marți, 26 aprilie 2016

placerea partasiei cu Tatal Ceresc

Multi creştini vorbesc despre intimitatea cu Domnul, despre umblarea în El, de a-L cunoaşte pe El, de a avea pãrtãşie cu El.
 Dar nu putem avea comuniune, pãrtãşie, relatie adevãratã cu Dumnezeu dacã nu primim în inimile noastre din plin revelatia dragostei Sale, harul şi mila Sa. Comuniunea cu Dumnezeu constã în douã lucruri: 1. Sã primim dragostea Tatãlui
 2. Sã-L iubim si noi, la rândul nostru.
 Poti petrece ore în sir in fiecare zi in rugãciune, spunând Domnului cât de mult îl iubesti, dar nu aceasta este comuniunea.
 Dacã n-ai primit, dacã n-ai acceptat dragostea Sa, atunci n-ai experimentat comuniunea cu El.
 Pur si simplu nu poti împãrtãsi intimitatea cu Domnul dacã nu esti pecetluit în dragostea Lui pentru tine.
 Eu stiu cã atunci când vin la Domnul meu, nu vin la un Tatã dur, nemilos, care-mi cere ce stie cã nu pot.
 El nu mã asteaptã cu o faţã mânioasã, gata sã-mi mai tragã o nuia peste spate.
Nici nu mã urmăreste ca pe un vânat, gata sã vadã dacã dau gres, ca sã-mi poatã zice:
- “Te-am prins!”
Nu, ci vin la un Tatã care mi S-a revelat mie cu o dragoste purã, neconditionatã.
El este bun si milos, plin de har si îndurare, si de-abia asteaptã sã-mi ia toatã povara si grijile.
Si stiu cã El niciodatã nu mã va respinge când îl chem!
- Iatã de ce o sã vin “în curtile sale” cu laudã si multumiri deoarece sunt recunoscãtor pentru (ce este si) cine este Dumnezeul meu.
Lui îi pasã de tot ceea ce e în legãturã cu mine, de tot ce mã priveste!
 (Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pămîntului!
Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui.
Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne -a făcut, ai Lui sîntem: noi sîntem poporul Lui şi turma păşunei Lui.
Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cîntări în curţile Lui! Lăudaţi -L şi binecuvîntaţi -I Numele.
Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci, şi credincioşia Lui din neam în neam. Psalmul 100). Profetul Ţefania spune ceva de necrezut despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi.
El scrie:
- “Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine” (Ţefania 3:17). Acest verset ne spune douã lucruri importante despre felul în care ne iubeste Domnul:
1. Dumnezeu se “odihneste în tăcere” în dragostea Sa pentru poporul Sãu. In Evrei, expresia
"El va tăcea în dragostea Lui" vrea să spună "El va sta în tăcere, va tãcea din cauza dragostei Lui".
 Dumnezeu spune, în esentã:
 "Mi-am gãsit adevarata mea dragoste si sunt complet satisfãcut!
 Nu am nevoie sã caut în altã parte, pentru că n-am de ce să mă plâng.
 Sunt complet multumit, împlinit de aceastã relatie, si nu-Mi voi lua dragostea înapoi, nu Mi-o voi retrage! Dragostea mea este sigurã!"
2. Dumnezeu găseste mare plăcere în poporul Sãu.
Ţefania mărturiseste:
-“nu mai poate de veselie pentru tine”.
El spune, “dragostea lui Dumnezeu pentru tine este asa de mare, că pune un cântec pe buzele Sale!”
A se bucura înseamna "a avea bucurie si încântare", “a se bucura în ceva”.
Este o expresie exterioarã a ceva ce vine dinãuntru, adicã încântarea.
Este de asemenea cel mai puternic fel de a exprima dragostea.
Cuvântul evreiesc pe care Tefania îl foloseste aici pentru "a se bucura" este “tripudiare” însemnând "a sãlta, a sãri în sus de bucurie, ca cineva care e coplesit de extazul biruintei”.
Poti tu sã te gândesti la Tatãl tãu ceresc ca fiind asa de îndrãgostit de tine, cã sare în sus de bucurie numai gândindu-Se la tine?
 Poti tu sã primesti, sã accepti cuvântul Sãu cã te-a iubit mai înainte ca lumea sã fi fost creatã, înainte ca omenirea sã fi existat, înainte ca tu sã fi fost mãcar nãscut?
Poti tu sã accepti cã te-a iubit chiar si dupã ce ai cãzut în pãcatul adamic, rãsculandu-te astfel impotriva Lui?

marți, 19 aprilie 2016

vasul inimii mele este curat.

