vineri, 26 noiembrie 2010

Adevarul

  In Biblie, adevarul nu este “un gind” care corespunde cu realitatea. Ori un argument bun, dovedit cu logica si ratiune. Adevarul este credinciosie, statornicie, actionind cu onoare si integritate. Dumnezeu face promisiuni si le tine.  Nu este doar cunoscind binele, ci si facind binele. Isus este Adevarul.

O religie fără Dumnezeu....

Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată” (Amos 5:23, 24).
Păcatul.
Noţiune nepopulară.
O permanentă amendă a liniştii sufletului nostru.
El nu iese decât cu pocăinţă şi credinţa în puterea curăţitoare a sângelui sfânt al Domnului Isus Cristos.
.Cu toate acestea, apelăm la remediul divin doar în extremis. Recurgem la toate paliativele cunoscute.
Cel mai des la religie.
Lenin a avut perfectă dreptate:
 “Religia este opium pentru popor”.
Drog.
Narcotic pentru conştiinţa care încearcă să scape de păcate prin ritualuri:
 Rituri.
Tradiţii
.Slujbe.
Cântări.
Servicii.
Programe.
Dogme.
Jertfe şi sărbători
Sfinţi şi muceniţe.
Canoane şi autoflagelări.
Penitenţe şi spovedanii.
Prescuri şi icoane.
Lista poate continua.
Avem fiecare una.
La ultima inspecţie pe care Mântuitorul a făcut-o templului din Ierusalim în momentul decisiv al istoriei acestei naţii, Şi-a găsit Casa de rugăciune “o peşteră de tâlhari”.
Plină de religie.
O religie fără Dumnezeu.
O religie fără Dumnezeu ne lasă cu păcatele nu numai intacte dar agravându-se.
Roata tradiţiilor funcţiona ireproşabil unsă în permanenţă de sângele mieilor şi aurul schimbătorilor de bani. Jertfe.
Ritualuri.
Toată recuzita. Religie.
O religie tranchilizantă.
Opium peste tumultul păcatelor.
Anestezic de suflete bolnave de păcat.
Mă uit la noi.
 La cei religioşi.
 La cei ce reclamăm moştenirea crucii.
La noi toţi, indiferent unde ne-am afla.
La toţi creştinii ţării.
Tradiţionalişti sau liberali.
Stricţi.
Simpli.
 Istorici.
 Recenţi.
 De sus sau de jos.
 Botezaţi de mici sau la maturitate.
Milenişti sau amilenişti.
 De duminica sau sâmbăta.
Evanghelici.
Mistici.
Pragmatici.
Cu robe.
Cu gulere
. La costum cu trei nasturi.
Fără cravată.
Carismatici.
Născuţi din nou.
 Cu succesiune apostolică.
 Cum doriţi.
Nu cumva ne drogăm cu formele noastre de închinare?
Nu cumva am ajuns să le considerăm paliative contra păcatelor?
Produsul religiilor noastre este mai degrabă slujba sau “programul” religios, decât caracter asemănător lui Christos.
Şi când larma slujbei se ridică spre cer, divinitatea Îşi astupă urechile.
Sărbătorile şi slujbele şi programele, ritualurile şi închinările nu pot sta alături de lipsa de caracter.
Dreptatea şi neprihănirea trebuie să fie ape limpezi care să curgă viu şi etern de sub altarul religiilor noastre.
Nu contest forma închinării nimănui.
Nici o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi păcătoasă în sine.
Contexte culturale şi sociale cer forme diverse de închinare.
Dumnezeu ne-a creat diferiţi şi exprimarea inchinării noastre înaintea Sa trebuie să exprime diversitatea creaţiei.
Păcatul constă în practicarea formei fără caracter reînoit prin Cruce.
Crucea lui Christos este şi rămâne singurul mijloc pentru iertarea păcatelor.
La cruce, sângele divin spală păcatele iar instrumentul morţii îl va crucifica pe păcătos.
“Am fost răstignit împreună cu Christos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine”, spunea apostolul Pavel (Galateni 2:20).
Este ispititor să privim la panoplia ritualurilor religiei de vis-a-vis şi să condamnăm procesul de anesteziere de conştiinţe care are loc.
Ni se pare că “narcoticul” le este administrat cu instrumente mai multe şi mai sofisticate.
Mai vechi.
Uităm însă un lucru banal.
Indiferent de metoda prin care luăm otrava există o singură consecinţă.
Moartea.
Ne anesteziem conştiinţele cu fum de tămâie şi ungeri cu mir, sau doar cu cântări de cor şi fanfare?
Doar cu cântări comune?
Cu frecventarea bisericii?
Rezultatul este acelaşi.
Unele morţi sunt mai costisitoare decât altele.
Atât.
Avem nevoie de iertarea Celui ce-a murit pe cruce pentru răscumpărarea noastră. El în noi, “nădejdea slavei” este garanţia unui caracter nou, dinamic, tot mai asemănător Lui. El a venit să ne scape de păcate şi de religia care în loc să ne conducă la El, ne amorţeşte simţurile torţionate de păcate.
Instrumentarul religiei mele, indiferent cât de elaborat este el de scurgerea timpului şi de confruntarea cu contextul cultural, este mijlocul prin care un caracter schimbat se închină în duh şi adevăr Dumnezeului celui viu, sau este instrumentul morţii sale lente şi sigure sub auspiciile religiei sale în cazul în care este folosit fără o schimbarea radicală a lăuntrului prin Christos.
Educaţia produce păcătoşi cu diplomă.
Religia, păcătoşi religioşi.
Numai Christos poate face oameni noi.
Religia oamenilor născuţi din nou este muzică plăcută pentru cer.
Indiferent cu ce instrumente se cântă.

joi, 25 noiembrie 2010

1 Corinteni 13 pe limba căsniciei

(1) Chiar dacă m-aş ruga în public, astfel încât să-i fac pe toţi să se simtă umiliţi în faţa evlaviei mele, şi chiar dacă aş vorbi în faţa altora cu cuvinte pompoase, încât să-i duc de nas pe toţi cu elocinţa mea, şi chiar de aş avea o voce încât să storc în biserică lacrimi din ochii bătrânilor şi aplauze din partea tinerilor, dacă nu-mi iubesc soţia, sunt egal cu zero.

(2) Şi chiar dacă aş predica în biserică sau aş da învăţătură la întâlnirile tinerilor şi aş fi tobă de Biblie şi teologie, şi chiar dacă aş fi nelipsit de la toate repetiţiile de cor şi fanfară şi din toate misiunile, ba chiar şi la înmormântări, dacă nu-mi iubesc soţia pe care mi-a dat-o Dumnezeu, sunt egal cu zero.

(3) Şi chiar dacă m-aş scula cu noaptea în cap şi aş pleca la lucru şi aş avea chiar două sau trei slujbe, ca să aduc bani în casă, şi chiar dacă m-aş duce să lucrez în Spania sau Italia, şi chiar dacă mi-aş face casă mare şi mi-aş putea schimba maşina tot la doi-trei ani, şi am avea toate lucrurile necesare în casă, şi am mânca măcar săptămânal la restaurant, dacă nu-mi iubesc soţia, e totul egal cu zero!

(4) Dragostea rabdă multe critici şi refuzuri, multe oboseli ale partenerului, încăpăţânări şi schimbări de planuri.
Dragostea iartă de fiecare dată, ştie să şteargă lacrimi şi să îmbrăţişeze, să îmbărbăteze şi să restaureze. Dragostea ştie să jertfească din timpul şi activităţile ei plăcute, chiar şi atunci când ceea ce face nu trezeşte în ea entuziasmul pe care l-ar fi trezit activitatea ce şi-a propus-o.
Dragostea nu e invidioasă când partenera lui e considerată o soţie mai bună decât e el un soţ bun.
Dragostea nu îl consideră pe celălalt mai prejos ca valoare, daruri, aptitudini, sau ca fiind cel bun să asculte, nu să vorbească.

(5) Dragostea se spală pe dinţi, chiar şi pe picioare; nu-şi bate joc de tine şi nu te critică, nici nu te ia peste picior de faţă cu alţii.
Dragostea nu-l consideră pe celălalt un sclav care să slujească şi să-i împlinească toate poftele şi dorinţele.
Dragostei nu-i sare ţandăra de fiecare dată când celălalt nu îi face pe plac şi nu consideră că e buricul pământului, sau cel puţin al căsniciei.
Dragostea nu e răzbunătoare şi nici nu-i dă celuilalt de înţeles zilnic că „aşa cum faci tu, aşa o să-ţi fac şi eu”.

(6) Dragostea nu se bucură de necazul celuilalt, nici măcar atunci când acesta a dat cu capul în mod meritat; dragostea nu aşteaptă cu nerăbdare să păţească ceva partenerul, ca să-i poată arunca: „ţi-am spus eu că aşa va fi”.
Dragostea apreciază adevărul oriunde îl găseşte, chiar pe buzele partenerului care-i spune că a greşit.

(7) Dragostea nu trâmbiţează în public, nici celui mai bun prieten, greşelile partenerului.
Dragostea îl crede pe celălalt pe cuvânt şi nu ia atitudinea de agent FBI, de a-i urmări fiecare pas, doar se vor adeveri bănuielile lui.
Dragostea va nădăjdui în fiecare zi că celălalt va deveni mai blând, mai smerit, mai evlavios, mai iertător, mai înţelept, mai iubitor, şi nu îi va zice: „Tu niciodată nu o să…”
Dragostea suferă chiar şi nedreptăţile pe care i le face celălalt şi nu se transformă în ură, ci aşteaptă smerirea, împăcarea şi îndreptarea lucrurilor, înaintea lui Dumnezeu.

