Sfânt, condiționată de supunere, orientată atât spre beneficiul personal, cât și al Bisericii și al semenului. 
Dacă toți creștinii ar cere-o și ar primi‑o, creștinismul ar avea un impact imens în afară, iar înlăuntrul Bisericii – ei bine, imaginați‑vă ce ar fi o Biserică alcătuită numai din înțelepți și veți avea o idee despre cum va fi în Cer.
Pe nesimțite nisipul se scurge prin clepsidra timpului, golindu‑ne de puteri și de vise. 
Câte un mădular începe să doară, câte un organ începe să‑și trădeze slăbiciunea. 
Pentru unii oameni anii se scurg senini și aparent fericiți, legănându‑i în iluzia că au avut “o viață bună”, că sunt “mulțumiți de felul cum și‑au trăit‑o” și “nu regretă” mai nimic. 
Și nu bănuiesc veșnicia de regrete fără speranță, care‑i așteaptă.
Puțini realizează în amurgul vieții lor că s‑au zbătut pentru lucruri care nu meritau, că s‑au zbuciumat punându‑și la bătaie sănătatea pentru scopuri ce nu durează. Dar este prea târziu.
Deși fiecare coșciug, pe care‑l privim filozofic (dar și cu detașare, din păcate), ne vorbește fără echivoc, deși fiecare monument funerar este o mărturie, pe lângă care trecem zeci de ani în șir, nu părem să recepționăm mesajul.
 Nu părem să înțelegem că toate lucrurile pentru care muncim rămân aici. Luăm cu noi, când plecăm, doar lucrurile cărora nu le‑am acordat atenția cuvenită, dar pe care le prețuiește Dumnezeu.
Și lucrurile acestea sunt atât de importante pentru El, încât prezența și calitatea lor va hotărî locul spre care vom fi conduși în veșnicie.
Roadele aduse aici vor fi strânse în hambarele cerești, dacă vor fi găsite compatibile cu Cerul, sau vor fi aruncate pe grămada de gunoi a veșniciei, dacă nu vor fi acceptate la controlul final. 
Totul se va decide în funcție de tipul de înțelepciune, de care am făcut uz.
 A fost ea “înțelepciunea care vine de sus”, sau cea “pământească, firească, drăcească”, căci sunt numai două feluri.