Inima, ca centru spiritual al omului, poate fi asemănată cu un vas (sau cu o vistierie) în care poate să existe lucruri bune sau lucruri rele. Iată doar două versete care să sublinieze adevărul acesta: Matei 12:35 şi 15:19.
Vasul acesta al nostru are o capacitate imensă şi în el există atâtea lucruri amestecate. De multe ori găsim atitudini atât de diferite şi chiar contrarii. Priviţi ce spune David, omul lui Dumnezeu, în Psalmul 12:2. Deasemenea să citim ce spune, prin inspiraţie, Ieremia în capitolul 9:8 şi 17:8. Putem să-i iubim pe unii şi în acelaşi timp să urâm pe alţii; putem zâmbi cu gura şi totuşi să ne încleştăm inima; putem să ne arătăm altfel decât suntem în interiorul nostru, şi toate acestea pornesc din aceeaşi inimă. Cu alte cuvinte noi inducem în eroare, sau minţim, pe cei care cred ceva despre noi, în timp ce realitatea este cu totul alta. Suntem adesea ispitiţi să prezentăm altora vasul inimii noastre ca fiind de calitate, frumos şi plin de lucruri bune, iar în realitate suntem plini de lucruri negative. Credeţi că e bine aşa?
Şi pe vremea Domnului Isus Hristos preocuparea pentru a lăsa o impresie bună exterioară era la rang de cinste. “Iudeii erau aşa de grijulii în ce priveşte curăţia ceremonială încât orânduielile lor erau extrem de împovărătoare. Mintea lor era ocupată cu reguli şi restricţii şi de teama de a nu se mânji pe dinafară, nu observau murdăria pe care egoismul şi răutatea le-o lăsau în suflet.Ca să putem pune ceva într-un vas acesta trebuie să fie gol.
Dacă e plin degeaba ne vom strădui să-l mai umplem cu altceva. Să luăm un exemplu biblic: 2 Împ. 4:1-3. Această femeie a fost trimisă să aducă vase de la vecini pentru a le putea umple cu untdelemn. Trebuia ca vasele să fie neapărat goale; altfel nu se putea pune nimic în ele.
În al doilea rând vasele trebuie să fie curate.
Isaia 66:20. Dacă vasele folosite la Casa Domnului erau curate, spălate, cum credeţi că trebuie să fie inima noastră?
Domnul Hristos spune: “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5:8) Dumnezeu nu doreşte ca noi să rămânem cu inima neschimbată, necurăţită şi împărţită. Isaia 1:16-18. Curăţia inimii este condiţia prieteniei noastre cu Dumnezeu. Prov. 22:11.
“… cuvintele lui Isus, “ferice de cei cu inima curată”, au înţeles mai adânc, referindu-se nu numai la curăţie în sensul în care o înţelege lumea, adică de a fi neatins de senzualitate sau poftă, ci şi la faptul că trebuie să aibă un suflet curat, să fie neatins de mândrie şi egoism, să fie umil, dezinteresat şi la fel ca un copil.Astăzi există foarte mulţi oameni care se exprimă în felul următor: “vasul inimii mele este curat; eu n-am nimic rău în inima mea; eu n-am nevoie de intervenţia lui Dumnezeu în viaţa mea; eu deja sunt mântuit; eu n-am dat în cap la nimeni, n-am furat nimic, nu am desfrânat şi m-am închinat doar lui Dumnezeu; mie nu mi se cuvine decât viaţa veşnică.” Aceste afirmaţii le mai auzim de multe ori şi printre cei din bisericile noastre.Poate vasul inimii noastre să stea gol? Există posibilitatea ca, fără locuirea lui Dumnezeu în inima noastră, să fim neutri sau chiar imuni faţă de demonii care ne asaltează? Să citim ceea ce spune Domnul Isus Hristos în Luca 11:24-26. Este clar că varianta de mai sus nici nu poate fi pusă în calcul de nici un om de pe faţa pământului.Inima omului, care este neocupată de Duhul lui Dumnezeu, va deveni inevitabil o casă în care vor locui demonii moderni. Dumnezeu doreşte ca inima noastră să devină “domiciliul stabil” sau reşedinţa permanentă a Duhului Său.
Dacă dorim din toată inima noastră să fim cu Dumnezeu pe Noul Pământ trebuie neapărat să avem vasul inimii noastre curăţit. Aceasta este condiţie obligatorie pentru cei ce vor să meargă în Canaanul Ceresc.
Avem astăzi ocazia să fim curăţaţi. Este încă har şi putem să fim transformaţi. Isus vrea să intre în inima noastră şi să dea afară tot ce e rău. Apoc. 3:20. Îi vom da noi voie oare? Vom accepta sângele Său pentru a fi spălaţi? Domnul doreşte aceasta din partea noastră. Voia Sa este ca să fim schimbaţi. Facă-se Voia Sa cu noi!

