miercuri, 30 noiembrie 2011

nu te voi uita...

....vrei să vii cu mine?


Pildele lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel,pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii, pentru înţelegerea cuvintelor minţii;pentru căpătarea învăţăturilor de bun simţ, de dreptate, de judecată şi de nepărtinire;ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului cunoştinţă şi chibzuinţă, – să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă – pentru prinderea înţelesului unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al cuvintelor lor cu tâlc.
Era o dată un rege care avea 4 neveste.
 Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra,
 pe care o îmbrăca cu haine din cele mai scumpe
 şi o trata cu cele mai fine bucate.
 De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie
 şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult.
 Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.
 Regele o iubea şi pe cea de-a 2 soţie.
Ea era confidenta lui şi era totdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare
 De câte ori regele avea o problemă, ea îi era sufletul.
Prima soţie a regelui, era foarte loială,
 însă nu o iubea,
 abia de o lua în seamă.
Într-o zi regele simţi că sfârşitul este aproape.
 Se gândi la întreaga lui viaţă plină şi îşi spuse:
-"Acum am 4 soţii, dar când voi muri, voi fi singur".
A întrebat-o pe cea de-a 4 nevastă:
- "Te-am iubit cel mai mult,
 ţi-am dăruit cele mai frumoase haine
 şi ţi-am purtat cea mai mare grijă.
Acum am să mor, vrei să vi cu mine?
 -"Nici vorbă!"
a replicat cea de-a patra soţie.
 Răspunsul ei a străpuns inima regelui.
Regele a întrebat-o pe cea de-a treia soţie:
- "Te-am iubit toată viaţa.
 Acum mor, vrei să vii cu mine?"
"Nu!"
a răspuns cea de-a treia soţie.
 "Viaţa este frumoasă.
Când vei muri, mă voi recăsători!"
 Inima regelui s-a strâns de durere.
A întrebat-o pe cea de-a doua soţie:
- "Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu.
Când voi muri, vrei să fii cu mine?"
 "Îmi pare rău.
-Te pot doar înmormânta".
 Regele a fost distrus de acest răspuns.
A auzit o voce.
 "Eu te voi urma!
" Regele s-a uitat împrejur şi a văzut că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie.
 Era atât de slabă, pentru că a suferit mult din cauza foamei şi a neglijării.
Adânc îndurerat, el a spus:
"Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă, dar...
"În realitate noi toţi avem patru soţii.
Cea de-a 4 este TRUPUL.
 Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne părăseşte.
Cea de-a treia soţie este AVEREA.
 Când murim, se duce la alţii.
 Cea de-a doua soţie este FAMILIA ŞI PRIETENII.
Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost, ei nu pot decât să ne ducă la mormânt.
 Prima soţie este SULETUL.
 Adesea neglijat, în goană după averi, bunăstare şi putere.
 Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează oriunde.
p.s. Nu cunosc autorul. 
Când o să găsesc autorul o să vă anunţ neapărat.

marți, 29 noiembrie 2011

deşertăciune şi goană după vânt....

Viaţa fără Dumnezeu este “numai deşertăciune” şi nu oferă nici o satisfacţie adevarată.
 Este “goana dupa vant”
... m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.(Ecl. 2:11).
 În consecinţă, singura alternativă corectă pentru fiecare dintre noi este Dumnezeu.
Viaţa are sens şi scop atunci când o trăim pentru El. Ultimul capitol al cărţii Eclesiastul ni-L prezintă pe Dumnezeu din trei puncte de vedere:
-El este Creatorul care ne-a adus în existenţă şi ne susţine,
-El este Legiuitoul care ne-a dat porunci după care să ne traim viaţa şi este
 -Judecătorul care ne va cere socoteală de faptele săvârşite de fiecare dintre noi.
Acest Dumnezeu ni s-a revelat în Fiul Său, Isus Hristos.
 El ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată şi prin jertfa Lui ne-a adus salvarea din păcat.
Ceea ce Adam a pierdut prin păcat în Eden, Hristos a câştigat pe cruce pentru noi: părtăşia cu Dumnezeu.

duminică, 27 noiembrie 2011

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

george puraci/mesaj nuntă_daniel&andreea

Aşteptând Isuse revenirea Ta

Întoarce-ţi ochii către Isus
Uită-te la faţa Lui minunată.
Iar lucrurile de pe pământ...
Îşi vor pierde în mod ciudat strălucirea.
În lumina slavei şi a harului Lui.
Zi de zi şi ceas de ceas m-am gândit
Pe toţi câţi am întristat.
Nimeni nu a crezut cât de mare-i suferinţa mea
Cernea amar cum ninge norul de zăpadă
Şi -n mine era o suferinţă de nemărginit.
Dar,Isuse  m-ai acoperit cu a Ta aripă-
Nu am cutezat, când întârziam în rugăciune
Să mă, ridic fără de răspuns,
Iar în ascultarea-mi tiptil, căutam pe Dumnezeu.
Îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici
În cărţi, nici în biserici  ci,chiar  lîngă mine.
Au trecut  în şir oamenii şi nu l-au văzut.
Pe Acela ce  l-am iubit  fierbinte
Şi toamna vieţii frumoasă veni peste mine,
De cincizeci de ori.
Eu crezusem că nu te voi mai uita niciodată
Şi-mi pusesem uneltele deoparte.
Aşteptând Isuse revenirea Ta-

vineri, 25 noiembrie 2011

joi, 24 noiembrie 2011

mesaj evanghelic


marți, 22 noiembrie 2011

despre bani şi despre averi

Biblia vorbeşte foarte mult despre bani şi despre averi. De fapt, vorbeşte despre bani mai mult decât vorbeşte despre… dragoste! Forţa de atracţie a banilor este atât de mare şi ceea ce facem noi, creştinii cu ei şi vizavi de ei denotă ce credem noi despre Dumnezeu. De când banii au înlocuit ca mijloc de schimb al mărfurilor trocul, prezenţa lor a dominat lumea. Banii au un puternic magnetism, şi iubirea lor este acuzată de cauza tuturor relelor din lume (1 Tim 6:10 Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor). Deşi se crede că puterea este mai atractivă şi mai căutată decât banul, majoritatea fenomenelor sociale, politice şi chiar culturale se învârt în jurul şi din cauza banilor. În definitiv, chiar şi puterea este căutată tot prin prisma avantajelor materiale ce decurg din putere.

Când noi suntem schimbaţi de Domnul prin naşterea din nou, perspectiva noastră asupra banilor trebuie să se schimbe. Până la naşterea din nou, noi făceam ceea ce face restul lumii înstrăinată de Domnul: căutam dacă nu era posibilă îmbogăţirea, măcar atingerea unui nivel de confort material. Nevoia de bani sau de înmulţire a lor ne domina gândirea, idealurile, conversaţiile şi majoritatea timpului zilei. După întoarcerea la Domnul, banul a devenit o problemă secundară dar şi un barometru al iubirii noastre faţă de Domnul. El continuă să concureze cu Domnul în tentativa de a ne cuceri şi subjuga inimile. Domnul Isus a spus că nu putem sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (averi, bogăţii, bani).

Schimbarea survenită în perspectiva creştină asupra banilor este înscrisă într-o schimbare generală a fiinţei omului nou. Acum el nu se mai răzbună pe cel ce-i face rău, ci-l iartă pentru că şi el a fost iertat. Iubeşte pentru că a fost iubit şi a primit iubirea. Viaţa sa nu mai este a lui, tot ce are şi ce face depinde de Domnul, aparţine Domnului şi este spre slava şi interesul Domnului. Banul nu face excepţie de la regula aceasta. El devine un mijloc de înaintare a Evangheliei, devine un mijloc de binecuvântare a celui nevoiaş, un mijloc de demonstrare a iubirii noastre faţă de Domnul.