(8) Dragostea de felul acesta nu poate fi ucisă de nimeni şi nimic.
Căci aprecierile celor din biserică se pot duce; averea se poate pierde, iar realizările uita. Dar în căsnicie, ceea ce va însemna, va fi dragostea.

(9) Suntem chemaţi să ne implicăm în lucruri în parte şi să strângem bunuri în parte, dar să iubim pe de-a-ntregul.

(13) Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa că Dumnezeu ne va călăuzi în căsnicia noastră, speranţa că vom avea o viaţă fericită împreună, şi dragostea de azi, tare ca moartea şi ca locuinţa morţilor.

luni, 22 noiembrie 2010

transforma greşelile în ceva bun...

Pentru că eşti o fiinţă umană, vei da greş de multe ori în viaţă. Nimeni este foarte bun în toate lucrurile. Nimeni nu poate să treacă prin viaţă lăsând în urma lui doar un şir pefect de reuşite. Uneori lururile pe care vrei să le obţii sunt dincolo de puterea ta de realizare, judecata ta este greşită sau timpul ales este greşit şi sfârşeşti eşuând serios.
Dar eşecul nu te face un ratat! Nu eşti niciodată ratat până nu renunţi. Dacă pierzi o bătălie nu înseamnă că ai pierdut războiul. Dacă nu ai reuşit să înscrii în prima repriză nu înseamnă că ai pierdut meciul. Continuă să încerci. Eşecurile pot deveni reuşite.
Thomas Edison "a eşuat" de mii de ori înainte ca să găsească elementele potrivite pentru a crea becul electric. Atitudinea lui faţă de acest lucru era: “Eu nu am eşuat. Doar că acum cunosc mii de combinaţii care nu funcţionează.”Nu-ţi cataloga încercările nereuşite ca fiind eşecuri. Numeşte-le “antrenament”. Întreabă-te: “Ce pot să învăţ din această experienţă?”
Iată câteva posibile cauze ale eşecului, aşa cum sunt explicate în cartea Proverbe.
NOI NE PREGĂTIM SINGURI PENTRU EŞEC:
…CÂND NU NE FACEM PLANURI DINAINTE."Omul chibzuit vede răul şi se ascunde; dar proştii merg spre el şi sunt pedepsiţi.” (Proverbe 27:12).
…CÂND CREDEM CĂ SUNTEM INFAILIBILI. ”Înainte de pieire inima omului se îngâmfă dar smerenia merge înaintea slavei” (Proverbe 18:12).
…CÂND NE ESTE TEAMĂ SĂ RISCĂM. “Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă.” (Proverbe 29:25).
…CÎND RENUNŢĂM PREA REPEDE. “Leneşul doreşte mult şi totuşi n-are nimic, dar cei harnici se satură.” (Proverbe 13:4).
…CÂND NU ACCEPTĂM CĂLĂUZIREA LUI DUMNEZEU. “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” (Proverbe 14:12).
Dacă lucrurile nu se întâmplă aşa cum ai vrea tu să se întâmple, bun venit între oameni! Dar în loc să te plângi sau să-ţi cauţi tot felul de scuze, descoperă ceea ce ai învăţat din acest lucru şi ia-o de la capăt. Încuie uşa autocompătimirii. Concentrează-te asupra viitorului; de data aceasta lasă-l pe Dumnezeu să te călăuzească. El are un mod unic de a transforma greşelile noastre în ceva bun.
Eşecurile tale vor fi reuşite dacă îl laşi pe Dumnezeu să se ocupe de ele.

duminică, 21 noiembrie 2010

Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.

Suspină în tăcere,...
Tăcerea este o dovadă a încrederii noastre în El. Să aştepţi ajutorul lui Dumnezeu, în tăcere, nu e puţin lucru (de cele mai multe ori). Dar Dumnezeu ne preţuieşte tăcerile la fel de mult cum ne preţuieşte cuvintele.
Când vom înţelege acest lucru, rugăciunile noastre se vor schimba! Noi ne vom schimba!
E frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulţumire, să-i aducem laude pentru ceea ce este şi face, să-i mărturisim greşelile şi chiar să-I cerem lucruri ca dovadă a încrederii noastre. Dar o altă formă a încrederii noastre în El este şi tăcerea.
Nu-i aşa că de multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri şi uităm să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să ne vorbească? Dacă rugăciunea e o stare de vorbă, dacă ne dorim ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile noastre?
Vrem să ne vorbească şi totuşi nu-L lăsăm.
Vrem să ne răspundă la rugăciuni.
Dar atunci când stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-I mai auzi vocea şi suntem preocupaţi să nu pierdem şirul cererilor noastre…
Tăcerea, ea lipseşte din rugăciunile noastre.
Nu Dumnezeu este vinovat!
Nu El este Cel care nu răspunde, ci noi suntem cei care nu-L auzim, de cele mai multe ori!
Se mai poate să ne simţim vinovaţi atunci când ne rugăm pentru că… rămânem fără cuvinte.
Dar nu vinovăţie ar trebui să simţim, ci bucurie. Poate că rămânem uimiţi privind la frumuseţea lui Dumnezeu, poate căutându-i dragostea, rămânem muţi, parcă fără putere de a-L înţelege.
Poate îi privim bunătatea şi toate cuvintele noastre se topesc la umbra ei. Nu vinovăţie trebuie să simţim, ci să privim la astfel de momente de tăcere ca o desfătare în El!

vineri, 19 noiembrie 2010

Când sunt lovit și sufletul îmi plange,
Când simt necaz că vine-n viața mea,
Când eu aștept în liniște venirea Ta,
Ca să mă iei, să fiu pe veci cu Tin'.

/: Tu ma înalți să pot să stau pe stânca,
Tu mă înalți să pot umbla pe mări,
Și eu sunt tare pe brațul Tău puternic
Tu mă înalți să fiu mai mult de-atât! :/

Când simt că inima în piept se zbate,
Când simt că toți din jur m-au părăsit,
Când mă întreb ce rost mai are viața mea
Tu mă ridici să fiu mai mult de-atât
 

tu vezi bine?

Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Ce vezi, Ieremio?” Eu am răspuns: „Văd un veghetor.” Şi Domnul mi-a zis: „Bine ai văzut; căci Eu veghez asupra cuvântului Meu ca să-l împlinesc.”Ieremia 1:11-12
 Nu sunt pe pământ de prea mult timp,  dar cred că până acum am învățat un lucru sigur și anume că  trei oameni se pot uita la același lucru și să vadă şase perspective diferite.
Acesta nu este un lucru neapărat rău-
E bine să vezi lucrurile altfel pentru că Domnul Dumnezeu nu te-a făcut la fel ca toată lumea.
Nu trebuie să vezi lucrurile la fel ca ceilalți oameni, dar e absolut esențial să vezi lucrurile aşa cum le vede Domnul Dumnezeu-
Când  Domnul Dumnezeu te trece printr-o situație și te întreabă ”ce vezi?”, tu poți să răspunzi: ”văd că  Domnul sigur mă pedepsește pentru ceva”, sau ”văd că Domnul  a uitat de mine”, sau ”văd că mereu mi se trece dreptul cu vederea”, sau poți să alegi să vezi prin credință.
Și știi ce vede credința?
În mijlocul unei situații disperate, în mijlocul focului, în mijlocul fricii, în mijlocul întunericului, acolo de unde nu poți să ieși, acolo unde nu mai știi nimic decât să tremuri, de acolo poți să vezi cu ochii închiși un Veghetor care veghează asupra promisiunii Lui ca să o împlinească!
El veghează asupra Cuvântului Său ca să îl împlinească!
El nu promite degeaba și nici nu vorbește pentru că nu are altceva mai bun de făcut.
Nu!
Atât de prețios este fiecare cuvânt care iese din gura Domnului Dumnezeu, încât El, Regele Universului  Își ia timp ca să stea de pază asupra cuvintelor Lui ca să le împlinească.
Poți să alegi să Îl vezi pe El care veghează, sau poți să alegi să vezi starea ta și circumstanțele disperate.
Când Ieremia a văzut Veghetorul, Domnul Dumnezeu i-a spus ”bine ai văzut”.
E bine să îți spună  Domnul Dumnezeu că ”vezi bine”, că vezi lucrurile la fel ca El e cel mai măreţ!
Dacă ți-a promis un lucru, atunci nu are cum să nu îl împlinească.
Nu lucrul promis e imposibil, ci ca Cel care l-a spus să nu îl împlinească!
Domnul face să tune glasul Lui înaintea oştirii Sale, căci tabăra Lui este foarte mare, şi Cel ce împlineşte cuvântul este puternic.” - Ioel 2:11
Cu  aşa armată păzește Domnul Dumnezeu  ceea ce a promis.

Cu putere, nu cu iluzii, nu cu închipuiri.
Domnul Dumnezeu nu e om să spună un lucru și să se răzgândească atunci când ți-e lumea mai dragă. 
Dacă Domnul Dumnezeu spune că nu te lasă, păi fii sigur că mai bine mută cerul și pământul decât să Își încalce cuvântul!

joi, 18 noiembrie 2010

Mergi 'nainte!