joi, 14 aprilie 2016

Greşelile

Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi.
 Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă.
 Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte.
 Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. 
Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură. Uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. 
Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…
„A greşi e omeneşte”
 – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală.
 Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic.
 Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi.
 Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. 
Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate de noi cu minuţiozitate, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.
Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni.
 Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli.
 Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi.
 Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori.
 Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine.
 Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă, am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. 
Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?
O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubimeste aceasta:
-Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin. 
Oare n-ar trebui să ne înspăimânte aceste cuvinte? 
N-ar trebui să tremurăm în faţa realităţii? 
Oare nu cumva aşa se măsoară dragostea noastră faţă de Dumnezeu? 
Noi am da să credem că îi arătăm lui Dumnezeu dragostea prin numărul faptelor noastre bune!
 Însă dovedim cât de mult îl iubim pe Dumnezeu prin cât de mult suntem gata să-i iubim pe oamenii de lângă noi-
Ne-ar costa mult să avem un principiu precum acesta: să credem că oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt şi că n-avem nevoie de motive sau scuze ca să-i iubim.
 Dar avem noi curajul acesta să alegem mai degrabă să-i iubim pe oameni decât să le criticăm şi judecăm greşelile?
Repet şi-am s-o fac până vom înţelege: oamenii au greşit în măsura în care alegem noi să credem că au greşit. Dacă vrem să-i vedem vinovaţi nimic nu ne va împiedica, dacă vrem să-i vedem nevinovaţi, avem la îndemână dragostea despre care, vă amintesc, are puterea de a acoperi toate greşelile.
Când îi privim pe oameni cu mândrie, cu gândul că suntem mai buni decât ei şi ei mai neînsemnaţi decât noi, atunci de fiecare dată vom fi bănuitori, suspicioşi, pregătiţi parcă să-i arătăm cu degetul, că doar au greşit. 
Dar dacă îi vom privi aşa cum o face Hristos, cu dragoste, cu îngăduinţă, atunci braţele noastre se vor deschide, gata să cuprindă cu dragoste pe cei care au greşit, poate chiar cei care ne-au greşit.
Una dintre cele mai fascinante cărţi ale Scripturii este cartea Proverbelor, care ne surprinde atunci când vine vorba de greşeli: 
-„înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile”.
 Oare am gustat noi din această înţelepciune a lui Dumnezeu?
 Am dobândit noi această calitate de a fi răbdători? 
Şi, mai mult, ne face nouă cinste să uităm greşelile celorlalţi sau nu cumva ceva anume ne face să ne revoltăm când cineva ne greşeşte? 
Nu cumva uneori chiar ajungem să stăm la pândă sperând să-i prindem pe ceilalţi pe picior greşit? 
Cât de înălţător:
- să fie o cinste pentru noi să iertăm şi să uităm greşelile semenilor! 
Ce ne împiedică să facem asta? 
Mândria, aroganţa noastră, dorinţa de a fi mereu în rolul criticului, al judecătorului?

duminică, 10 aprilie 2016

am să sfințesc ziua aceasta.....