În Vechiul Testament, din tot ceea ce dobândea un israelit prin munca sa, inclusiv din bani, o zecime se cuvenea adusă la Templu pentru a fi întrebuinţată în nevoile de întreţinere a slujbaşilor Templului şi a slujbelor de acolo. Noul Testament nu vorbeşte atât de mult despre obligaţia de a da o „zecime” Domnului cât despre dărnicie în general (2 Cor 8 şi 9 şi alte texte). Dărnicia trebuie să fie făcută cu bucurie, trebuie să fie făcută regulat şi trebuie să fie făcută proporţional cu veniturile cuiva. Părerea mea este că principiile dominante sunt că noi suntem ai Domnului, că tot ce avem aparţine Lui, că tot ce facem se datorează Lui şi că deci Domnul are dreptul 100% asupra banilor noştri. Noi devenim nişte administratori ai bunurilor materiale a lui Dumnezeu-

duminică, 20 noiembrie 2011

... îmi e nespus de sete!

Ioan 7:37
În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.  Nu m-am gândit să scriu nimic special despre sete. 
Este un sentiment cu care ne întâlnim atât de frecvent şi ni-l satisfacem cu atâta uşurinţă, încât nu ne prea gândim la el cu seriozitate. 
Dacă apa ar fi o problemă pentru noi, măcar pentru un timp, atunci perspectiva noastră asupra setei s-ar modifica radical.
 Noi risipim atâta apă! 

Ne picură robinetele, ne curg toaletele, lăsăm să curgă apa fără nici o problemă.
 Este atât de la-ndemână, încât nu o preţuim deloc! 
Apa se găseşte pe rafturile magazinelor, în fântâni de băut, în aparate de servit apa prin birourile noastre, pretutindeni. 
Curge în râul ce trece prin oraş, o vedem zbătându-şi valurile pe ţărmul oceanului,mării, când mergem la ocean  sau mare să ne relaxăm la sfârşit de săptămână, este sub barca în care plutim pe lacul din vecini. 
Apa!
 Este pretutindeni.
 Acum, cei ce trăiesc prin pustiuri, s-ar putea să preţuiască apa mai mult decât noi!

 Pe distanţele de zile dintre oaze, apa trebuie transportată cu grijă şi fiecare picătură trebuie economisită. 
Sau probabil copiii africani, pe care-i vedem slabiţi  din cauza subnutriţiei, numai piele şi os, s-ar putea să preţuiască apa… că este atât de rară pentru ei.
 Isus a strigat cu privire la sete.

 „Dacă însetează cineva”! 
Desigur că acum două mii de ani, în Israel, setea de apă era ceva obişnuit.
 Nici astăzi, în Israelul modern apa nu se risipeşte .
Dar Isus nu vorbea despre apa fizică, nici despre setea fizică. 
El vorbea despre o altfel de sete, una a spiritului.
 Noi cunoaştem o sete ca aceea pe care omul firesc încearcă să o umple adesea cu lucruri, cu emoţii, cu plăceri. 

Sex, bani, putere, împliniri, educaţie, etc. 
 Şi pentru că lucrurile acestea nu stâmpără setea lor,ei se îndreaptă mereu spre altele, sau spre mai mult din cele ce le-au încercat deja, sperând că dacă se măreşte cantitatea, se va produce saltul calitativ… 
Dar totul este în zadar. 
Noi, creştinii ştim că satisfacerea acestei sete este numai în Dumnezeu. 
Dar omul lumesc nu însetează după Dumnezeu, deoarece nu-L poate pricepe pe Dumnezeu, nu are capacitatea de a-L „bea” pe Dumnezeu .
Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte 1 Corinteni 2:14 .
Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte).
 Deeci Isus nu acestei categorii se adresa.
 Ştim din citirea în continuare a textului din care am luat versetul 37 din Ioan 7, că Domnul vorbea de o sete după Duhul Sânt. 
Omul firesc nu cunoaşte această sete. 
El trebuie mai întâi să ajungă la convingerea că are nevoie de Dumnezeu. 
Abia mai pe urmă vine setea după Duhul!
 Setea despre care vorbeşte Domnul aici este a celui ce a gustat apa Domnului dar a ajuns să fie gol, însetat. 

Cum poate un creştin care a gustat şi a văzut că bun este Domnul să ajungă gol şi însetat? 
Doar nu a spus Isus femeii Samaritence: Ioan 4:14 
Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică.”
 Într-un loc Domnul zice că în veac nu-i va fi sete celui ce bea din apa Lui, apoi mai târziu strigă celor însetaţi să vină! 
Şi noi am venit la Isus după plinătatea cu Duh Sfânt, dar totuşi ne este mereu sete după mai mult!
 Şi nu doar că ne este sete după mai mult, că aceasta poate fi explicat prin urcarea noastră „din slavă în slavă” cum zicea Pavel; adică, fiecare etapă atinsă, fiecare „plinătate” dobândită, este punctul de plecare spre un alt nivel.
 Creştinul devine însetat când nu bea mereu, zilnic, clipă de clipă din apa Duhului Sfânt. Cum bem altă apă, cum devenim însetaţi după Duhul.

 Câteodată setea este abia percepută, aşa ca un susur blând… 
Dacă trec multe zile fără să bem din Isus, atunci setea devine mai pregnantă, mai puternică. 
Dacă trece şi mai mult timp, setea devine tot mai slabă, până când dispare de tot.
Singurul fel în care putem păstra o „sete sănătoasă” de Domnul este ca să bem mereu din El. 
Pentru noi strigă încă şi azi Isus:
- „dacă îi e sete cuiva”! 
Şi mie, îmi e nespus de sete, chiar acum!

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

biserica azi

O raspundere fundamentala a bisericii este de a sustine cu tarie adevarul revelat al lui Dumnezeu. In acest context trebuie experimentatate relatiile dintre cei care sunt parte din familia lui Dumnezeu.
Adevarul lui Dumnezeu revelat in creatie, in Scripturi, si in mod deplin in Isus Cristos trebuie inteles, explicat si trait de catre biserica lui Dumnezeu.
El este un Dumnezeu viu care se arata, vorbeste, si lucreaza in creatia Sa.  Acest adevar este transformator la nivelul omului launtric, si la nivelul relatiilor comunitare. Dimensiunea hermeneutica a slujirii bisericii consta in iscusinta acesteia de a a explora cat mai cuprinzator lumea din spatele textului Scripturii, lumea din textul Scripturii, si lumea din fata textului Scripturii. Impartirea dreapta a Cuvantului adevarului are aceste aspecte, elemente obligatorii. Cu cat o face mai credincios, cu atat este un stalp si o temelie mai buna pentru adevarul revelat.
Aceasta lucrare esentiala de sustinere a adevarului lui Dumnezeu are o ‘taina’. Religia crestina are un ‘secret destainuit’: Cristos! Evenimentul Cristos este un eveniment care cuprinde pamantul si cerul. Nimic nu se poate sustrage prezentei sale. Intruparea lui vazuta ca o epifanie, viata lui terestra ca o viata mesianica dovedita dreapta in/prin Duhul Sfant, el este proclamat intre popoare, el este crezut in lume, si el a fost inaltat in slava.

vineri, 18 noiembrie 2011

Isus iubit când vei veni

a fi un rob credincios....