Mergi ’nainte prin credinta, mergi ’nainte cu Isus!
Intr-adevar, asta si trebuie sa facem. Sa mergem inainte, dar nu singuri..ci cu Isus!
 Singuri.. o sa ne pierdem, o sa suferim, o sa facem greseli, o sa plangem.
Vrei asta?
 Vrei să-ti continui drumul fara Isus?
 Vrei sa versi lacrimi in zadar?
Nu!
Cu siguranta nu!
Viata fara Isus e atat de goala pentru mine incat ma ucide, de-a dreptul.
As simti cum moare fiecare bucatica din trupul meu, as ramane fara aer caci presiunea ar fi prea mare si prea dureroasa si as muri.
Sa fiu parasit de Isus ar fi prea mult pentru mine!
 El e tot ce am mai scump pe lumea asta si Lui vreau sa ma dedic cu tot ce sunt si am!
 Nimic nu sunt fara El…si  un frumos nimic sunt  cu El.
Dar asa nimic cum sunt, in mana Lui ma simt un ‘nimic” ataaat de important!
 In ochii Lui sunt atat de important incat ma doare.
 De ce?
Pentru ca stiu ca nu merit dragostea Lui!
E prea mare, prea scumpa…si nu o merit!
Si totusi,
El mi-o da…ba chiar cu mana larga!
Ce mare Har!
Mergi ’nainte cu Isus!
 Nu stiu care e problema cu care te confrunti acum, dar ce stiu e ca trebuie sa mergi inainte..cu Isus!
 Nu renunta, nu da inapoi!
Ai credinta ca toate lucreaza spre un si mai bine al tau!
 Mergi ’nainte…prin credinta!
Iar Dumnezeu iti va rasplati increderea pe care i-ai acordat-o!
Esti pe atat de valoros pe cat de mare este credinta ta!
 Fii credincios..si la vremea potrivita, El te va rasplati cum nici nu ai visat!
 De multe ori, Dumnezeu a lasat in viata mea binecuvantari cum nici nu visasem vreodata ca voi primi, cum nu indraznisem sa visez!
 Chiar si acum visez…am o dorinta adanca in suflet…astept cu mare credinta implinirea ei.
Stiu..chiar daca pare imposibil…ca Dumnezeu imi va darui aceasta binecuvantare!
Atunci ma voi bucura din plin si doar Lui II voi dariu toata slava.
 Doar pentru  El voi canta din toata inima!
La vremea potrivita, Dumnezeu te va binecuvânata si pe tine!
Care este acum cea mai mare dorinta a inimii tale?
  Ştii ce?
Avem un Dumnezeu atat de minunat care implineste dorintele copiilor Lui!
El vrea sa implineasca si dorinta ta!
Slujeste-l cu toata inima..si-ti vei vedea implinita dorinta inimii!
Atunci..te vei bucura din plin-

miercuri, 17 noiembrie 2010

in fiecare zi…eu tot ma voi bucura in Domnul!!

Chiar daca smochinul nu va inflori,vita nu va da nici un rod, rodul maslinului va lipsi si campiile nu vor da hrana, oile vor pieri din staule si nu vor mai fi boi in grajduri…eu tot ma voi bucura in Domnul, ma voi bucura in Dumnezeul mantuirii mele!! ( Habacuc 3:17-19).
Cat de nemaipomenita este aceasta declaratie de credinta pe care Habacuc o face!!El este gata sa declare sus si tare ca, chiar daca Dumnezeu ii va lua totul, el tot va face din El culmea bucuriei lui. Chair daca ar fi sa treaca prin Valea Umbrei Mortii, el tot se va bucura!!Oare cum e posibil ca un om, un simplu om la fel ca fiecare dintre noi, sa poata face o astfel de afirmatie?? Va marturisesc ca eu nu sunt gata sa o fac. Cum poate el spune ca va continua sa se desfateze in Domnul, chiar daca il va lovi o mare incercare sau nenorocire?? Cum as putea eu in astfel de momente sa ma bucur in Domnul??
Si totusi, se poate!!!A te bucura  in Domnul in momente de criza, boala, moartea unui membru din familie inseamna de fapt a avea inima linistita, increzatoare in Cel ce este in controlul vietii tale si stie ce face!!”Asteapta in tacere ajutorul Domnului”…cred ca exact la asta se referea psalmistul David atunci cand a scris aceste ganduri. Nu te agita, ingrijora, mahni,  intrista peste masura ca nu are nici un rost. Ba mai mult, iti vei ingreuna povara si Dumnezeu nu a intentionat deloc asta. El are doar in plan sa te faca tot mai mult asemenea Lui si merita sa rabzi, in tacere..rasplata va fi pe masura “tacerii” tale!!Sa ai incredere in Dumnezeul mantuirii tale, Cel care te iubeste neconditionat, cu o dragoste imensa si care nu va ingadui niciodata sa vina peste tine o incercare doar de dragul de a te vedea suferind, este un lucru mare dar este exact ceea ce Dumnezeu asteapta de la noi iar pana nu vom face asta, vom continua sa trecem prin diferite “cuptoare ale curatarii aurului”. De noi depinde!!
Trebuie sa avem mereu ochii atintiti la Dumnezeu si la lucrurile nepieritoare care ne asteapta in cer si care sunt mai mult decat minunate!! Focalizarea noastra, in viata pe care o traim pe acest pamant,  nu trebuie sa fie pe ceea ce ne lipseste, pe ceea ce ne doare, doboara sau intristeaza pentru o vreme, scurta de cele mai multe ori chiar daca noua ni se pare atat de lunga,  ci pe Dumnezeu care lucreaza in vietile noastre dupa placul voii Sale, o voie desavarsita la care nu este nimic de adaugat nici de scazut!!”Am ajuns la cunostinta ca tot ce face Dumnezeu este desavarsit”…spunea marele intelept Solomon si e bine sa luam aminte la invataturile lui pline de calauzire divina!!Atunci cand pierd focalizarea pe lucrurile de sus si ma concentrez asupra lucrurilor firesti ale acestei lumi, devin nemultumitor, mahnit, invidios etc. Dar cand in inima mea este prezent Dumnezeu si fac din El culmea bucuriei mele, atunci ma pot ridica deasupra tuturor problemelor vietii, avand incredintarea ca toate lucrurile sunt in controlul Lui!!

luni, 15 noiembrie 2010

Culege-l ca albina mierea,



Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete, dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.
Ioan 4.13,14
Samariteanca cu care vorbea Domnul la fântâna din Sihar, era un obiect al milosteniei Domnului nostru. Toate gândurile ei se roteau în jurul nevoilor pământeşti şi a împlinirii poftelor ei. Samariteanca era expusă pierzării. Ea îşi împărţea traiul cu toţi oamenii fireşti, care sunt în această lume fără nădejde deoarece au părăsit izvorul de apă vie şi şi-au făcut „puţuri crăpate care nu ţin apa" (Ier. 2.13) ca să-şi astâmpere setea. Chiar şi fântâna din Sihar, pe care a săpat-o Iacov, putea să astâmpere cerinţele trupeşti pentru o bucată de vreme fiind nevoie să scoată apă de fiecare dată.

Dar acum Domnul Isus se ocupă de această femeie pentru ca, mai întâi să trezească în ea necesitatea binecuvântărilor a cărui izvor este însuşi Dumnezeu. Osteneala Domnului nu a fost în zadar, deoarece femeia samariteanca a fost pusă în lumina lui Dumnezeu unde şi-a văzut viaţa ei plină de vinovăţie şi de păcat. Ce întuneric o fi fost în viaţa ei şi ce efect a avut când lumina a pătruns în ea! Nu s-a mai gândit la ulciorul ei şi a fugit repede în oraş să mărturisească despre un om care i-a spus tot ce a făcut. Setea trupească a uitat-o, ea a devenit un izvor de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică.

Dacă ai de gând să înaintezi în viaţa creştină, să te bucuri mai mult de viaţa dumnezeiască şi să-L cunoşti şi mai mult pe Isus, retrage-te în pustiul inimii tale, şi astfel golul din inimă să fie umplut de El. El să-ţi fie singura hrană, Mana din pustie.

duminică, 14 noiembrie 2010

Ce iese de pe buzele noastre......

Când omului îi este dat să treacă prin încercări ..., iese la iveală ce este în inima şi în mintea lui.Ce este pe buzele noastre noi căutăm să acomodăm în general la ceea ce scrie în Biblie, ca să ne arătăm buni cunoscători ai Evangheliei, şi să le spunem altora: -uite ce spune cuvântul Domnului.Dar, adevărul credinţei, în viaţa noastră iese la iveală atunci când trecem prin cele mai grele încercări. Cuvântul Domnului vorbeşte astfel:  Luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău  ... să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, şi să ştii că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu este modul de viaţă plăcut înaintea Domnului Dumnezeu.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

de dragul Lui, de dragul meu, de dragul tău....

