“Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:14).
Nevoia noastră de iertare care duce la pace cu Dumnezeu şi propria noastră conştiinţă, este condiţionată de iertarea semenilor noştri. Condiţia iertării divine vorbeşte din nou de conceptul biblic de comunitate. Un spirit neiertător, în conflict cu cei din jur nu poate beneficia niciodată de pacea cu Dumnezeu, nu se va bucura de iertarea Sa.
Domnul Isus ne sfătuieşte să ne lăsăm darul jertfei noastre înaintea altarului lui Dumnezeu, să ne întoarcem pentru a ne rezolva conflictul cu fratele nostru. El expune aici acel triunghi al iertării care îl inlcude în circuit pe fratele meu, pe semenul meu. Rugăciunea mea nu poate fi auzită de Dumnezeu decât prin bunele mele relaţii cu ceilalţi. Atunci când asupresc şi nedreptăţesc pe semenul meu, nu pot obţine favorurile divine. Oricât de mult mă iubeşte Dumnezeu ca Tată şi Creator al meu, El îşi îngrădeşte exprimarea iubirii faţă de mine la condiţia bunelor mele relaţii cu celelalte fiinţe iubite de El. Spiritul iertător, generos faţă de alţii, tolerant faţă de greşelile lor, se va bucura de acelaşi tratament din partea lui Dumnezeu.
Pilda Domnului cu robul acela lipsit de milă, care schingiuieşte pe semnul său pentru o sumă derizorie tocmai după ce lui i s-a iertat o datorie monumentală, exprimă în primul rând proporţiile dintre vinovăţia personală faţă de Dumnezeu şi ofensele pe care alţii ni -le pot aduce. În al doilea rând ea exprimă supărarea lui Dumnezeu pentru incapacitatea noastră de iertare atunci când noi înşine ne-o dorim de la El. Afirmaţia vresetului de mai sus nu sugerează în nici un fel un cântar corect. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îmi va ierta tot atâtea greşeli, şi la fel de grave, câte voi ierta şi eu oamenilor cu care vin în contact. Harul meu şi al Domnului nu pot fi puse pe acelaşi cântar. Bunăvoinţa mea şi cea a Lui nu pot fi identice. Nevoile mele şi capacitatea Sa de iertare, nu pot fi egale cu nevoile fratelui meu şi capacitatea mea de iertare. Dumnezeu însă vrea să vadă bunăvoinţa mea la scara mea umană, ca El apoi să acţioneze cu bunătatea harului Său dumnezeiesc.
Evanghelistul Matei foloseşte în rugăciunea “Tatăl nostru”, pentru iertare, cuvântul “aphiemi”, care este acelaşi cuvânt folosit în Luca 4:39 unde Isus vindecă soacra lui Petru de febra frigurilor. Cuvântul înseamnă a alunga, a îndepărta, a trimite departe. A ierta, înseamnă a alunga vinovăţia cuiva, a o îndepărta, aşa cum Domnul a alungat febra femeii bolnave. În Psalmul 103:12 ne este descrisă iertarea divină care alungă nelegiuirea de la noi cât de departe este răsăritul de apus.
Mă supără uneori faptul că oameni pe care-i tratez cu îngăduinţă, permiţându-le să greşească fără să le atrag atenţia, pe care-i tolerez aşteptând să se maturizeze, să înveţe din propriile lor greşeli, mă taxează necruţători atunci când greşesc la rândul meu. Ştiu bine că trebuie să le iert şi aceste greşeli. Cum stăm însă cu nevoia lor personală de corectare, de confruntare?
Cred că iertarea nu este un fel de trecere cu vederea, a te face că nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc la Iosif, faţă de care fraţii lui au greşit profund. Manevrele lui Iosif, care par crude la început, au menirea să revitalizeze în conştiinţele fraţilor săi, şoapta în urlet de durere. Când păcatul este recunoscut, acceptat şi declarat, Iosif oferă generozitatea iertării sale bazat pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Poate că ne lipseşte exerciţiul unei astfel de iertări care să ajute pe semenul nostru nu numai să se bucure de iertarea noastră dar să nu mai repete ofensa. Tatăl nostru din ceruri nu se face doar că nu s-a întâmplat nimic. Ne confruntă cu păcatul şi ne oferă condiţiile să nu-l mai repetăm.
“Iertarea este parfumul pe care ni-l oferă florile atunci când le strivim sub picioare” spune o vorbă înţeleaptă. Probabil că atunci, când suntem nedreptăţiţi, striviţi sub călcâiul nepăsării sau al răutăţii semenului nostru, dovedim din ce material suntem făcuţi. Suntem flori frumos mirositoare sau buruieni cu iz înnecăcios de ranchiună şi răzbunare. Mireasmă de la viaţă spre viaţă sau mireasmă din moarte spre moarte?