Eficacitatea slujirii personale depinde in ultima instanta de calitatea vietii personale. Slujirea crestina este intotdeauna intr-o comunitate.
 Noi avem curajul sa ne apropiem de celalalt si sa tinem seama de ceea ce vrea si spune numai daca suntem convinsi ca inima acestuia este curata. 
Fiecare suntem doritori ca eventuala deschidere spre cineva sa fie facuta intr-un context al increderii care are la baza lucrarea lui Dumnezeu.
Nici unul nu urmam pe cineva in care nu avem incredere.
 Aceasta relationare presupune acceptare la nivelul constiintei in care adevarul vestit si practicat ii leaga pe oameni impreuna.
 Si intr-un caz si in celalalt intelepciunea care deriva din frica de Dumnezeu este contextul in care are loc urmarea exemplului cuiva.
Evident ca noi nu ne oglindim doar unii pe altii, ci fiecare oglindeste pe Cristos care este regasit in Scripturi si in viata celuilalt. 
Regasirea lui Cristos in viata celuilalt dovedeste adevarul crestinatatii pana la nivel personal. 
Acest fapt cand este oglindit inspre perfectiune face ca acea comunitate sa aiba un impact covarsitor in locul in care se afla.
 Intrucat Cristosul urmat este un Cristos care sufera, care iubeste, care a devenit sarac pentru ca noi sa fim imbogatiti, care este bun si bland, biserica nu are piedici care sa o poata opri din marturia ei.

joi, 17 noiembrie 2011

george galiş în memoriam/o bine meritată recunoştinţă

Mândria merge înaintea căderii

A veni cu fiecare problemă, cât de mică ar fi ea, în faţa Domnului, aceasta cere timp şi noi grăbiţii din secolul 21, suferim de lipsă de timp.
Despre Luther se spune că în unele zile deosebit de aglomerate obişnuia să zică;
-"Azi sunt aşa de ocupat că nu mă voi putea descurca bine fără cel puţin 3 ore de rugăciune".
O asemenea frază pare nu numai cu totul de neînţeles dar şi contradictorie.
Noi am interpreta această frază astfel:
-"Ori era aşa de ocupat încât nu-i mai rămânea timp de 3 ore de rugăciune, ori se ruga 3 ore pe zi când n-avea probleme".
Şi totuşi fraza lui Luther rămâne în picioare.
Interpretarea corectă din punct de vedere spiritual e următoarea:
-Luther nu rezolva el problemele, ci cu fiecare problemă venea înaintea lui Dumnezeu;de aceea mulţimea problemelor cu timpul îndelungat de rugăciune nu se exclud, ci formează un tot organic spiritual.
Ce să mai vorbim de viaţa de rugăciune a Domnului Isus.
In viaţa Lui, timpul de rugăciune a fost așa de îndelungat, încât ne face sa ne întrebăm miraţi:.
-dar ce spunea El, în atâtea ore zilnice de rugăciune şi-n atâtea nopți petrecute în rugăciune?
Răspunsul apare clar în lumina celor scrise la Filipeni4:6
Domnul Isus se ruga pentru fiecare problemă, faptă,minune pe care a doua zi urma să o facă.
Aşa înţelegem scurta lui rugăciune de la mormântul lui Lazăr.
Şi aceasta în sens de mulţumire:
-"Tată Îţi mulţumesc că M-ai ascultat ..."Ioan 1 1:41
Aici ne dăm seama că în spatele acestor cuvinte din ruga Sa scurtă în faţa mormântului, au fost multe ore de
rugă stăruitoare.
Nu e de mirare că cu ocazia acestei lucrări de înviere mulţi au crezut în Domnul Isus.
Dacă la baza pregătirii noastre ca slujitori și în general ca nişte credincioşi ar sta ruga intensă pentru toate problemele şi pentru fiecare serviciu divin, atunci în mod real am vedea la fiecare serviciu divin, multe învieri din moarte la viaţa în Hristos.Ef. 2:2-6
Dacă am avea viaţa lui Isus am avea şi rezultatele Lui:
-ba încă şi mai mari spune El...
-"pentru că orice veți cere în numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul"Ioan 14:12-14 .
De ce se ruga Domnul Isus atâta de mult?
Desigur pentru că El se ruga nu numai pentru fiecare problemă, dar şi pentru fiecare persoană cu care avea de-a face a doua zi.
Nu mai spunem că pentru ucenici se ruga zilnic, pentru fiecare în parte, iar pentru unii mai încercaţi dintre ei, chiar deosebit de insistent.
Astfel  găsim în Luca declaraţia Mântuitorului:
-"Simone, Simone, Satana v-a cerut ca sa va cearnă ca grâul, dar eu m-am rugat pentru tine să nu ţi se piardă
credinţa ta".Luca 22:31
-Din această declaraţie ne putem închipui ce intens s-a rugat Isus.
Procedăm oare şi noi în felul acesta?
Dacă da, atunci nu ne vom întreba ce făcea Isus atât timp în rugă, căci atunci şi noi ne vom ruga mult.
Domnul Isus se ruga pentru fiecare cuvânt pe care avea să-1 rostească.
Altfel, nu înţeleg de ce Evangheliştii pomenesc de atâtea ori că El vorbea cu putere.
Cuvintele Lui,predicile Lui, nu erau ale Lui ci ale Tatălui primite în rugăciuni.
Rugăciunile aduceau puteri din ceruri.
Nu putem predica cu putere fără rugăciune.
Şi la urma urmei nu este important, hotărâtor pentru mântuirea altora şi pentru slava lui Dumnezeu,ceea ce spun ci dacă cuvintele mele sunt purtătoare de puteri spirituale, dumnezeieşti.
Oamenii, credincioşii, vor uita ideile auzite, dar vor rămânea cu lumea spirituală pe care le-am transmis-o.
Duhul, viaţa spirituală a predicatorului se transmite în sufletele ascultătorilor, bisericii.
Aşa se explică faptul că în 2-3 ani, o biserică devine ceea ce este de fapt slujitorul ei, nu ceea ce predică el.
Slujitorul poate predica frumos că doar a studiat şi a pregătit predicile şi are experienţă dar, biserica nu va fi ceea ce zice el, ci ceea ce este el.
Un slujitor spunea odată, indignat cam aşa:
-"Dar de ce nu s-a pocăit prin mine la biserica mea, că doar şi eu tot despre Domnul Isus am predicat".
Omul acesta nu cunoştea legea aceasta spirituală ca biserica devine nu ce spui despre Domnul Isus ci cum trăiești cu El.
Zadarnic spun cu mare talent şi într-un stil oratoric, impresionant de frumos:
-oameni pocăiţi-vă, veniţi la Domnul Isus, dacă eu nu sunt un adevărat pocăit, un om al lui Dumnezeu, în sensul unei strânse, permanente legături de viaţă, gând şi rugă cu Dumnezeu. Oamenii se vor pocăi prin mine, numai dacă vorbeşte Dumnezeu prin mine.
Iar El nu vorbeşte prin mine dacă nu sunt al Lui, dacă nu trăiesc cu El şi pentru El.
Acest lucru explică şi faptul că păcatele, ideile, gândurile, stările sufleteşti ale predicatorului se regăsesc în biserica păstorită de el.
Stăteam de vorbă cu un prieten şi-i împărtăşeam nemulţumirea mea în legătură cu starea de mândrie
spirituală pe care am găsit-o într-o anumită biserică.
Prietenul mi-a spus scurt: "păi aşa-i slujitorul ei, nu ştii?"
Am rămas năuc.
Deşi cunoşteam principiul, nu mă aşteptam să-l văd atât de matematic adeverit.
Şi iată cum de-a lungul a zeci şi sute de predici frumoase, bine documentate, explicate cu mare talent oratoric, oamenii n-au rămas zidiţi de aceste mari idei, ci infectaţi de marele lui păcat -
-de păcatul mândriei.
"Mândria merge înaintea căderii".
De aceea cel mai mare împărat al lui Israel,
David se roagă:
-"Păzeşte de asemenea pe robul tău de mândrie, ca să nu stăpânească peste mine!
Atunci voi fi fără prihană,nevinovat de păcate mari".Ps. 19:13 .
Ajung la concluzia că vorbele, cuvintele sunt purtătoare de energii, realităţi spirituale.
Oamenii vor uita ce am spus, dar nu ce sunt.
Revenind la Filipeni. 4:6 mai trebuie adăugat ca creştinul adevărat trebuie să aducă fiecare lucru la cunoştinţa lui Dumnezeu spre rezolvare.
Trebuiesc aduse şi acele lucruri a căror soluţie parcă se impune.
Aceasta pentru că toate faptele noastre au urmări veşnice.
Dacă am trăi numai pentru pământ, ne-am putea permite să rezolvăm unele din problemele noastre.
Dar Isus ne-a spus că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit. Matei 12:36.
Şi desigur că şi de fiecare faptă.II Cor. 5:10. Ca să fim siguri că nu greşim, El trebuie să ne inspire la orice gând, vorbă, faptă, deoarece toate acestea au urmări veşnice.
Pentru acest motiv, unele fapte, întâmplări nu ni le putem explica imediat, ci după o vreme mai îndelungata, iar altele abia în eternitate.
Important este să stăm liniştiţi în mâinile celui Atotputernic ştiind că Domnul Isus a spus:
"Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt numărați." Mal. 10:30

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

....a-l cunoaște pe Diavolul înseamnă a-i cunoaște atacurile.