Luaţi seama în sufletele voastre să nu purtaţi nici o povară în ziua Sabatului şi să n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului. Să nu scoateţi din casele voastre nici o povară în ziua Sabatului, şi să nu faceţi nici o lucrare, ci sfinţiţi ziua Sabatului, cum am poruncit părinţilor voştri.” Dar ei n-au ascultat şi n-au luat aminte: ci şi-au înţepenit gâtul, ca să n-asculte şi să nu ia învăţătură. -Ieremia 17:21-23.
Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.”
Şi aici este zis iarăşi: „Nu vor intra în odihna Mea!”
Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta, şi pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea buna n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor,
El hotărăşte din nou o zi: „Astăzi”, – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”
Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi.
Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.
Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare.
După ce Domnul Dumnezeu a creat cele văzute și cele nevăzute, pământul cu tot ce este pe el, inclusiv omul, S-a odihnit de toate lucrările Lui. Ziua în care S-a odihnit a fost ziua a şaptea, adică Sabatul. Domnul Dumnezeu nu S-a odihnit pentru că era obosit, că doar până şi pe EL L-a epuizat creația! Nici vorbă! S-a odihnit în sensul că în loc să creeze a ales o zi în care să stea şi să se bucure de ceea ce a făcut. Tocmai de aceea în Sfintele Scripturi este scris să nu laşi nimic să strice bucuria Sabatului.Domnul Isus Cristos a venit să spună că nu doar lucrurile exterioare spurcă pe un om ci şi lucrurile interioare, că amândouă deopotrivă sunt importante. Atunci dacă este interzis să cari poveri fizice în zi de Sabat (Numeri 15:32-36) cu siguranță este interzis să cari poveri sufleteşti în zi de Sabatpentrucă sufletul rămâne veşnic. În Iermia 17:21-23 este scris să nici nu duci o povară pe porțile Ierusalimului Şi nici să nu scoți din casa ta nici o povară în ziua de Sabat. Adică dacă treci printr-o perioadă mai dificilă în viața ta şi probabil că te-a epuizat din toate punctele de vedere, în ziua de odihnă nu mai ai voie să porți povara lucrului respectiv, nu mai ai voie să te gândeşti la ea şi să o porţi pentru tine. În Ziua de Odihnă nu merge nici măcar replica ”dă-i povara ta Domnului Dumnezeu” pentru că nici Domnul Dumnezeu nu poartă poveri în zi de odihnă. De fapt Domnul Dumnezeu nu poartă poveri niciodată, te poartă doar pe tine. Știu că avem tendința să credem că dacă ne gândim mult la o problemă se şi rezolvă, dar aproape niciodată acest lucru nu este adevărat, cu atât mai puțin în Ziua de Odihnă. Ziua aceasta a fost lăsată ca Domnul Dumnezeu să se bucure de tine, aşa cum eşti tu, nemarcat de griji, nemarcat de frustrări şi neîmpliniri, de gânduri şi frici, ci de tine creat pentru slava Lui. Nu e bine să te îngrijorezi de nici un lucru în nici o zi, dar cu atât mai mult în ziua de odihnă. În Ziua de Odihnă trebuie doar să-ți aminteşti că Domnul Dumnezeu a creat totul pentru tine, că ştia că urmează să facă omul şi voia să petreacă o zi cu el, dar nu a vrut ca acea zi să fie oricum, aşa că a aranjat un întreg cadru timp de 6 zile doar pentru om, o lume splendidă în care să-l pună pe om şi să petreacă împreună cu el ziua a şaptea. O zi în care nu e vorba despre răul din lume, o zi în care nu e vorba despre salariul meu, nici despre facturile mele, nici despre neîmplinirile mele, ci este vorba doar de Domnul Dumnezeu, aşa că nu am să vin înaintea Lui cu gunoaie adunate cine ştie de pe unde, ci am să vin doar eu, doar pentru El. În fiecare zi ar trebui să fie o zi petrecută cu Domnul Dumnezeu ,dar ziua a şaptea este ziua Lui. Nu Crăciunul, ci Ziua de Odihnă.
Astăzi e vorba despre El nu despre povara mea.
De aceea am să sfințesc ziua aceasta din pricina Celui ce m-a sfințit pe mine,
Binecuvântat să fie EL în veci!
Este scris că Domnul Dumnezeu este Cel care cercetează inima şi rărunchii şi că El va răsplăti fiecăruia după purtarea Lui şi după rodul faptelor lui (Ieremia 17:10) iar dacă rodul faptului că tu ții o zi şi alţii altă zi este scris ....Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, Rodul trăirii mele cu Domnul Dumnezeu trebuie să fie că oamenii Îl laudă pe El.
De aceea fiecare să facă aşa cum este încredințat şi în lucrurile în care credem la fel putem să umblăm împreună, iar în celelalte Domnul Dumnezeu ne va lumina.

luni, 4 aprilie 2016

duminică, 3 aprilie 2016

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Credinţa este un dar de la Dumnezeu.

Credinţa este un dar de la Dumnezeu.
 Nu este un merit, un efort personal sau o strădanie religioasă a omului. 
De fapt, a confunda credinţa cu cele menţionate mai sus, indică o bază legalistă a legăturii cu Dumnezeu şi a vieţii spirituale şi nu o autentică relaţie cu Dumnezeu bazată pe credinţă şi pe meritul lui Isus Hristos!
 O astfel de "credinţă" este o urâciune şi o amăgire, respinsă de Dumnezeu.
 Ea este o ispitire a harului Său îmbelşugat care ne-ar dărui-o fără plată în schimbul acceptării de către noi a neprihănirii lui Hristos în locul neprihănirii de sine.
 Este necesară reafirmarea permanentă a acestui adevăr fundamental, fiindcă omul, în rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu, rămâne totuşi o fiinţă incurabil religioasă care caută să-şi satisfacă acest instinct prin a-şi crea propriile divinităţi şi crezuri compatibile cu acestea. 
Pe acestea le preferă, negreşit, în favoarea Dumnezeului Celui Viu, fiindcă aceste marionete îi permit lui să tragă sforile şi să evite orice constrângere rezultată din vreo obligaţie morală faţă de ele!