Atunci când ascultăm întocmai sau facem ceva după placul cuiva de bunăvoie, cu siguranţă acea persoană ne este cel puţin dragă.
Şi, evident, facem cu drag lucruri pentru cei dragi, nu-i aşa?
Dar întrebarea care se pune este „de dragul cui”?
Ne place să credem că îi iubim pe oameni, că ei înseamnă pentru noi mai mult decât noi înşine.
Dar nu cumva de multe ori ne găsim în postura de a face lucruri tocmai de dragul nostru?
Nu cumva totul se învârte în jurul nostru, iar noi suntem centrul universului?
Nu cumva tot ce facem, toate deciziile pe care le luăm sunt în funcţie de ceea ce credem despre noi, în funcţie de cum ne-ar influenţa pe noi, în funcţie de consecinţele care ne-ar afecta?
Da, de noi este vorba de cele mai multe ori.
De multe ori tocmai de dragul nostru am da să-i ajutăm pe alţii şi nu doar pentru că ei ar avea nevoie de noi, ci pentru că ne place să ni se admire bunătatea, dărnicia.
De multe ori ne putem trezi rugându-ne pentru alţii şi nu pentru că ne pasă cu adevărat de ei, ci pentru că ne place să fim aplaudaţi, aclamaţi…
Totul de dragul nostru....
 Însă dacă ar fi doar atât…
Dar ne putem trezi că trăim de dragul celui de care ascultăm, de ale cărui şoapte ţinem cont mai mult decât orice…
Aş vrea să pot spune că e vorba de Dumnezeu…
însă, din păcate, este vorba de diavol…
da, de dragul lui… e posibil să acţionăm într-un anume fel.
Ştiu că sună înfiorător, poate dureros, poate chiar nebunesc… dar, din păcate, de multe ori chiar aşa stau lucrurile.
Ne e drag să facem multe din lucrurile recomandate de diavol, ne e drag să rămânem într-o stare de păcat în care să ne bălăcim chiar…
Ne e drag să-i ascultăm vocea, şoaptele…
Deşi parcă e greu de crezut, greu de înţeles, totuşi exact aşa facem.
Şi, mai mult, diavolul însuşi ne e drag.
Da, poate că v-aţi revolta şi aţi spune că nu e adevărat.
Dar dacă minţim cum putem spune că nu ne e drag şi tatăl minciunii, dacă vorbim fără rost, dacă nu ne pasă de Dumnezeu?
De dragul cui trăim dacă nu de dragul satanei?
E dureros să auzi, să ştii asta, dar şi dureros de adevărat!
Aşa că azi… recunosc.
Nu vreau să mă mai ascund.
Am trăit de dragul lui, al diavolului…
Şi cât m-am bucurat de amăgirile lui; câte iluzii mi-a oferit, câte speranţe deşarte şi cât de mare a fost depărtarea de El, de Dumnezeul meu.!

vineri, 12 noiembrie 2010

Iertarea este parfumul pe care ni-l oferă florile atunci când le strivim sub picioare

 

“Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:14).

Nevoia noastră de iertare care duce la pace cu Dumnezeu şi propria noastră conştiinţă, este condiţionată de iertarea semenilor noştri. Condiţia iertării divine vorbeşte din nou de conceptul biblic de comunitate. Un spirit neiertător, în conflict cu cei din jur nu poate beneficia niciodată de pacea cu Dumnezeu, nu se va bucura de iertarea Sa.

Domnul Isus ne sfătuieşte să ne lăsăm darul jertfei noastre înaintea altarului lui Dumnezeu, să ne întoarcem pentru a ne rezolva conflictul cu fratele nostru. El expune aici acel triunghi al iertării care îl inlcude în circuit pe fratele meu, pe semenul meu. Rugăciunea mea nu poate fi auzită de Dumnezeu decât prin bunele mele relaţii cu ceilalţi. Atunci când asupresc şi nedreptăţesc pe semenul meu, nu pot obţine favorurile divine. Oricât de mult mă iubeşte Dumnezeu ca Tată şi Creator al meu, El îşi îngrădeşte exprimarea iubirii faţă de mine la condiţia bunelor mele relaţii cu celelalte fiinţe iubite de El. Spiritul iertător, generos faţă de alţii, tolerant faţă de greşelile lor, se va bucura de acelaşi tratament din partea lui Dumnezeu.

Pilda Domnului cu robul acela lipsit de milă, care schingiuieşte pe semnul său pentru o sumă derizorie tocmai după ce lui i s-a iertat o datorie monumentală, exprimă în primul rând proporţiile dintre vinovăţia personală faţă de Dumnezeu şi ofensele pe care alţii ni -le pot aduce. În al doilea rând ea exprimă supărarea lui Dumnezeu pentru incapacitatea noastră de iertare atunci când noi înşine ne-o dorim de la El. Afirmaţia vresetului de mai sus nu sugerează în nici un fel un cântar corect. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îmi va ierta tot atâtea greşeli, şi la fel de grave, câte voi ierta şi eu oamenilor cu care vin în contact. Harul meu şi al Domnului nu pot fi puse pe acelaşi cântar. Bunăvoinţa mea şi cea a Lui nu pot fi identice. Nevoile mele şi capacitatea Sa de iertare, nu pot fi egale cu nevoile fratelui meu şi capacitatea mea de iertare. Dumnezeu însă vrea să vadă bunăvoinţa mea la scara mea umană, ca El apoi să acţioneze cu bunătatea harului Său dumnezeiesc.

Evanghelistul Matei foloseşte în rugăciunea “Tatăl nostru”, pentru iertare, cuvântul “aphiemi”, care este acelaşi cuvânt folosit în Luca 4:39 unde Isus vindecă soacra lui Petru de febra frigurilor. Cuvântul înseamnă a alunga, a îndepărta, a trimite departe. A ierta, înseamnă a alunga vinovăţia cuiva, a o îndepărta, aşa cum Domnul a alungat febra femeii bolnave. În Psalmul 103:12 ne este descrisă iertarea divină care alungă nelegiuirea de la noi cât de departe este răsăritul de apus.

Mă supără uneori faptul că oameni pe care-i tratez cu îngăduinţă, permiţându-le să greşească fără să le atrag atenţia, pe care-i tolerez aşteptând să se maturizeze, să înveţe din propriile lor greşeli, mă taxează necruţători atunci când greşesc la rândul meu. Ştiu bine că trebuie să le iert şi aceste greşeli. Cum stăm însă cu nevoia lor personală de corectare, de confruntare?

Cred că iertarea nu este un fel de trecere cu vederea, a te face că nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc la Iosif, faţă de care fraţii lui au greşit profund. Manevrele lui Iosif, care par crude la început, au menirea să revitalizeze în conştiinţele fraţilor săi, şoapta în urlet de durere. Când păcatul este recunoscut, acceptat şi declarat, Iosif oferă generozitatea iertării sale bazat pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Poate că ne lipseşte exerciţiul unei astfel de iertări care să ajute pe semenul nostru nu numai să se bucure de iertarea noastră dar să nu mai repete ofensa. Tatăl nostru din ceruri nu se face doar că nu s-a întâmplat nimic. Ne confruntă cu păcatul şi ne oferă condiţiile să nu-l mai repetăm.

“Iertarea este parfumul pe care ni-l oferă florile atunci când le strivim sub picioare” spune o vorbă înţeleaptă. Probabil că atunci, când suntem nedreptăţiţi, striviţi sub călcâiul nepăsării sau al răutăţii semenului nostru, dovedim din ce material suntem făcuţi. Suntem flori frumos mirositoare sau buruieni cu iz înnecăcios de ranchiună şi răzbunare. Mireasmă de la viaţă spre viaţă sau mireasmă din moarte spre moarte?

joi, 11 noiembrie 2010

Ai părăsit Stânca cea care te-a născut, Şi ai uitat pe Dumnezeul, care te-a întocmit.

Domnul a văzut lucrul acesta, şi S-a mâniat, S-a supărat pe fiii şi fiicele Lui. El a zis: „Îmi voi ascunde Faţa de ei, Şi voi vedea care le va fi sfârşitul, Căci sunt un neam stricat, Sunt nişte copii necredincioşi.
Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deşerţi; Şi Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere. Căci focul mâniei Mele s-a aprins, Şi va arde până în fundul locuinţei morţilor, Va nimici pământul şi roadele lui, Va arde temeliile munţilor. Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei, Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor. Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri, Şi de boli cumplite; Voi trimite în ei dinţii fiarelor sălbatice Şi otrava şerpilor. Afară, vor pieri de sabie, Şi înăuntru, vor pieri de groază: Şi tânărul şi fata, Şi copilul de ţâţă ca şi bătrânul.
 Aceste versete descrie răzbunarea lui Dumnezeu împotriva Israeliților răi și necredincioși, care erau oameni din poporul ales, și care trăiau sub binecuvântarea harului lui Dumnezeu; dar care, nepăsându-le de minunatele lucrări Dumnezeiești direcționate asupra lor, și-au pierdut bunul simț, neavând nici un pic de pricepere. Sub toate binecuvantarile Dumnezeirii, ei au rodit fructe amare și otrăvitoare.

1. Ei tot timpul au fost expuși la distrugere, după cum cel care stă sau se plimbă prin locuri alunecoase este tot timpul sub riscul de a cădea. Aceasta se subînțelege din felul în care nenorocirea vine asupra lor, fiind reprezentată printr-un picior care alunecă. Aceeași idee este exprimată în Psalmul 73:18, “Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, şi-i arunci în prăpăd”.

2. Ei tot timpul au fost expuși la o pierzare năpraznică și neașteptată. Cel ce se plimbă prin locuri alunecoase este tot timpul pasibil să cadă, el nu poate să prezică nici măcar o clipă dacă va sta în picioare sau va cădea în clipa următoare, și când se întâmplă să cadă, el cade dintr-o dată și fără avertisment. Această idee este exprimată în Psalmul 73:18-19, “Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, şi-i arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârşit năpraznic.”

3. Ei sunt gata să cadă singuri, fără să fie împinși de mâna altcuiva, după cum cel care stă sau se plimbă în locuri alunecoase nu are nevoie decât de propria-i greutate pentru a cădea.