Ce putem spune despre Cel rău? 
Aproape nimic. 
Lucrurile stau așa pentru că nu putem obiectiviza puterea răului, nu o putem descrie în termeni obiectivi. 
Când șarpele a stat de vorbă cu Eva în Eden el nu a venit la ea ca diavol, ci ca cineva care vorbește despre Dumnezeu. 
Cel rău nu este un partener tangibil în comunicare.
 El îndeamnă gândurile celor ispitiți fără ca el să fie văzut, el se deghizează.
Minciuna rămâne acoperită pentru că adevărul este înăbușit în nedreptate.

 Probabil că ține de esența răului să nu se vadă pe sine; 
așa cum orbește mințile altora este orb și față de sine. 
Răutatea nu se vede pe sine, ci e într-o autojustificare permanentă.
 De aceea, noi putem studia răul doar parțial. 
Nu știm dacă e în întregime personal, sau nu. 
O persoană are capacitatea de a se relaționa la celălalt. 
În ce măsură are răul această capacitate?
 Știm prea puțin să putem da un răspuns. 
Diavolul nu se deschide spre celălalt și nici el nu este un tu să i te poți adresa pentru că nu-l vezi și nu se descoperă. 
Când vorbim despre puterea demonică nu avem comunicare personală, ci o stăpânire a unei puteri străine, un atac asupra personalității umane.
 Exorcizarea în Numele Domnului Isus Cristos este singura formă de restaurare a relației eu - tu. Noi vedem personalitatea puterii demonice numai în mod indirect.
 De aceea, a-l cunoaște pe Diavolul înseamnă a-i cunoaște atacurile.
Cel mai potrivit este să rămânem la simbolurile care-l descriu.

 El poate apărea ca un înger de lumină, poate face minuni așa cum a făcut Cristos, e șarpele cel vechi și leul care dă târcoale.
Astfel, nu putem încadra satanologia în nici o categorie de gândire.

 Limbajul nu ne ajută pentru că respectiva realitate este dincolo de comunicare.
Mărturii din Evanghelii și Epistole-

Narațiunea Evangheliilor ne arată, în privința dracilor, ceva neașteptat: 
-i-au cuprins pe mulți.
 Cum se face că în poporul lui Dumnezeu sunt atâția îndrăciți? 
Isus a lucrat între evrei, în satele din Galileia, Iudeea și la Iersualim. 
Nu există oare incompatibilitate între trăirea în legământ cu Dumnezeu și trăirea sub influența și posesiunea dracilor? 
Se pare că nu.
Gradul de stăpânire și influență este deosebit de divers. 

Evangheliile arată în detalii lucrul acesta. 
Aici ne uităm doar la ce ni se spune în Evanghelia după Matei. 
Unii sunt răi și vicleni, fiind descriși ca pui de năpârci, alții sunt îndrăciți și bolnavi, iar când dracii și duhurile necurate sunt scoase din oameni;
- acei oameni se fac bine,  văd, aud, vorbesc. 
Este o legătură, în aceste cazuri, între influența și posesiunea demonică și diferite boli.
 Desigur că nu toate bolile au cauză drăcească. 
De exemplu, omul cu mâna uscată care este vindecat fără a fi nevoie să se scoată vreun drac din el; la fel și cu robul sutașului.
Cristos a fost ispitit de Diavolul în pustie. 

Încercările Ispititorului de a-l deturna pe Fiul lui Dumnezeu de la misiunea ce i-a fost încredințată au eșuat.
 Cristos rămâne credincios misiunii sale. 
Atunci când Petru caută să-l oprească, el sesizează prezența Satanei și îl alungă.
Ucenicii sunt trimiși de Cristos să predice evanghelia împărăției, să vindece bolnavii și să scoată duhurile necurate. 

Ulterior, când sunt confruntați cu situația în care li se cere să vindece un copil lunatic, ei nu pot face acest lucru. 
Părintele copilului îi cere ajutor lui, iar Isus îl vindecă.
 Apoi Isus le explică ucenicilor de ce nu au reușit ei să facă acest lucru: 
-credință puțină, lipsa postului și a rugăciunii.
Prin aceste lucrări de exorcizare, Cristos a venit să-l lege pe cel tare și să-i cucerească împărăția, să-i prădeze casa.

 Este de datoria poporului lui Dumnezeu să-l întroneze pe Cristos stăpân în casa lor. 
Dar ei nu au făcut aceasta și, atunci când casa este goală, duhul care fusese scos aduce cu el alte șapte mai rele și starea acestora de acum va fi mai rea decât cea care a fost înainte. 
Aceasta va fi soarta acestui neam rău și viclean
 - din context este vorba de poporul Israel.
Cristos a biruit prin cruce toate puterile întunericului, dar nu le-a aruncat încă în iazul de foc. Acest lucru se va întămpla doar după judecata din ziua de pe urmă. 

Până atunci diavolul împreună cu îngerii săi, învinşi fiind, lucrează din răsputeri.
Ce ar trebui să facem noi?

 Mai întâi trebuie să ne verificăm cuvintele pe care le rostim.
 „Da“ al nostru să fie da, iar „nu“ al nostru să fie nu. 
Ce vine peste acestea vine de la Cel rău; atât de subtilă poate fi influența Celui rău. 
Atunci când căutăm să ne ascundem în spatele cuvintelor pentru a face anumite lucruri, atunci vorbim de la Cel rău.
Apoi, când ascultăm Cuvântul predicat, Diavolul este pregătit să ni-l fure din inimă. 

Este greu de crezut și mai ales de sesizat că, într-unul dintre cele mai înalte momente din închinarea bisericii, cel de predicare a Cuvântului, Diavolul este atât de activ și de hoț în inimile ascultătorilor.
Iar apoi, după ce lucrătorii care au semănat sămânța bună a Cuvântului, în timp ce se odihnesc, vrăjmașul vine și, în același ogor, seamănă neghină. 

Astfel, fiii împărăției vor conviețui cu fiii Celui rău până la sfârșitul veacului, când vor fi separați de către îngeri.
Așadar, Cel rău vrea să ne facă să spunem neadevărul, vrea să ne fure Cuvântul semănat în inimă și așază lângă noi pe fiii săi.

Toate acestea sunt pentru a reuși în uneltirile lui. 
-Rugăciunea noastră trebuie să fie în permanența cea de la finalul rugăciunii Tatăl nostru: -izbăvește-ne de Cel rău. 
Doamne, izbăvește-ne acum și adu cât mai repede ziua, când îl vei arunca în iazul de foc, pe el și pe îngerii săi!
 De ce trebuie să vorbim despre Cel rău? 

Pentru că misiunea și lucrarea creștină are de a face și cu el. 
Lucrarea între neamuri la care l-a trimis Cristos pe Saul/Pavel a fost de a chema pe păgâni să se întoarcă de sub puterea Satanei la Dumnezeu. 
Această stăpânire a Celui rău este un lucru dat când începe lucrarea misionară.
Apostolul Pavel va detalia în epistolele sale ceea ce înțelege prin această stăpânire.

Epistola către efeseni este cea care ne spune cele mai multe despre aceste lucruri.
Neascultarea oamenilor de Dumnezeu se datorează duhului acestei lumi care lucrează acum în ei. Lupta creștinului nu îi are ca dușmani pe oameni, ci căpeteniile, stăpânirile, domniile și duhurile întunericului. 
Toată lumea zace în Cel rău. Dumnezeul acestui veac a orbit mințile oamenilor. 
Misiunea creștină este o lucrare la care ne trimite Cristos pe terenul dușmanului.
Cei care răspund chemării lui Dumnezeu își schimbă stăpânul și îl proclamă pe Cristos cel înviat ca Domn al vieților lor.

 În această nouă situație ce mai putem spune despre vechiul stăpân? El e un fost stăpân care va continua să dea tărcoale ca un leu care rage.
 În acest fel vrea să inducă panică în cei pe care îi înconjoară.
Păcatul, ca un aliat al său, va fi principala cale de reîntoarcere în viețile pe care odată le-a stăpânit. 

