marți, 22 noiembrie 2011

despre bani şi despre averi

Biblia vorbeşte foarte mult despre bani şi despre averi. De fapt, vorbeşte despre bani mai mult decât vorbeşte despre… dragoste! Forţa de atracţie a banilor este atât de mare şi ceea ce facem noi, creştinii cu ei şi vizavi de ei denotă ce credem noi despre Dumnezeu. De când banii au înlocuit ca mijloc de schimb al mărfurilor trocul, prezenţa lor a dominat lumea. Banii au un puternic magnetism, şi iubirea lor este acuzată de cauza tuturor relelor din lume (1 Tim 6:10 Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor). Deşi se crede că puterea este mai atractivă şi mai căutată decât banul, majoritatea fenomenelor sociale, politice şi chiar culturale se învârt în jurul şi din cauza banilor. În definitiv, chiar şi puterea este căutată tot prin prisma avantajelor materiale ce decurg din putere.

Când noi suntem schimbaţi de Domnul prin naşterea din nou, perspectiva noastră asupra banilor trebuie să se schimbe. Până la naşterea din nou, noi făceam ceea ce face restul lumii înstrăinată de Domnul: căutam dacă nu era posibilă îmbogăţirea, măcar atingerea unui nivel de confort material. Nevoia de bani sau de înmulţire a lor ne domina gândirea, idealurile, conversaţiile şi majoritatea timpului zilei. După întoarcerea la Domnul, banul a devenit o problemă secundară dar şi un barometru al iubirii noastre faţă de Domnul. El continuă să concureze cu Domnul în tentativa de a ne cuceri şi subjuga inimile. Domnul Isus a spus că nu putem sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (averi, bogăţii, bani).

Schimbarea survenită în perspectiva creştină asupra banilor este înscrisă într-o schimbare generală a fiinţei omului nou. Acum el nu se mai răzbună pe cel ce-i face rău, ci-l iartă pentru că şi el a fost iertat. Iubeşte pentru că a fost iubit şi a primit iubirea. Viaţa sa nu mai este a lui, tot ce are şi ce face depinde de Domnul, aparţine Domnului şi este spre slava şi interesul Domnului. Banul nu face excepţie de la regula aceasta. El devine un mijloc de înaintare a Evangheliei, devine un mijloc de binecuvântare a celui nevoiaş, un mijloc de demonstrare a iubirii noastre faţă de Domnul.

În Vechiul Testament, din tot ceea ce dobândea un israelit prin munca sa, inclusiv din bani, o zecime se cuvenea adusă la Templu pentru a fi întrebuinţată în nevoile de întreţinere a slujbaşilor Templului şi a slujbelor de acolo. Noul Testament nu vorbeşte atât de mult despre obligaţia de a da o „zecime” Domnului cât despre dărnicie în general (2 Cor 8 şi 9 şi alte texte). Dărnicia trebuie să fie făcută cu bucurie, trebuie să fie făcută regulat şi trebuie să fie făcută proporţional cu veniturile cuiva. Părerea mea este că principiile dominante sunt că noi suntem ai Domnului, că tot ce avem aparţine Lui, că tot ce facem se datorează Lui şi că deci Domnul are dreptul 100% asupra banilor noştri. Noi devenim nişte administratori ai bunurilor materiale a lui Dumnezeu-