4. Motivul pentru care nu au căzut înainte, și nu cad chiar în momentul acesta, este doar faptul că timpul stabilit de Dumnezeu nu a venit încă. Este scris că atunci când vine timpul stabilit de Dumnezeu, piciorul va aluneca. Atunci ei vor fi lăsați să cadă după cum îi înclină propria lor greutate. Dumnezeu nu-i va mai ține în picioare în acele locuri alunecoase ci îi va lăsa să cadă, și atunci, chiar în clipa aceea, vor cădea într-o pierzare veșnică după cum acela care stă pe un pământ alunecos și înclinat, pe marginea unei prăpăstii, nu poate să stea singur și atunci când nu mai este sprijinit de o forță exterioară, el cade imediat în prăpastie și este
pierdut.

Observația asupra căreia voi insista acum este următoarea: “Nimic nu ține pe oamenii răi o singură clipă afară din iad decât simpla plăcere a lui Dumnezeu”. Această simplă plăcere a lui Dumnezeu este o plăcere suverană, o voință arbitrară, care nu este condiționată de nici o restrângere și care nu este împiedicată de vreo dificultate. Adevărul acestei observații va fi mai clar dacă considerăm următoarele:

1. Dumnezeu nu aruncă oameni răi în iad, în nici o clipă, dintr-o dorință de a-și menține puterea. Brațele oamenilor nu pot fi puternice atunci când se ridică Dumnezeu împotriva lor. Cei mai puternici dintre ei nu au nici o putere ca să-I reziste, nici nu pot să scape din mâinile Lui.
Dumnezeu nu numai că poate să arunce oameni răi în iad, dar o poate face cu ușurință. Câteodată, un prinț pământesc se întâlnește cu o mare dificultate în a subjuga un rebel care a găsit o cale să se fortifice și s-a făcut puternic prin numărul celor ce-l urmează. Dar cu Dumnezeu nu este așa. Nu există nici o fortăreață care să fie o apărare împotriva puterii lui Dumnezeu. Chiar dacă dușmanii lui Dumnezeu ar da mână cu mână în așa fel încât să formeze o vastă mulțime, tot ar fi rupți în bucăți cu ușurătate. Ei sunt la fel ca niște smochuri de pleavă ușoară în fața unei tornade sau sunt la fel ca niște paie uscate în fața unor flăcări devorante. Noi călcăm și zdrobim cu ușurință sub talpa picioarelor noastre acei viermi pe care-i vedem târându-se pe pământ. După cum nouă ne este ușor șă tăiem acel subțire fir de care agață un anumit obiect în suspendare, la fel de ușor îi este lui Dumnezeu să-și arunce vrășmașii în iad atunci când dorește. Cine suntem noi, ca să stăm înaintea Lui, când la mustrarea Lui pământul tremură și meteoriții își schimbă traiectoria?

2. Acești oameni merită să fie aruncați în iad. Dreptatea divină niciodată nu se împotrivește, niciodată nu are obiecții de adus atunci când Dumnezeu își folosește puterea ca șă nenorocească pe astfel de oameni. Dimpotrivă, dreptatea cere cu glas răsunător o pedeapsă infinită pentru păcatele acestor oameni. Despre acel copac care aduce roade sodomice, dreptatea zice: “Taie-l, de ce să mai ocupe pământul degeaba?” (Luca 13:7). Sabia dreptății divine este rotită în fiecare moment deasupra capului lor și numai mâna milei arbitrare, simpla milă divină, o mai restrânge.

3. Acești oameni sub deja sub o sentință de condamnare la iad. Ei nu numai că merită să fie aruncați acolo jos, dar sentința Legii lui Dumnezeu, aceea veșnică și nestrămutată lege a dreptății pe care Dumnezeu a fixat-o între El și omenire, se îndreaptă împotriva lor și stă împotriva lor. În felul acesta, ei sunt puși deoparte încă de pe acum pentru iad: “cine nu crede, a şi fost judecat“ (Ioan 3:18). Așa că toți oamenii neconvertiți aparțin în mod natural iadului. Iadul este locul lor, ei se trag de acolo: “Voi sunteţi de jos” (Ioan 8:23). Iadul este locul pe care dreptatea, Cuvântul lui Dumnezeu și sentința nestrămutabilă a Legii divine îl rânduiește pentru ei.

4. Ei sunt acum obiectele aceleași mânii a lui Dumnezeu care este exprimată și în torturile iadului. Motivul pentru care acești oameni nu se coboară jos în iad chiar în clipa aceasta nu este faptul că Dumnezeu, în puterea căruia ei sunt, nu este încă la fel de mânios pe ei cât este de mănios pe acele creaturi mizerabile care sub torturate chiar în clipa aceasta în iad, creaturi care acuma simt toată ferocitatea mâniei lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu este mult mai supărat pe acei mulți oameni care sunt acum pe pământ. Da, fără îndoială, El este mult mai supărat pe aceia care se află chiar acum în biserică, care stau liniștiți în Sion, decât pe mulți din aceia care se află în flăcările iazului de foc chiar în momentul acesta. Faptul că Dumnezeu nu-și lasă liber brațul dreptății ca să-i taie nu se datorează deloc unei inconștiențe sau unei insensibilități divine. Dumnezeu simte și cunoaște păcatul acestor blestemați. Dumnezeu nu seamănă deloc cu ei, chiar dacă ei își imaginează că El este ca ei. Mânia lui Dumnezeu este aprinsă împotriva lor. Nenorocirea lor nu doarme. Prăpastia este pregătită. Cuptorul este încins, gata să-i primească. Flăcările sunt pregătite și radiază. Strălucitoarea Lui sabie este ascuțită și ținută deasupra păcătoșilor. Prăpastia și-a deschis gura larg sub picioarele lor pentru a-i înghiți.

5. Diavolul stă gata să sară pe ei și să-i revendice ca fiind ai lui în momentul în care Dumnezeu va permite. Ei sunt proprietatea lui. Satan are sufletele lor în propria-i posesie și sub stăpânirea lui. Scriptura îi descrie ca pe niște bunuri aparținând vechiului șarpe. Dracii priveghează asupra lor. Dracii sunt tot timpul lângă acești oameni, la dreapta lor, așteptând ca ei să le cadă în mâini, la fel ca niște lei înfometați și avari care-și văd prada și se așteaptă să o aibă, dar care sunt deocamdată restrânși. Dacă Dumnezeu și-ar retrage mâna prin care acești draci sunt restrânși, diabolica armată ar sări îndată peste aceste biete suflete ca să le mănânce. Vechiul șarpe își cască gura avar pentru ei, iadul își deschide gura larg ca să-i primească și dacă Dumnezeu ar permite, ei ar fi înghițiți și pierduți cu repeziciune.

6. În sufletele oamenilor răi domnesc acele principii drăcești care s-ar aprinde chiar acum și s-ar transforma într-un iad dacă nu ar fi restrânse de Dumnezeu. O fundație pentru torturile iadului se găsește în înseși natura omului firesc. În acea natură blestemată există acele principii corupte, care domnesc în oamenii firești și au totală stăpânire asupra lor. Iată semințele focului din iazul de foc. Aceste principii sunt active și puternice, extrem de violente în natura lor, și dacă nu ar exista mâna restrângătoare a lui Dumnezeu peste ei, principiile acestea ar degenera foarte curând și s-ar aprinde după modelul acelorași corupții, acelorași dușmănii care există în inimile sufletelor condamnate, și ar aduce aceleași torturi asupra păcătoșilor pe care le suportă chiar acum locuitorii iadului. În Scriptură, sufletele oamenilor răi sunt comparate cu marea înfuriată (Isaia 57:20). Pentru moment, Dumnezeu restrânge răutatea acestor oameni prin puternica lui putere la fel cum calmează și valurile învolburate zicând, “Până aici ve-ți veni, dar nu mai mult”. Totuși, dacă ar fi ca Dumnezeu să-și retragă puterea de retrângere, valurile acestea ar mătura tot în calea lor. Păcatul este ruina și mizeria sufletului. Este destructiv în natura lui și dacă Dumnezeu l-ar lăsa fără să-l restrângă, sufletul uman nu ar avea nevoie de nimic altceva pentru a fi desăvârșit de chinuit. Corupția inimii umane este lipsită de moderație și fără margini în furia ei și pe când oamenii răi trăiesc aici jos, ei sunt ca un foc restrâns de mâna lui Dumnezeu, care dacă ar fi lăsat liber, ar incendia cursul naturii create de Dumnezeu și cum inima este acum o chiuvetă a păcatului, dacă Dumnezeu nu ar restrânge păcatul, el ar transforma imediat sufletul uman într-un cuptor fierbinte sau un furnal de foc și pucioasă.

7. Faptul că oamenii răi nu văd cum ar putea să moară pe moment nu poate să le dea un simțământ de siguranță. Omul firesc nu poate să stea liniștit doar pentru că este sănătos în momentul de față, și nu vede prin ce cale ar putea să plece din lumea aceasta în clipa următoare prin orice fel de accident și nu poate vedea vreum pericol vizibil în circumstanțele vieții lui. Vasta și neîntrerupta experiență a lumii de peste milenii ne-a dovedit fără putință de tăgadă că nu există vreun om care să știe sigur că nu e doar la câteva secunde distanță de a pleca în eternitate -- că următorul lui pas n-ar putea fi trecerea pe lumea cealaltă. Modurile neprevăzute și nevăzute prin care un om poate să plece dintr-o dată din lumea aceasta sunt nenumărate și de neconceput. Oamenii neconvertiți se plimbă deasupra prăpăstiei iadului pe un pod putred și există nenumărate locuri în acest pod în care în care podul este așa de slab încât nu le va putea suporta greutatea, și locurile acestea nu se pot vedea. Săgețile morții zboară nevăzute ziua în amiaza mare și cei mai ascuțiți ochi nu sunt în stare să le vadă. Dumnezeu are atâtea moduri de nepătruns de a lua oameni răi afară din lume și a-i trimite iad încât nu există nimic care să dea o iluzie falsă cum că El ar trebui să facă un miracol sau să facă ceva deosebit pentru a distruge pe omul rău în orice moment. Toate metodele prin care păcătoșii pleacă din lumea aceasta sunt în mâinile lui Dumnezeu, supuse puterii și voinței Lui într-un mod așa de absolut încât, chiar dacă metodele acestea nu ar fi folosite deloc, omul păcătos tot se poate aștepta în orice moment să fie aruncat în iad.