De fiecare dată când un creștin păcătuiește face loc Celui rău în viața sa.
 De aceea, este obligatoriu ca imediat ce creștinul a păcătuit el să-și mărturiseacă lui Dumnezeu păcatul pentru a fi iertat și locul care i-a fost făcut Diavolului să fie eliminat. 
Comiterea păcatului vine de la Cel rău. 
În situația în care păcatul nu mai este un accident, ci o practică obișnuită, acel creștin va face tot mai mult loc Celui rău în viața sa. 
O inimă rea și necredincioasă îl poate despărți de Dumnezeul cel viu.
Diavolul ne va întinde tot felul de curse. 

Mândria și ocara sunt menționate în privința conducătorilor, iar fățărnicia și minciunile unora pot afecta pe ceilalți să se alipească de învățăturile dracilor.
 Creștinul poate ține piept la toate aceste uneltiri dacă este îmbrăcat cu toată armura lui Dumnezeu.
 În ziua cea rea el va fi protejat. 
Adevărul, îndreptățirea, râvna pentru Evanghelie, credința, mântuirea, Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea sunt piesele armurii care protejează în întregime pe creștin. 
Diavolul nu va avea loc în viețile noastre atunci când ne îmbrăcăm cu ele.


vineri, 11 noiembrie 2011

Dumnezeu nu ne va cere niciodată să facem ceva singuri...

După ce a asfinţit soarele s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau ţara aceasta.

Avraam era puţin îngrijorat.
Mie nu-mi place când noi citim Biblia şi nu folosim de loc imaginaţia noastră, şi nu ne punem noi în locul personajelor despre care citim.
  Citim despre Avraam că Dumnezeu l-a chemat din ţara sa, din familia sa din poporul său… şi apoi în versetul următor, citim că Avraam a plecat, şi noi credem că plecarea lui Avraam a fost chiar atât de uşoară. Nici nu ne trece prin minte că Avraam o fi avut şi el dubiile sale, luptele sale, poate chiar nesiguranţele sale. Dicuţii cu soţia sa, Sara, sau cu neamurile sale.
Acestea l-or fi făcut nebun, i-or fi zis că poate şi-a pierdut minţile.
Avraam a trebuit să învingă anumite dubii, inerente fiinţei umane, chiar şi celor mai puternici sau credincioşi dintre noi.
Citim apoi că Avraam a crezut pe Dumnezeu şi lucrul acesta i-a fost socotit neprihănire.
  Ce uşor a fost ca Avraam să creadă!
Dar mie de ce-mi vine atât de greu?
  De ce trebuie să mă lupt să cred?
Şi eu am exemplele trecuţilor titani ai credinţei, ca Avraam, şi am Cuvântul lui Dumnezeu şi tot am lupte!
  Dar Avraam care nu a avut Cuvântul şi nici predecesori ai credinţei, oare i-a venit uşor să creadă?
  Nu ştiu, întreb şi eu.
Dar nu-mi place să cred că istorisirile din Biblie s-au întâmplat în timpul scurt în care le citim noi (pe parcursul a cinci minute) şi că oamenii respectivi nu au avut de luat deciziile lor cum trebuie să le iau şi eu pe ale mele, din mijlocul unor lupte, dubii, nesiguranţe şi incertitudini.
Mai ales că ştiu că de câte ori trebuie să iau o decizie, apar cel puţin două-trei variante care par toate la fel de bune!
Prin capitolul 15 din Geneza citim că după câţiva ani de aşteptare a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu, Avraam a întrebat din nou pe Domnul:
Prin ce voi cunoaşte că voi stăpâni ţara asta despre care îmi vorbeşti tu?
  Cu alte cuvinte, dă-mi o dovadă, un semn.
Fă un legământ cu mine.
Şi Domnul cade de acord. Avraam va lua dobitoacele cerute de Domnul, le va omorî şi va face din corpurile lor un fel de culoar prin care, cei doi care vor încheia legământul, Dumnezeu de la un capăt şi Avraam de la celălalt vor înainta unul spre altul, strigând:
  cum s-a despicat trupul acestor animale, aşa să fie despicat trupul meu dacă nu-mi voi ţinea legământul!
Avraam a aşteptat la un capăt, probabil ca Dumnezeu să facă primul pas.
 Dar de la capătul Domnului nu se auzea nimic.
 Avraam era obosit, a adormit.
 La un moment dat Domnul a trecut printre animale de unul singur, încheiand parcă un legământ unilateral cu Avraam.
Apoi a reafirmat clauza legământului: ţara aceea va fi a seminţei lui Avraam!
Întâmplarea aceasta mă aduce la ceea ce vreau să spun.
 Dumnezeu nu ne va cere niciodată să facem ceva singuri, de noi înşine.
 Nu este ca şi cum noi ne facem partea noastră, şi Dumnezeu îşi face partea Sa, şi astfel noi ne întâlnim undeva la mijloc… ei bine, poate că Dumnezeu face mai mult că El e mai mare şi mai tare!
Am auzit prin popor expresia care nu-i adevărată:
fă un pas către Domnul şi El va face doi către tine.
 E adevărat că Biblia spune: Iacov 4:8 
Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi.
Dar noi nu putem face nimic de la noi înşine!
Ba mai mult!
 Profetul vede situaţia în felul acesta:
  Isaia 26:12 Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi.
Tot ce facem noi, este făcut prin puterea Domnului.
 El nu ne cere ceva ce nu va face El prin noi, ceva ce nu cere de la Sine!
 Când ne cere ceva, El ştie că El va trebui să facă prin noi.
 Când ne cere să fim sfinţi, El ştie că El va fi sfinţirea noastră!
 Când ne cere să fim înţelepţi, El ştie că El va fi înţelepciunea noastră!
  1 Corinteni 1:30 Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.
Noi nu putem atinge aceste stări fără ca Christos să-şi trăiască viaţa Sa în noi!
 De aceea ne-a promis El că va fi cu noi în fiecare zi, până la sfârşitul veacului!
 Noi nu suntem niciodată singuri, lăsaţi de capul nostru, ca să ne zbatem noi să facem, să împlinim ceva în puterea şi capacitatea noastră.

miercuri, 9 noiembrie 2011

un loc de scăpare în ziua necazului

Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă.
Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii; 
căci suflarea asupritorilor este ca vijelia care izbeşte în zid. 
Domnul vă va da pâine în necaz, şi apă în strâmtorare.
Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.
Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi.
Ajunge zilei necazul ei.
Dumnezeu care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
 Orice om şi orice naţiune trebuie să îndure lecţiile din şcoala de necazuri a lui Dumnezeu. 
Aşa cum spunem: 
-Binecuvântată fie noaptea, că ne descoperă stelele
putem spune şi: 
-Binecuvântat fie necazul, că ne descoperă mângâierea lui Dumnezeu.
    Odată, o revărsare de ape a luat casa şi moara unui om sărac, luând cu ea tot ce avea pe lume.
 Stătea în faţa scenei pierderii lui mari, cu inima frântă şi descurajat.
 Însă după ce apele s-au retras, a văzut ceva strălucind pe malurile râului spălate de apă. 
Seamănă cu aurul, îşi spuse el.
 Şi era aur. 
Furtuna care-l ruinase l-a transformat‘ntr-un om bogat.
 Aşa se întâmplă de multe ori şi în viaţă.
Pentru mulţi oameni din aceste vremuri tulburi, religia înseamnă o clădire în care L-au aşezat pe Dumnezeu şi unde merg să-L viziteze duminica, fără să-l ia acasă  şi în restul săptămânii. 
Mulţi oameni merg duminică la slujbă în biserici splendide, deşi nu cred cu adevărat în Dumnezu. 
Pentru evanghelici, Dumnezeu este prezent tot timpul.
 Vorbim cu Dumnezeu şi-L slăvim mereu pentru că am acceptat că Isus Christos a murit pentru păcatele noastre.
Un creştin este o persoană care a avut o experienţă spirituală directă, ce primeşte îndrumări spirituale direct din Cuvântul lui Dumnezeu, o persoană pentru care Biblia - Vechiul Testament şi Noul testament - este piatra de temelie a vieţii sale, fără alte texte intermediare, ritualuri ,alţi oameni erudiţi,canoane ,spovedanii ,etc.
Priveam pământul răsturnat
De lama plugului de fier
Şi cum priveam, am exclamat:
Azi mi s-a dat o lecţie din cer!
Şi viaţa mea e un ogor
Întins sub cerul Înălţat
Şi Gospodarul vrea  cu mare spor
Să strâng toamna rodul cel bogat.

