Greşelile

Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi.

 Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă.

 Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte.

 Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. 

Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură. Uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. 

Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…

„A greşi e omeneşte”

 – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală.

 Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic.

 Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi.

 Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. 

Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate de noi cu minuţiozitate, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.

Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni.

 Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli.

 Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi.

 Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori.

 Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine.

 Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă, am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. 

Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?
O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubimeste aceasta:

-Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin. 

Oare n-ar trebui să ne înspăimânte aceste cuvinte? 

N-ar trebui să tremurăm în faţa realităţii? 

Oare nu cumva aşa se măsoară dragostea noastră faţă de Dumnezeu? 

Noi am da să credem că îi arătăm lui Dumnezeu dragostea prin numărul faptelor noastre bune!

 Însă dovedim cât de mult îl iubim pe Dumnezeu prin cât de mult suntem gata să-i iubim pe oamenii de lângă noi-
Ne-ar costa mult să avem un principiu precum acesta: să credem că oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt şi că n-avem nevoie de motive sau scuze ca să-i iubim.

 Dar avem noi curajul acesta să alegem mai degrabă să-i iubim pe oameni decât să le criticăm şi judecăm greşelile?
Repet şi-am s-o fac până vom înţelege: oamenii au greşit în măsura în care alegem noi să credem că au greşit. Dacă vrem să-i vedem vinovaţi nimic nu ne va împiedica, dacă vrem să-i vedem nevinovaţi, avem la îndemână dragostea despre care, vă amintesc, are puterea de a acoperi toate greşelile.
Când îi privim pe oameni cu mândrie, cu gândul că suntem mai buni decât ei şi ei mai neînsemnaţi decât noi, atunci de fiecare dată vom fi bănuitori, suspicioşi, pregătiţi parcă să-i arătăm cu degetul, că doar au greşit. 

Dar dacă îi vom privi aşa cum o face Hristos, cu dragoste, cu îngăduinţă, atunci braţele noastre se vor deschide, gata să cuprindă cu dragoste pe cei care au greşit, poate chiar cei care ne-au greşit.
Una dintre cele mai fascinante cărţi ale Scripturii este cartea Proverbelor, care ne surprinde atunci când vine vorba de greşeli: 

-„înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile”.

 Oare am gustat noi din această înţelepciune a lui Dumnezeu?

 Am dobândit noi această calitate de a fi răbdători? 

Şi, mai mult, ne face nouă cinste să uităm greşelile celorlalţi sau nu cumva ceva anume ne face să ne revoltăm când cineva ne greşeşte? 

Nu cumva uneori chiar ajungem să stăm la pândă sperând să-i prindem pe ceilalţi pe picior greşit? 

Cât de înălţător:

- să fie o cinste pentru noi să iertăm şi să uităm greşelile semenilor! 

Ce ne împiedică să facem asta? 

Mândria, aroganţa noastră, dorinţa de a fi mereu în rolul criticului, al judecătorului?

Intimitatea cu Dumnezeu

Pavel nu doar ca s-a rugat pentru ea, dar a si urmarit-o: -
"Si sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui" (Filipeni 3:10). 
Poti tu spune lucrul acesta? 
Ii canti tu oare cantari de lauda sau mintea ta este in alta parte?
 Esti tu atat de critic incat pari a fi un necredincios?
 Pavel ar raspunde in felul urmator: 
-Scopul meu este ca lucrurile acestea sa nu fie niciodata adevarate despre mine. 
Voi urmari sa am o relatie atat de apropiata cu El, incat El si cu mine vom merge impreuna orice ar veni. 
Acesta ar trebui sa fie si scopul nostru! 
Tendinta noastra este sa devenim tot mai ocupati. 
Drept rezultat, umblarea noastra cu Dumnezeu ramane superficiala, iar rezervorul nostru se goleste. 
Intimitatea spirituala ofera un rezervor plin care nu poate fi gasit decat alipindu-ne de Dumnezeu, ceea ce necesita timp si efort ca sa se implineasca.