8. Grija omului firesc și dorința lui de a-și prezerva viața, sau dorința altora de a-i prezerva viața, nu poate să-i dea garanția că va mai trăi încă o clipă. Divina providență și experiența lumii depun mărturie și în acest sens. Există dovezi clare că înțelepciunea omenească nu scapă pe nimeni de moarte. Dacă înțelepciunea omului ar fi într-adevăr de vreun folos împotriva morții, am putea observa o diferență între oamenii înțelepți ai lumii, oamenii politici de exemplu, și ceilalți, în legătură cu expunerea lor la o moarte subită și neprevăzută. Dar cum stau lucrurile de fapt? Eclesiast 2:16 “Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului. Chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul!”.

9. Toate strădaniile oamenilor răi de a scăpa de iad în timp ce continuă să-L respingă pe Hristos, și în felul acesta rămân răi, nu sunt de nici un folos și nu vor reuși să-i scape de pedeapsa divină. Aproape orice om firesc care aude despre iad se lingușește pe el însuși cu gândul că va scăpa de acest iad printr-o faptă pe care a făcut-o, o face sau o va face în viitorul apropriat sau mai puțin apropiat. În felul acesta el se încrede în propriile-i puteri pentru a obține un simțământ de siguranță. Toți își fac planuri ca să evite pedeapsa și le place să creadă că se ocupă bine de propriul destin și le mai place să creadă și că planurile pe care și le fac nu vor eșua. Ei aud într-adevăr că doar puțini sunt aceia care sunt mântuiți și că dintre cei ce au murit cea mai mare parte au sfârșit în iazul de foc, dar fiecare își imaginează cumva că-și va plănui scăparea mai bine decât ceilalți. Oamenii nu intenționează să meargă în acel loc al torturii. Orice om își pune în gând să se ocupe serios de el însuși și să pună toate treburile în ordine în așa fel încât totul să fie bine atât în viața aceasta cât și în ceea viitoare.

Dar nebuni fii ai oamenilor se îmbată cu apă rece în propriile lor planuri și în încrederea lor în propria putere și înțelepciune. Ei se încred în nimicuri, în umbre. Cei mai mulți din aceia care aici jos au trăit sub aceleași binecuvântări și acum sunt morți, sunt fără îndoială în iad în momentul de față. Vă asigur că ei nu sunt acolo pentru că nu erau la fel de deștepți ca aceia care sunt în viață acum. Ei nu sunt acolo deoarece nu au fost în stare să găsească o cale inovatoare de a fugi de mânia viitoare. Dacă am putea vorbi cu ei, dacă am putea să le punem întrebări la fiecare pe rând, dacă am putea să-i întrebăm dacă s-au așteptat să ajungă într-un loc din acesta când erau în viață, fără îndoială că i-am auzi pe toți spunând: “Nu, nu am intenționat niciodată să venim în acest loc. Am crezut că mă voi descurca singur. Am crezut că planurile mele de scăpare erau bune. Am intenționat să mă ocup bine de destinul meu. Dar moartea a năvălit asupra mea pe neașteptate. Nu m-am așteptat să vină chiar atunci și în felul acela, a venit ca un hoț. Moartea m-a păcălit. Mânia lui Dumnezeu m-a ajuns cu repeziciune. Oh, blestemata mea nebunie! Mă lingușeam pe mine însumi și mă hrăneam cu vise deșarte despre ce voi face aici în veșnicie. Când ziceam în mine însumi, pace și siguranță, atunci prăpădul a venit dintr-o dată asupra mea.

10. Dumnezeu nu este obligat și nu s-a legat prin nici o promisiune să țină pe omul firesc departe de flăcările iadului, nici măcar o clipă. În mod sigur, Dumnezeu nu a promis nici viață veșnică și nici vreo prezervare sau vreo scăpare de moartea veșnică omului firesc. Toate promisiunile vieții veșnice sunt date în Hristos și sunt da și amin. Dar în mod sigur, omul firesc nu are nici un interes pentru aceste promisiuni ale legământului harului. El nu este dintre copii legământului și nu crede nici o promisiune din aceasta. Omul firesc nu are nici un interes în Mijlocitorul acestui legământ.

Indiferent de ceea ce unii cred și pretind despre promisiunile făcute omului firesc care bate și caută, este clar și fară echivoc că oricât s-ar chinui un om firesc să țină o religie, oricâte rugăciuni ar face, atâta timp cât nu crede în Hristos, Dumnezeu nu este deloc obligat să-l țină măcar o clipă departe de veșnica pierzare.
Așa se face că oamenii firești sunt ținuți în palma lui Dumnezeu, deasupra prăpăstiei iadului. Ei au meritat această prăpastie de foc și sunt deja condamnați ca să-și petreacă veșnicia acolo. Mânia Lui e la fel de mare împotriva acestor oameni precum impotriva celor ce actualmente suferă execuția mâniei Sale în iad. În plus, acești oameni nu au făcut nimic ca să îndulcească sau să abată mânia lui Dumnezeu de la ei. Dumnezeu nu e legat de vreo promisiune ca să-i țină departe de flăcările iadului. Diavolul îi așteaptă, iadul stă cu gura cascată larg pentru ei, flăcările se aduna pentru a-i înghiți. Focul închis in propriile lor inimi îi determină să se lupte pentru a scăpa de acest destin oribil. Dar ei nu au nici un interes pentru un mediator, nu există nici o siguranță pentru ei. Pe scurt, ei nu au nici un refugiu, nimic în ce să-și pună încrederea, tot ceea ce-i sustine in fiecare moment e doar voia arbitrară si nelegată de nici un legământ a unui Dumnezeu enervat.

marți, 9 noiembrie 2010

Doamne, învaţă-ne să preţuim iubirea Ta

Mă rog, Doamne, să ne dai această putere de a iubi oamenii din jurul nostru cu dragostea Ta, nu prin puterile noastre, pentru că ceea ce poate oferi inima noastră este o dragoste limitată de egoismul nostru, de indiferenţă, o dragoste condiţionată, dar resursele Tale, pe care ni le pui la dispoziţie, sunt nespus mai mari şi măreţe. Dă-ne putere să venim la Tine, să luăm din aceste resurse şi să fim gata să dăruim celor din jur adevărata dragoste!

luni, 8 noiembrie 2010

Ne sperie zdrobirea, dar oare poate fi vreo revărsare de har fără zdrobire?

Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru … au priceput că fusese cu Isus.” (Faptele Ap. 4:13)