marți, 8 noiembrie 2011

luni, 7 noiembrie 2011

întoarce-te din drumul tău la Dumnezeu

PERSEVERENȚA ÎN RUGĂCIUNE

Vrem să vedem ce este perseverenţa sau stăruința în rugăciune. Să-1 lăsăm pe Mântuitorul, Marele Învățător, să ne vorbească prin pilda cu omul care se duce în toiul nopţii la prietenul său să-i ceară pâini pentru nişte musafiri neanunţaţi. (Luca 11:2-10). Concluzia Mântuitorului este: "chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentrucă-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula să-i dea tot ce-i trebuie." (Luca 11:18).
Aici Domnul Isus doreşte să ilustreze importanţa stăruinţei în rugăciune. În cazul pildei, chiar dacă obligaţia în calitate de prieten n-o să-1 convingă să se deranjeze din pat şi să-l servească cu ceea ce doreşte, stăruința celui de afară va fi mai mare ca obligaţiile în calitate de prieten. Vedem de altfel că la apelul cu calitatea de prieten, cel din casă se scuză motivat: nu vezi că sunt în pat - copiii dorm, nu pot să-ţi dau. Cel de afară mi se lasă convins. Nevoia lui e mare, de aceea insistă. Cel din pat şi-o fi zis: dacă nu am să-i dau, ăsta va bate în uşă şi la geam până se scoală toţi copiii, curtea, strada. Acesta-mi strică toată noaptea. De aceea se scoală şi-l serveşte. Ceea ce nu s-a obţinut pe baza prieteniei s-a obţinut prin stăruinţă. În concluzie, ca să se întipăreascăbine această idee, Isus zice răspicat: "cereţi şi veţi căpăta".
Cu alte cuvinte parafrazând, Isus zice: vă trebuie ceva? Şi ce, e aşa mare lucru să ceri? Numai cine nu cere nu capătă. Dar trebuie să ceară cu convingere şi stăruinţă supărătoare ca unul care are absolută nevoie de lucrul cerut, căci numai convingerea puternică a absolutei nevoi a lucrului cerut te face să fii insistent.Aceeaşi idee, redată de această dată prin pilda judecătorului nedrept, scoate şi mai puternic în evidenţă colosala importanță a stăruinţei. Dacă în pilda cu prietenul de la miezul nopții, ne aşteptam ca prietenia să-şi facă efectul, în pilda judecătorului nedrept, unde avem de-a face cu un om de nimic, cu un om ordinar care de Dumnezeu nu se teme şi de oameni nu se ruşinează, ne dăm seama că orice insistenţă este zadarnică. Omul avea inima închisă pentru nevoile altora. Şi totuşi iată miracolul se produce: nesimţitul, judecătorul nedrept face 
dreptate. Vom zice: desigur că era doar judecător. Dar nu în calitate de judecător a făcut el dreptate, ci, pentru a scăpa de cicăleală, de cererea stăruitoare, a femeii, ca să nu tot vină şi sa-i bată capul. ( Luca 18:5 ).
Concluzia Mântuitorului este de un fantastic efect: "Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi şi noapte, măcar că zăboveşte? Vă spun că le va face dreptate în curând". ( Luca 18:7-8 ).
Parafrazând acest verset, am putea atribui Iui Isus următoarele cuvinte: adică dacă un judecător nedrept, un nesimţit a făcut dreptate, vi-L închipuiţi pe Dumnezeu sub nivelul unui judecător nedrept? În halul acesta a ajuns demnitatea, creditul lui Dumnezeu în lume? Asta-i încrederea de care se bucură Dumnezeu în faţa noastră?Şi de fapt acesta e felul în care e tratat Dumnezeu.Teoretic noi nu admitem aceasta. Noi zicem: Dumnezeue mare, e atotputernic, dar la capitolul cereri, ce anume să cerem, se vede în realitate de ce puţin credit se bucurăDumnezeu în ochii noştri. Poate se va zice că e prea exagerată această idee. Dar practic aşa stau lucrurile. Cei ce nu vin cu cereri mari să insiste în faţa lui Dumnezeu,dovedesc că nu cred în atotputernicia 
lui Dumnezeu.Creditul lui Dumnezeu pentru mine e direct proporțional cu ceea ce-i cer. Ce cred despre Dumnezeu se vede în ceea ce cer de a Dumnezeu. Îl cred mare dacă cer lucruri mari. Îl cred mic, neputincios, dacă cer lucruri mici.Iar acum să analizăm ce vrea să zică Domnul Isus în cuvintele: "şi Dumnezeu nu va face dreptate?"(Luca18:7).În ce sens foloseşte Domnul Isus aceste cuvinte? La ce dreptate se refera Isus? Domnul Isus a murit pentru toţi oamenii şi nu e drept ca suflete pentru care a murit Isus, să meargă în iad, ca şi cum El n-ar fi murit pentrutoţi. E nedrept, ca un om a cărui păcate au fost purtate de Isus pe cruce, să şi le poarte pe veci în întunericul de afarăunde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. E înfiorător de nedrept ca omul pentru care Isus a fost despărţit de Dumnezeu din cauza păcatelor, să fie veşnic despărţit de Creatorul său.De aceea fraţi colegi, surori şi fraţi în Hristos, cum vă închipuiţi că Dumnezeu nu va face dreptate, adică nu va atrage la pocăinţă, la viaţă eternă pe un om pe care-i cer zilnic cu stăruinţă de la Dumnezeu? Chiar dacă Dumnezeu n-ar fi mai bun ca un judecător nedrept şi tot va face dreptate, va mântui pe cei pentru care mă rog "zi şi noapte".De asemeni nu e drept ca Isus care a murit pentru toţi oamenii să fie urmat de aşa puțini, în timp ce Diavolul, duşmanul sufletului și al fericirii noastre veșnice, care înșeală oamenii şi le doreşte nenorocirea si nefericirea veşnică, tocmai acest duşman al omului, să fie urmat, ascultat de aşa mulți!Oare nu va face Dumnezeu dreptate aleşilor Lui, copiilor Lui? Ba da! dar să notăm, să subliniem condiţia: Să cerem zilnic, cu credinţă şi uriaşă dorinţă de salvare. Să ne dăm seama ce colosală diferenţă e între salvare şi pierzare şi ca aceasta diferenţă va fi pentru veşnicie.Unii care s-au rugat o vreme pentru unele persoane, dar după scurt timp au încetat să se mai roage.Lucrul acesta comparat cu cele obişnuite ar fi ca și cum aş lua supa de la aragaz tocmai când începe să fiarbă.Când vom mânca supă de felul acesta? Niciodată! Cândse va pocăi un suflet pentru care încetez să mă rog?Desigur, niciodată! E graznic acest adevăr dar şi grandios! Atât de mult depinde de noi mântuirea altora,încât iadul sau raiul va fi plin de suflete în funcţie de noi, credincioşii, de rugăciunea noastră cu credinţă sau de nepăsarea noastră. Ruga noastră sistematică cu credinţă smulge sufletele din pierzare, după cum nepăsarea noastră le lasă în moarte veşnică.Un tânăr din Timişoara spunea că pe vremea când era la Arad, a început cu un grup de tineri să se roage pentru propășirea Evangheliei în biserica din care făceau parte, dar la scurt timp după acel frumos început au încetat să se mai roage. Cum putea să înceapă o lucrare deosebită? Niciodată şi nicăieri, în orice condiţii am fi, nu va porni lucrarea Evanghelici la o scară dorită de Dumnezeul dragostei dacă noi procedam în felul acesta. 
Unii zic: să aşteptăm condiţii speciale. Dar să nu uităm Dumnezeu crează aceste condiţii. Noi trebuie să le cerem și să le aşteptăm. Da, Dumnezeu le crează, dar nu la întâmplare, nu fără contribuţia noastră.Nu noi facem să crească bobul de grâu și totuşi fără cbobul să fie semănat, niciodată nu vom mânca pâine.