Intimitatea cu Dumnezeu nu se intampla peste noapte. 

Prietenii si familia ta nu te vor intelege. 

Trupul tau va lucra impotriva ta. 

Împrejurarile potrivnice vor veni pentru a te descuraja. 

Daca ar fi ceva usor, toti ar experimenta-o. 

Nu, premiul este al celor care pot spune: 

-Si sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui.

Cei cu inima curată

“Cei cu inima curată … vor vedea pe Dumnezeu!” Matei 5:8
În Cortul întâlnirii era un vas mare pentru spălat care se numea lighean (Exod 30:/8). 

Piciorul lui de aramă era ca o oglindă, permiţându-i preotului să-şi vadă mizeria de pe picioare, înainte de a se putea apropia de Dumnezeu, trebuia să se oprească şi să se spele, altfel murea. 

Psalmistul scrie: “Cine se va ridica până la locui Lui cel Sfânt? 

– Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată …

 Acela va căpăta binecuvântarea Domnului” (Psalmul 24:/3-5). 

Binecuvântările lui Dumnezeu sunt condiţionate de starea inimii. 

Oare asta înseamnă că trebuie să fii fără păcat?

 Nu, ci că trebuie să fii conştient de păcat şi să-l rezolvi imediat.
De ce atâta zgomot pentru curăţie? 

Deoarece Domnul Isus a spus: 

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”, 

problema nu este imposibilitatea lui Dumnezeu de a fi văzut, ci neputinţa noastră de a-L vedea.

 Nu e de mirare că David s-a rugat:

“Zideşte în mine o inimă curată”. (Psalmul 51:/10). 

Cuvântul curat vine de la cuvântul grecesc katharos care înseamnă “a curăţa”. 

Când ai auzit şi ai văzut prea multe, ai nevoie de o curăţenie spirituală. 

Numai o inimă curată poate înţelege voia lui Dumnezeu şi poate deosebi căile Lui. 

Păcatul neidentificat, nemărturisit şi neiertat îţi va bloca arterele spirituale.
O inimă care nu este curată te va face să cauţi înţelepciunea celor din jur şi nu pe cea a lui Dumnezeu. 

Te va face să ai nevoie de rugăciune în loc să te rogi tu pentru ceilalţi. 

Nu duce cu tine ceea ce Dumnezeu vrea să laşi jos.

 Scapă de “orice pedică, şi păcatul care te înfăşoară aşa de lesne” (Evrei 12:/1). 

Ceea ce doreşte Dumnezeu să-ţi arate  Abiel merită efortul de a te curăți tu însăți.

cunoaste pe Domnul

Cum te poţi încrede în Domnul?

 Ce înseamnă a te încrede în El? 

aceste rânduri  sunt menite nu să dea definiţii complete. 

Ele nu sunt studii aprofundate ale subiectelor propuse, ci doar gânduri ce vor să aibă menirea de a-ţi stimula gândirea pe mai departe, de a te face să doreşti să studiezi mai aprofundat subiectul care te interesează. 

Dar mai presus de toate, scrierile acestea vor să te încurajeze acum şi aici. Deci, ce înseamnă a te încrede în Dumnezeu.

Păi, nu te poţi încrede în cineva pe care nu-l cunoşti! 

Noi tot încurajăm pe oameni prin adunările noastre să se încredă în Domnul…. dar există o crasă necunoaştere a lui Dumnezeu printre noi! Cunoaşterea noastră de Domnul este mai mult de natură folclorică… din auzite, din amintiri din copilărie, ce am prins ici-colo în fugă. 

Nu ne-am aplecat cu atenţie şi sârguinţă asupra făpturii Domnului cum este descrisă ea în Scripturi pentru a-l „învăţa” pe Domnul

 (Efeseni 4:20 Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos).