Din curtea marelui preot şi până în curtea Templului nu e un drum prea lung. Chiar mergând agale l-ai putea face în câteva minute. Dar drumul lui Petru din curtea lepădării pînă în curtea proclamării a ţinut câteva săptămâni.
Drumul a început în noaptea dezamăgirii, când toate visele lui s-au spulberat, când speranţele lui mesianice s-au stins ca scânteile efemere de la focul slujitorilor.
Cuvintele Domnului îi răsunau tulburător în urechi: Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti. Oare chiar atât de laş să fie? Să-L tăgăduiască pe Cel pe care L-a urmat de mai bine de trei ani, pe care L-a văzut potolind furtuna, hrănind mulţimile, alungând demonii, chemând morţii la viaţă? Să-L tăgăduiască pe Cel pe care L-a văzut îmbrăcat în slavă pe munte? Să se lepede de Cel pe care, în Cezarea lui Filip, L-a proclamat „Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”? Părea de neimaginat! Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte!A fost oare tot zelul lui un foc de paie? A fost dedicarea lui pentru Domnul atât de superficială încât să fie zdruncinată de întrebarea unei slujnice?
Nu o dată şi nu de două ori, ci de trei ori s-a lepădat de Domnul, şi totul s-a petrecut atît de repede şi atât de firesc încât nici nu şi-a dat seama până când a auzit cântatul cocoşului. În întunericul nopţii, frica şi confuzia au complotat cu dezamăgirea ca să-l zdrobească pe cel mai vajnic apărător al lui Isus. De ce nu s-a ridicat Simon Zelotul să-L apere pe Domnul? De ce a tăcut Iacov, Fiul Tunetului? Unde a fost Ioan? Dar Toma? Matei, Bartolomeu, Andrei? De ce l-au lăsat singur pe el, pe Petru? Confuzia şi teama au început să se cuibărească în sufletul lui. Să fi fost oare totul degeaba? Să fi fost doar entuziasmul lor tineresc, idealismul unei generaţii mesianice?
Cântatul strident al cocoşului l-a zguduit trezindu-l din coşmar. Dar şi mai zguduitoare a fost privirea tăcută a Învăţătorului. Greu să categoriseşti privirea aceea. Era o privire tăcută, un amestec ciudat de durere şi dezamăgire. Era privirea Celui care, deşi nu a auzit nici un cuvânt din lepădarea repetată, ştia totul. Era în privirea aceea un amestec de dezamăgire şi înţelegere. Era în privirea aceea chiar şi încurajare: M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta!” Era în privirea aceea speranţa reabilitării: După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”!
Din curtea lepădării Petru a ieşit afară copleşit de remuşcări dar şi cu o speranţă tainică: „Domnul ştie totul!” Noaptea parcă nu mai era atât de întunecoasă. Avea impresia că de dincolo de stele Cineva veghează asupra lui şi nici chiar întunericul nu este întunecos pentru El.
Probabil că lepădarea a rămas secretul lui ruşinos, cel puţin pentru o vreme. Într-un fel sau altul fiecare dintre ucenici s-a lepădat de Domnul în noaptea aceea. Chiar dacă nu au făcut-o cu glas tare, au făcut-o prin fugă, prin abandonarea Celui căruia I-au jurat credinţă.
Din curtea lepădării a început drumul spre curtea proclamării. Un drum mai lung, care a trecut mai întâi prin camera de sus, unde au petrecut ultima seară cu Domnul, înainte de patimile Sale. Acolo s-au adunat din nou toţi, afară de Iuda Iscarioteanul. În camera de sus mai răsuna ecoul cuvintelor Domnului: „… între voi să nu fie aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie  slujitorul vostru … v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu… Să nu vi se tulbure inima: Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine… Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte!”
I-a adunat în camera de sus frica şi speranţa. „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!”  Când totul în jur s-a prăbuşit, când Învăţătorul şi Domnul lor era în mormânt, singurul loc unde mai găseau o alinare pentru sufletele lor zbuciumate era camera de sus.
Dimineaţa zilei întâi a săptămânii i-a găsit acolo. Coşmarul începea să se destrame şi realitatea care-i privea în faţă era la fel de tulburătoare. A treia zi de când Învăţătorul a fost atârnat pe cruce, era timpul să confrunte realitatea, oricât ar fi fost de dureros…
Poate că mai moţăiau încă, obosiţi de nopţile nedormite, când Maria a dat buzna: “L-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus!”  Asta le mai lipsea! Nici măcar în mormânt nu-I puteau da pace? Chiar atât de josnici să fie duşmanii Lui încât să-I scoată trupul din mormânt?
Împreună cu Ioan, Petru a început să alerge spre grădina mormântului. Cunoşteau bine locul. Ioan, mai sprinten, a luat-o înainte şi a ajuns primul. Abia trăgându-şi sufletul a ajuns şi Petru. A dat buzna în mormânt – era gol! Sau nu chiar gol – erau pe jos doar făşiile de pînză şi ştergarul cu care fusese învelit capul lui Isus, dar trupul lipsea! Le-au venit atunci în minte cuvintele Domnului Isus care le supsese că trebuie să învieze din morţi, dar tot nu înţelegeau! Unde-i trupul? Unde-i Domnul? Au pornit spre casă, dar de data asta nu mai alergau. Alergau doar gândurile lor, ca un vârtej. „Unde-i trupul Domnului? Am văzut fâşiile de pânză, dar unde-i Domnul? Cum a putut ieşi din făşiile întărite de mirul îmbălsămării? Unde a dispărut? E o farsă sinistră? Unde-i Domnul?”
Ca o adiere blândă s-a apropiat Domnul de Petru şi, mai înainte ca să se arate tuturor ucenicilor, i S-a arătat lui. Doar ei doi – Isus şi Petru. Au rămas tăinuite cuvintele pe care Domnul le-a spus atunci lui Petru. În întâlnirea aceea din ziua învierii a început reabilitarea care avea să fie încheiată pe malul Mării Galileii, în zori de zi, lîngă un alt foc de surcele pe care l-a pregătit Însuşi Domnul Isus pentru Petru şi pentru ceialţi ucenici istoviţi de-o noapte de pescuit zadarnic.
„Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”  L-a răscolit întrebarea pe Petru, dar parcă şi mai mult l-a răscolit repetarea întrebării: „Mă iubeşti?”  Oare nu-i cunoştea Domnul inima? Oare nu-şi cunoştea Petru slăbiciunea? Mai era ceva de zdrobit în firea lui? “Doamne, Tu toate le ştii! Ştii că Te iubesc!”
În Ziua Cincizecimii, ziua primelor roade, la şapte săptămâni după ziua învierii, Petru s-a ridicat în faţa mulţimii cu o îndrăzneală nouă. Nu-l mai putea opri nimeni şi nimic – nici slujitorii marelui preot, nici chiar marele preot, nici frica, nici bătaia, nici închisoarea.
Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru … au priceput că fusese cu Isus.”  Nu era o îndrăzneală izvorâtă din aroganţă ci mai degrabă din entuziasmul celui care a primit o nouă şansă după o experienţă zdrobitoare.
Drumul început în curtea lepădării l-a adus acum pe Petru în curtea proclamării: „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi! … În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi!”
Când umbli cu Domnul Isus, chiar dacă ai trecut prin curtea zdrobirii poţi avea certitudinea că vei ajunge şi în curtea proclamării, pentru că zdrobirea te-a făcut mai sensibil la frământările celor de lîngă tine şi mai apt să le vorbeşti despre har.
Ne sperie zdrobirea, dar oare poate fi vreo revărsare de har fără zdrobire?

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

năzuinţele mele si voia Lui

Putem scapa de ele?


Nerabdarea si nestapanirea.
Ele produc o crispare a sistemului nervos exteriorizata prin tulburari diverse din care se remarca cele de circulatie si durerile de stomac.

In esenta, si nerabdarea ca si mania este o forma a egocentrismului.
Nu suportam sa intarzie implinirea dorintelor noastre.
Totul trebuie sa ne slujeasca noua insine
. Cat mai mult si cat mai repede posibil.
Cel ce nu stie sa astepte isi da pe fata firea capricioasa.

Unii devin nerabdatori cand nu primesc un raspuns favorabil la rugaciunile lor.
Ei sunt "credinciosi de cer senin" care se indoiesc de Domnul de indata de El zaboveste sa-i asculte. Si care dintre noi nu stie ce mare e ispita de a scurta timpul asteptarilor noastre prin cele mai felurite si mai ne’ntelepte interventii personale!
Are oare nevoie Atotputernicul Dumnezeu de interventiile noastre?
Nu vom scapa de nerabdare decat atunci cand vom aceepta sa dam intaietate altora punandu-ne dorintele noastre pe planul doi.
Si nu vom fi intr-o atitudine linistita in fata Domnului decat atunci cand ii vom incredinta lui chiar si nerabdarea nostra - altfel spus, atunci cand ii vom aduce la cunostinta dorintele noastre in nadejdea ca El ne va raspunde la timpul hotarat de El. "Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului" (Plangerile 3:26). Nestapanirea este in parte strans legata cu nerabdarea.
Asa ajungem adeseori sa ne justificam nerabdarea: "trebue sa ne grabim caci n-avem prea mult timp la dispozitie".
Dar de ce avem asa de putin timp la dispozitie?
Iata de ce: ne zbatem pentru prea multe lucruri ca Marta.
Nu putem sta nici cand fara activitate.
Alergam dupa lucruri neesentiale, ne agitam si nu ajungem nici odata la liman.
Aproape ca nu mai suntem capabili sa citim o carte de la un capat la altul, neglijam sa citim chiar si Biblia, iar despre timpul necesar meditatiei, ce sa mai vorbim...
Am devenit surzi la glasul Domnului.
Adeseori suntem atat de cuprinsi de nerabdare incat nu putem duce nimic pana la capat.
Ne apucam de toate si nu reusim nimica dupa cum am vrea.
Chiar si atunci cand avem timp, lucram de parca "ne-ar goni cineva de la spate".
Chiar si in lucrarea Domnului, unii lucreaza nestapaniti si plini de nerabdare.
Ei isi justifica tulburarea launtrica prin texte biblice rau intelese ca: "rascumparati vremea!" spus de apostolul Pavel si "trebuie sa fac lucrarea Celui ce M-a trimis; vine noaptea cand nu mai poate lucra nimeni" spus de Domnul Isus.
Fara nici o indoiala, aceste texte exista si au fost rostite de persoane care au avut de indeplinit lucrari impresionante.
Apostolul le-a scris intr-o zi celor din Corint: "am lucrat mai mult ca ei toti".
Dar acel "rascumparati vremea" spus de el nu este un indemn la precipitare si nestapinire.
In mijlocul tuturor activitatilor, Pavel a stiut "sa se aseze" prin Christos in Dumnezeu si sa-si gaseasca linistea. El a gustat din pacea pe care o poate da "atarnarea de Domnul" si de aceea si-a inceput de obicei epistolele scriind:
-"Harul si pacea Domnului sa fie cu voi toti".
Si-L poate imagina cineva pe Christos cuprins de nerabdare?
Poate fi atins de nestapanire Cel ce astepta implinirea planului lui Dumnezeu spunand celor ce-L zoreau:
-"Mie nu mi-a venit inca ceasul"?
Pacea nu I-a lipsit niciodata din suflet, chiar daca uneori era atat de ocupat căci:
- "n-avea vreme sa manance" (Marcu 6:31).

Trebuie sa intelegem bine ca tot asa trebuie sa stea lucrurile si cu noi insine.
Voia lui Dumnezeu este ca pacea Lui sa nu ne paraseasca niciodata.
In valtoarea preocuparilor zilnice si in mijlocul atacurilor lui Satan pacea lui Dumnezeu este singura care
"poate sa ne pazeasca inimile si gandurile in Christos Isus" (Filip 4:7).