Partea noastră a oamenilor este cu totul neesenţială cu privire la conţinutul bobului. Noi arăm pământul,semănăm bobul, dar Dumnezeu face să crească. Aşa stau lucrurile şi din punct de vedere spiritual. Dumnezeu dă har, face să propășească lucrarea Evangheliei dacă noi ne facem partea noastră: aratul, semănatul spiritual. Aratul e rugăciunea, iar semănatul e propovăduirea cuvântului şi mărturia personală prin cuvânt şi viaţă curată, luminoasă.E adevărat că nu noi convertim pe oameni, după cum nu noi creăm bobul de grâu. Partea noastră,
contribuţia noastră fiind cu totul neesenţială în ce priveşte rezultatul: învierea sufletelor de la moarte la viaţă.
Neesenţială e partea noastră şi totuşi fără ea, Dumnezeu nu poate da har, binecuvântare. Nu poate face să crească cuvântul dacă pământul n-a fost arat, adică dacă pentru un om nu s-a rugat nimeni şi dacă cuvântul n-a fost semănat.Evanghelia n-a avut niciodată condiţii speciale,totuşi lucrarea Evangheliei s-a dezvoltat acolo unde a existat un grup de oameni ai rugăciunii stăruitoare. Ce condiţii de evanghelizare au avut Pavel şi Sila în pușcăria din Filipi? Totuşi ce formidabil succes spiritual! De ce? Cauza? Succesul trebuie căutat în rugă, slavă, viaţă şi semănătură. Ei au arat, adică s-au rugat, ( Faptele Ap.16:25-34 ). Ei au semănat, adică au propovăduit Cuvântul şi Dumnezeu a putut da ploaia binecuvântărilor, făcând ca sămânţa  sa încolţească.Oamenii din pușcărie s-au pocăit şi s-au transformat în câteva ore atât de mult încât după cutremurul de pământ, când toate legăturile de pe mâini şi de pe picioarele puşcăriaşilor au căzut la pământ şi 
când toate uşile închisorii s-au deschis larg ( şi ei toţi puteau fugi în libertate ) ei, pușcăriașii nu
folosesc ocazia de a fugi.
Cum? Ce miracol e acesta? E miracolul naşterii din nou, e miracolul unei noi vieţi, a unei noi istorii, pe care puşcăriaşii, deveniţi copii ai lui Dumnezeu, încep s-o trăiască. E miracolul rugăciunii.
În Curtici un frate s-a rugat mult timp pentru mântuirea unui suflet şi fiindcă n-a văzut nici un rezultat,a încetat să se mai roage. Într-o noapte a avut un vis. Se făcea că mergea pe o potecă, ţinând în mână sufletul pentru care se rugase zilnic. Când a ajuns la o fântână a lăsat persoana din mână, şi s-a trezit. Explicaţia era prea clară: prin ruga zilnică a condus sufletul spre fântâna "apei vii", spre Hristos. Şi când era mai important, mai necesar să se roage, a lăsat totul baltă. Câţi or fi mers în iad, în moarte, lipsiţi de Hristos - apa vieţii - din cauza lipsei de stăruinţă în rugăciune? Doamne iartă-ne acest mare păcat!În Vechiul Testament au fost bărbaţi 
aleşi care-şi dădeau seama de grozăvia păcatului,lipsei de continuitate în rugăciune. Iată ce spune în privinţa aceasta profetul Samuel: "Departe iarăși de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi."(1.Sam. 12:23).Ideia perseverenţei în rugăciune o găsim extrem de bine fundamentală în Vechiul Testament, în cartea Exodului, Cap.17 vers. 8-13. In vale, Iosua, conducea operaţiunile militare împotriva lui Amalec. Undeva pe un deal din apropiere, Moise stă cu mâinile ridicate. Logic, omeneşte, am zice: acum, când prezenţa lui Moise era aşa de necesară în mijlocul luptătorilor, să încurajeze luptătorii, iată-l pe Moise stând undeva pe un deal cu mâinile ridicate. Parcă ne vine să ne urcăm pe deal, să-1 zgâţâim şi să-i strigăm indignaţi: Moise, Moise, ce-i cu tine? Uite-ţi oştenii, de victoria lor depinde soarta poporului şi tu stai 
aici cu nepăsare și cu mâinile ridicate? Moise, dute jos la popor, la Iosua şi îmbărbătează-i, ajută-i. Prezenţa ta îi va oţeli, le va da aripi.Şi parcă-l vedem pe Moise, cum se întoarce spre noi încet, ochii lui ne sfredelesc, ne dojenesc, și parcă ne spun: aveţi răbdare şi o să vedeţi de ce stau aici, o să vedeţi că de aici ajut mult mai mult lupta poporului, o să vedeţi că de ceea ce fac eu aici depinde izbânda. Stau şi mă uit atent la acest bătrân care-şi ţine mâinile în sus. Mă uit apoi în vale şi văd cum Iosua în fruntea poporului năvăleşte  asupra amaleciţilor. Mă uit din nou la Moise, și-l văd cum trudit, istovit, nu-şi mai poate ţinea mâinile ridicate, le coboară cu durere. O mare tristeţe i se citeştepe faţă. Nu înţeleg de ce. Apoi, fără să vreau, mă uit din nou pe câmpul de lupta. Vai, dar ce se întâmplă?Amaleciţii au pornit la ofensivă şi Iosua şi Israelul fuge,fuge, urmărit, gonit de Amalec.Cu un ultim efort, Moise își ridică din nou mâinile. Ce-mi văd ochii? Din nou panică, debandadă în trupele maleciţilor, care fug în dezordine, urmărite,înspăimântate de Iosua şi Israel. Dar din nou mâinile lui Moise, încet încet, se lasă în jos şi din nou Amalec e mai tare ca Israel. Abia atunci, văd, cum de undeva, din spate răsar doi oameni. Erau Aron şi Hur, care au urmărit ca şi mine cu sufletul la gură evoluţia izbânzii, când de o parte când de alta. Abia atunci ei si eu ne-am dat seama că nu de Iosua depinde victoria ci de Moise, de mâinile ridicate ale lui Moise. Aron fratele lui Moise şi Hur prietenul lui Moise, când văd miracolul acesta, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, sprijinesc mâinile trudite ale lui Moise, mâinile victoriei. Şi pentru că şi ei erau bătrâni, ( Aron cu 2 ani mai bătrân ca Moise ) au pus o piatră in faţa lui Moise. Pe aceasta piatra mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui, şi astfel, Iosua a bătut pe Amalec.Cine a bătut de fapt pe Amalec? Iosua sau Moise?Răspuns: Iosua prin Moise.Cine decide rezultatul Evangheliei, predicatorul sau omul rugăciunii? Răspuns: predicatorul prin omul rugăciunii. Victoriile nu se câştigă la amvon, ci pe genunchi. Amvonul e terenul de luptă, genunchii decid victoria. Rugăciunea aduce izbândă. Înțelegem acum de ce Pavel ne dă îndemnul din 1 Tim. 2:8. Când va înţelege oare tot poporul creştin de astăzi, legea adevăratelor biruinţe? Oare când?Când va vrea în sfârşit poporul credincios să pună în aplicare această lege de aur a marilor rezultate pe câmpul Evangheliei? Atunci când în mod efectiv el le va pune în aplicare, atunci, exact în acel moment va izbucni cea mai mare explozie, spirituala de pe planetă.
Adu, Doamne, vremea când poporul creştin să-ţi dea ocazia să dai cea mai mare victorie planetei pentru ai murit.Iadul n-a fost făcut pentru oameni ci pentru Satana şi îngerii lui, dar dacă creştinii nu vor să-şi facă partea lor ( neesenţiala dar absolut trebuincioasă ) Dumnezeu nu-şipoate face partea Lui.Tot în Vechiul Testament ne este arătată importanţa rugăciunii în cucerirea cetății Ai.În cartea lui Iosua Cap. 8:18şi 26 citim "Domnul a zis lui Iosua - Întinde spre Ai suliţa pe care o ai în mână, căci am s-o dau în mâna ta!"