 Vezi, învăţarea Domnului presupune studiere aprofundată, sistematică, atentă a Domnului din Cuvântul Său. 

Apoi necesită punerea la încercare a Domnului (trăirea atentă pentru a vedea dacă ceea ce s-a spus despre Domnul se confirmă în viaţa de fiecare zi). 

Vei constata că Domnul este absolut vrednic de toată încrederea ta, şi în inima ta se va creia o dependenţă sfântă de Dumnezeu. 

Asta este ceva foarte sănătos, ceva ce a avut însuşi Fiul lui Dumnezeu!

 Domnul Isus a spus:

Ioan 5:19 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis:

 „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Ce dependenţă de Tatăl:

 Fiul nu poat face nimic de la Sine! 

Dar de ce? 

Nu era Fiul 100% Dumnezeu? 

Ba da! 

Dar era o dependenţă voluntară, aleasă de Fiul şi acceptată cu umilinţă şi dragoste. 

Cumva, se propagă idea prin lumea intelectuală că a fi dependent de Dumnezeu este degradant pentru fiinţa umană. 

Că cei „credincioşi” au nevoie de cârja aceasta pentru că sunt slabi. Biblia ne lasă să înţelegem că dependenţa aceasta de Dumnezeu este sănătoasă. Abia într-o astfel de dependenţă îţi regăseşti adevăratul potenţial. 

Devii un om cu „O” doar în dependenţă de Domnul.

 Când îl cunoşti pe Domnul, începi să il iubeşti.....

 (1 Ioan 4:18 În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste), 

şi te încrezi în El. 

În această combinaţie, frica nu mai are ce căuta.

 Viitorul? 

E în mâna lui Dumnezeu; 

viaţa ta este ascunsă cu Christos în Dumnezeu, şi când se va arăta Christos, şi tu te vei arăta împreună cu El! 

Sănătatea? 

El e Medicul tău.

 Banii? 

El este cel ce-ţi poartă de grijă după bogăţiile Sale 

(Filipeni 4:19 Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos). 

Singurătatea?

 El este întotdeauna cu tine 

(Matei 28:20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin).

Acesta este antidotul la frică.

De câte ori îl poţi folosi?

 Hmm… De miliarde de ori pe parcursul vieţii tale! 

Cu cât mai mult îl foloseşti, cu atât mai eficace devine, cu atât nu se gată niciodată! 

Dar oare dă „obişnuinţă” acest medicament? 

Sper că da! 

Sper că aşa să te obişnuieşti cu el, încât să nu mai poţi trăi fără de el nici o clipă! 

Şi este oare medicamentul acesta valabil pentru ORICE FEL de frică? Absolut! 

Unul dintre ucenici a sumarizat astfel idea aceasta:

 Ioan 14:8 „Doamne” i-a zis Filip „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.” 

La asta, eu nu mai zic nimic, 

decât ....

AMIN!

Isus NU pe om l-a avut în centrul vieţii Sale....

Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; 
-ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii. 
 Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni. 
 Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.
Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă.
 Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim. 
 Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.
Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea a lui Christos?
 Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa. 
 Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc.
 Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin. 
 Le văd împrejurul meu pretutindeni. 
 În bisericile tradiționale, şi acum recent, în cele  evanghelice. 
 Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu. Adică, sunt erezii şi unele şi altele.
În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral. 
Credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie. 
 Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia. 
 Să fim ca Isus, zic ei. 
 De acord. 
 Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa! 
 Isus  NU   pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl! 
Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.
Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare. 
 Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult! 
 Unii chiar vor zice :
-„Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu. 
 Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.
Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui.
 Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el? 
 Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui. 
 Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec.
 Dar cum s-o fac?
 Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus.
 Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată! 
 Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!
Stau mereu şi mereu în faţa câte unui caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac. 
 Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare. 
 Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel. 
 Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim.
 Astfel în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele și-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.