Starile de agitatie nu sunt sinomine numai cu crisparea sistemului nervos, ci si cu moartea spirituala.
Un om agitat nu mai are timp pentru Dumnezeu.


Si inca ceva: agitatia este o boala contagioasa.
Un om agitat ii tulbura pe toti cei care i se afla in preajma.
Ganditi-va ce mult rau le faceti altora raspandind virusul enervarii!
Bine’nteles ca Dumnezeu doreste ca sa dam timpului nostru cea mai buna utilizare posibila
. Dar trebuie sa ne dam seama ca exista o mare deosebire intre folosirea fructoasa a timpului si robia unei vieti irationale de activitate cu orice pret; intre a fi pur si simplu activ si a fi pus in slujba Domnului.
Slujirea lui Dumnezeu se face asa cum doreste Dumnezeu si El vrea ca:
- "in liniste si seninatate sa fie mantuirea voastra" (Isaia 30:15).
Sa spunem inca o data:
-incredintati Domnului  nerabdarea si nestapanirea voastra!
Cereti-I un "duh smerit si linistit" si invatati sa va "asezati in Christos" si in harul si pacea Domnului.
Sunt trei conditii pe care trebuie sa le impliniti pentru a trai zilnic o astfel de stare linistita.
1-incredintati-I inca de dimineata, munca voastra lui Dumnezeu 
2-primiti ca din partea Domnului tot ceea ce vi se intampla in timpul zilei.
3-obisnuiti-va sa lucrati rugandu-va
Da suflete, increde-te in Dumnezeu, caci de la El imi vine nadejdea"(Psalm 62:1-5).
Fie ca sunteti cuprinsi de neliniste si ingrijorare, de manie si iritabilitate sau de nerabdare si nestapanire exista vindecare pentru fiecare dintre dumneavoastra.
Incredintati-va nervii dumneavoastra obositi in mainile Domnului.
Veti primi in schimb puterea de a veni de hac tuturor atacurilor celui rau.
Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul Sfant sunt cei mai competenti medici pentru vindecarea dumneavoastra. Actiunea Creatorului intrece cu mult, orice alta actiune mai mult sau mai putin medicamentoasa.
Aveti posibilitatea sa experimentati dumneavoastra insiva, in fiecare zi, actiunea acestor forte de vindecare a sufletului si trupului dumneavoastra-

miercuri, 3 noiembrie 2010

Fiul omului, vezi ce fac ei?

 În cartea proorocului Ezechiel este scris despre modul  în care Domnul Dumnezeu  arăta urâciunile casei lui Israel :

-El mi-a zis: „Fiul omului, vezi ce fac ei? Vezi tu marile urâciuni, pe care le săvârşeşte aici casa lui Israel, ca să Mă depărteze de sfântul Meu locaş? Dar vei mai vedea şi alte urâciuni şi mai mari!”(Ezechiel cap 8/6),
- modul în care înălţau tămâie în ascuns dumnezeilor străini,
-modul  în care femeile îl plângeau pe Tamuz ,
-modul  în care se închinau înaintea soarelui fără să creadă pentru o secundă că fac ceva greşit
M-am gândit cum ar fi dacă Domnul Dumnezeu i-ar arăta unui om urâciunile credincioşilor şi i-ar cere să vorbească împotriva lor?
 Oare ar fi mai bine primit decât a fost Ezechiel?
 Dacă Domnul ţi-ar arăta ţie spurcăciunile din casele credincioşilor:
- starurile tv ce se întind precum nişte târâtoare, minciunile  demonice înşirate zilnic prezentate drept jurnale de actualităţi , dacă ţi-ar arăta credincioşii preocupaţi de horoscop mai mult decât  de binele copiilor lor, credincioşi preocupaţi de bani şi de mită, credincioşi dependenţi de telenovele, credincioşi care îl plâng pe Ceauşescu
"- oh, mai bine ne era atunci!", credincioşi implicaţi în yoga şi credincioşi care nu au nici o problemă să folosească aromatherapy, care se folosesc de simţul olfactiv ca să inducă o stare de "relax", credincioşi dependenţi de pornografie,de masturbare sexuală şi multe alte urâciuni şi mai mari...
Ce atitudine ai avea împreună fiind cu Domnul Dumnezeu ?
Dacă Domnul te ar trimite să le vorbeşti acestor credincioşi ai îndeplini această misiune?
Sunt aceste practici atât de nevinovate azi  în casele credincioşilor încât nici unul măcar nu vede aceste urâciuni ce credincoşii le înghit  şi le beau zilnic precum apa de băut ?
Ar trebui să fie mai indulgent Domnul  Dumnezeu că doar "suntem sub har?"
 Nicidecum!
Domnul Dumnezeu a urât ocultismul , practicile  evreiilor în vremea lui Ezechiel şi le urăşte şi azi.
Domnul Dumnezeu nu poate să nu pedepsească practicile oculte, închinarea la idolii moderni (tv ,internet,cinema si altele  asemănătoare)  dacă nu le-ar pedepsi ar însemna că le încuvinţează.
Unii doar pentru că nu au fost pedepsiţi încă au impresia că aceste lucruri sunt îngăduite.
Ce a făcut Domnul  Dumnezeu celor ce săvârşeau astfel de lucruri?
El mi-a zis: „Vezi, fiul omului? Este prea puţin oare pentru casa lui Iuda că săvârşesc ei urâciunile pe care le săvârşesc aici? Trebuia să mai umple şi ţara cu silnicie şi să nu înceteze să Mă mânie? Iată că ei îşi apropie ramura de nas! De aceea şi Eu, voi lucra cu urgie; ochiul Meu va fi fără milă, şi nu Mă voi îndura; chiar dacă vor striga în gura mare la urechile Mele, tot nu-i voi asculta.”
 A trimis 6 oameni cu unelte de nimicire în mână, oameni care să îi ucidă pe cei ce făceau astfel de urâciuni, pe bătrâni, pe femei şi pe copii (Ezechiel cap 9: 6).
Pedeapsa  începe cu cei dintâi responsabili ce ar fi trebuit să oprească aceste practici:
-bătrânii
-eşti  în casa ta părinte şi de dragul păcii şi pentru  liniştea căminului tău nu iei atitudine împotriva  soţiei ce iubeşte telenovelele siropoase ,nu opreşti copii tăi de la vizionarea unor desene animate cu diavoli si alte urâciuni drăceşti ce îmbibă inimile micilor copii cu otrava urii,războiului, minciunii alterând mintea şi sufletul sensibil al copilului
-eşti mamă şi soţie: 
-te complaci să-ţi fie casa liniştită pentru a nu tulbura soţul  de la meciurile de fotbal sau alte sporturi ce le idolatrizează(ai chemat prin rugă sfântă  stăruitoare Duhul Domnului să fii în casa ta o Debora,o femeie care îşi zideşte casa)
-femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar femeia nebună o dărîmă cu înseşi mînile ei.Prov 14:1
-ştii tu să-ţi creşti copii în supunere faţă de Cuvântul Domnului Dumnezeu?
-citeşti aceste rânduri şi eşti un adolescent ,un tânăr  cu planuri de viitor pentru o viaţă de căsnicie,ţi-ai trăit viaţa ignorând aceste versete din Sfintele Scripturi azi şi acum ai prilejul  să te pocăieşti,să opreşti orice practică păcătoasă,cheamă-L pe Domnul  Isus; numai crezând în Jertfa Lui poţi fi iertat şi curăţit de păcatele tale El poate rupe legăturile Satanice ce-ţi înfăşoară aşa de lesne inima ta-
Mila Domnului Dumnezeu  nu întrece dreptatea Lui, aşa cum El este perfect milostiv, El este de asemenea perfect drept.
Tocmai pentru că este milostiv, Domnul Dumnezeu a trimis un al 7-lea om care să însemneze frunţile tuturor celor care nu tolerau astfel de lucruri, care sufereau din pricina fraţilor lor prinşi în aceste practici şi urâciuni idoleşti.
Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor,care se săvârşesc acolo( .Ezechiel 9/4)
 Cei însemnaţi pe frunte erau văzuţi.
 Sigur aceştia însemnaţi  erau ridiculizaţi, acuzaţi de fanatism, de intoleranţă, de legalism atunci pe vremea profetului Ezechiel  de majoritatea  evreiilor  ce trăiau în păgânătatea şi deşertăciunea minţii lor blestemate totuşi asta nu  a schimbat cu nimic faptul că  au fost nimiciţi fără milă .
De aceea şi Eu voi fi fără milă, şi nu Mă voi îndura, ci voi face să cadă asupra capului lor faptele lor.”(Ezechiel 9/10)
Dacă trebuie să te critice cineva că "tu în veci trebuie să fii mai încuiat", că tu nu trăieşti în har, că nu dai har acestora care fac astfel de lucruri, poate te acuză chiar că nu ai dragoste, doar pentru că nu eşti de acord cu practicile lor păgâne, stai liniştit.
Să nu te iei după mulţime ca să faci rău; şi la judecată să nu mărturiseşti trecând de partea celor mulţi, ca să abaţi dreptatea. -( Exodul 23:/2)
Cei 6 au fost instruiţi să înceapă să lovească din Locaşul Cel Sfânt.
"Începeţi însă cu Locaşul Meu cel sfânt!”
Ei au început cu bătrânii, care erau înaintea Templului-
Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?(Petru 4:17)
Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te cititorule!