Şi Iosua a întins spre cetate suliţa pe care o avea în mână ( v. 18 ). Iosua nu şi-a tras mâna pe care o ținea întinsă cu suliţa, până ce nu toţi locuitorii au fost nimiciţi cu desăvârșire ( v.26 ).Mâna lui Iosua, ridicată cu suliţa în sus e simbolul rugăciunii permanente. Iosua nu coboară mâna până la biruinţa finală.Ideea stăruinţei în rugăciune în Vechiul Testament e prezentată şi sub alte simboluri. Iată câteva dintre ele.În Iosua cap. 6 citim despre marea victorie a Israelului asupra cetății Ierihon, cetate omeneşte de necucerit. De aceea victoria asupra Ierihonului a avut un mare răsunet. Unele popoare din Canaan s-au înspăimântat atât de tare încât s-au predat fără luptă,altele au folosit înşelăciunea, altele s-au coalizat să facă faţă iureşului năvalnic al Israelului.
Cucerirea cetății Ierihon s-a făcut în felul următor:poporul Israel înainta încolonat; în fruntea coloanei mergeau 7 preoţi, fiecare cu o trâmbiţă. Apoi urmau luptătorii, chivotul mărturiei, iar în urmă restul poporului.
Timp de 6 zile izraeliții au înconjurat cetatea câte o dată pe zi, iar a şaptea zi au înconjurat-o de şapte ori.
În tot acest timp poporul nu avea voie să scoată o vorbă, doar trâmbiţele sunau. Abia la urmă, după cele 13 rotaţii, poporul trebuia să strige.Sunetul neîncetat al trâmbiţei, îmi aminteşte de îndemnul din 1 Tes. 5:17 "rugaţi-vă neîncetat". Aşa dar, trâmbițelesunt simbolul rugăciunii. De 13 ori mai mult s-a sunat din trâmbiţe decât s-a strigat. Asta e cheia  marilor biruințe.Deşi în timp ce înconjurau Ierihonul sunetul celor7 trâmbiţe le părea fără nici o valoare, fără nici un rost,totuşi prăbuşirea zidurilor Ierihonului a dovedit că el a fost de o absolută trebuinţă.Dacă dorim să cucerim un suflet pentru Dumnezeu, să procedăm ca Iosua la cucerirea Ierihonului: zilnic să înconjurăm cu ruga noastră sufletul acela, iar a şaptea zi, în muncă pentru suflet, să-l
înconjurăm de 7 ori. Să ne rugăm mult, dar să-i vorbim puţin. Făcând aşa oricât ar fi de teribile zidurile de împotrivire foarte curând acel suflet va capitula la chemarea dragostei divine.Câţi oameni răi, mari păcătoși, par de necucerit pentru Hristos, şi omeneşte aşa este. Rugăciunii însă totul îi este cu putinţă. După ce te-ai rugat mult, urmează îndemnurile cântării "Te du în lume şi spune, orice om oricât de rău, în Isus se mântuiește, te du şi spune mereu".Putem spune că nu zidurile de împotrivire ale cuiva sunt prea groase, că nu se pocăieşte, ci metodele noastre de a-l aduce la Hristos nu sunt cele arătate în Biblie. Azi nu există o cetate care să nu poată fi cucerită. Pe plan duhovnicesc putem spune că azi nu există suflet care să nu poată fi cucerit pentru Hristos, trebuie însă folosită arma Spirituală: rugăciunea cu credinţă și perseverenţă. Nu la întâmplare spune apostolul Iacov "mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit".
(Iacov 3:16b ).Ce să mai spunem de asigurarea Mântuitorului "Tot ce veţi cere cu credinţă prin rugăciune, veţi primi".( Mat.21:22).Frați și surori, să vorbim cât mai mult cu Dumnezeu despre oameni şi cât mai puţin cu oamenii despre Dumnezeu. Altfel, aruncăm mărgăritarele porcilor. ( Matei 7:6 ).Rugăciunea e o forţă fantastică, prin care legăm sufletul ( pentru care ne rugăm ) de atotputernicul Dumnezeu. Să nu uităm însa că Dumnezeu lucrează numai pe măsura credinţei noastre. Lucrarea e a Lui, dar măsura o dăm noi prin credinţa noastră. Mardoheu credea în izbăvire. Credinţa lui a transformat pe Estera şi pe Ahaşveroş. Credinţa lui a legat pe Estera şi pe Ahaşveroş de Dumnezeu. Aşa e și în cazul din Mat. 9:2. Iată dar ce colosală răspundere avem faţă de cei din jur.Se vor pocăi atâţia dintre ei pentru câţi noi ne rugăm cu credinţă şi cu perseverenţă.
Un alt caz din Vechiul Testament,în care apare marea importanţă a rugăciunii văzută în simbol, este biruinţa lui Ghedeon împotriva lui Madian. Armele folosite de cei 300 de oameni ai lui Ghedeon împotriva cc135.000 de madianiţi sunt sunatul din trâmbiţe, făcliile aprinse şi spargerea ulcioarelor.
Făcliile aprinse sunt simbolul vieţii curate, pline de Duhul Sfânt care-l slăveşte pe Dumnezeu. E ceea ce a spus Domnul Isus: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre bune să slăvească pe Dumnezeu care este în ceruri"(Mat. 5:16).Făcliile erau în ulcioare. Ca făcliile să ardă mai puternic, ulcioarele trebuiau sparte.Spargerea ulcioarelor simbolizează predarea totală a fiinţei noastre lui Dumnezeu. Ulcioarele sunt simbolul fiinţei noastre slabe, neputincioase, omeneşti, care însă poartă comoara veşniciilor, pe Isus, aşa cum arată ap.Pavel în II Cor. 4:7 "Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut".Trâmbiţele sunt simbolul rugăciunii neîncetate.(I Tes.5:17).Valoarea rugăciunii e foarte puternic prezentată în cartea Esterei. Mardoheu, eroul principal al acestei cărţi, tatăl adoptiv al împărătesei Estera, 
i-a spus Esterei că dacă ea nu e gata să intervină la împărat pentru salvarea poporului Evreu, a cărui masacru era deja fixat, izbăvirea va veni din altă parte. Credința puternică a lui Mardoheu că izraeliții vor fi izbăviţi, a transformat-o pe Estera cea fricoasă, într-o eroină, care a fost gata să se sacrifice pentru cauza poporului.Această credință a lui Mardoheu îi dă posibilitatea lui Dumnezeu să-1 facă pe împărat să schimbe ordinele deexterminare în ordine de viaţă, de sărbătoare. Iată ce face o credinţă vie pusă în rugăciune stăruitoare în faţa lui Dumnezeu.Rugăciunea lui Mardoheu salvează un popor de la o moarte pământească. 
Credinţa noastră pusă azi în rugăciune perseverentă va salva un oraş, o ţară, o lume de la o moarte veşnică.Rugăciunea stăruitoare mai poate fi asemănată cu un telefon automat. La un telefon automat se poate vorbi atâta vreme cât este alimentat cu monede. Cum nu se pun monede la timp, apare becul roşu, apoi convorbirea este întreruptă.Putem avea legătură mijlocitoare cu Dumnezeu pentru salvarea unui suflet atâta vreme cât rugăciunea stăruitoare e neîntreruptă. Dacă într-o zi nu am cerut mântuirea sufletului pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă, Dumnezeu se întrebă: oare azi credinciosul a uitat să-şi alimenteze trupul muritor? Desigur n-a uitat! Cum de a uitat să se roage pentru cel a cărui veşnicie depinde de rugăciunea lui?
Câte începuturi frumoase de rugăciuni stăruitoare nu s-au făcut în atâtea biserici, dar ce folos, dacă totul s-a abandonat, prin întreruperea rugăciunilor. Despre un adevărat credincios trebuie să se poată spune că tot ce începe duce la bun sfârşit. ( Ps. 1:3b ).