luni, 7 noiembrie 2011

PERSEVERENȚA ÎN RUGĂCIUNE

Vrem să vedem ce este perseverenţa sau stăruința în rugăciune. Să-1 lăsăm pe Mântuitorul, Marele Învățător, să ne vorbească prin pilda cu omul care se duce în toiul nopţii la prietenul său să-i ceară pâini pentru nişte musafiri neanunţaţi. (Luca 11:2-10). Concluzia Mântuitorului este: "chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentrucă-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula să-i dea tot ce-i trebuie." (Luca 11:18).
Aici Domnul Isus doreşte să ilustreze importanţa stăruinţei în rugăciune. În cazul pildei, chiar dacă obligaţia în calitate de prieten n-o să-1 convingă să se deranjeze din pat şi să-l servească cu ceea ce doreşte, stăruința celui de afară va fi mai mare ca obligaţiile în calitate de prieten. Vedem de altfel că la apelul cu calitatea de prieten, cel din casă se scuză motivat: nu vezi că sunt în pat - copiii dorm, nu pot să-ţi dau. Cel de afară mi se lasă convins. Nevoia lui e mare, de aceea insistă. Cel din pat şi-o fi zis: dacă nu am să-i dau, ăsta va bate în uşă şi la geam până se scoală toţi copiii, curtea, strada. Acesta-mi strică toată noaptea. De aceea se scoală şi-l serveşte. Ceea ce nu s-a obţinut pe baza prieteniei s-a obţinut prin stăruinţă. În concluzie, ca să se întipăreascăbine această idee, Isus zice răspicat: "cereţi şi veţi căpăta".
Cu alte cuvinte parafrazând, Isus zice: vă trebuie ceva? Şi ce, e aşa mare lucru să ceri? Numai cine nu cere nu capătă. Dar trebuie să ceară cu convingere şi stăruinţă supărătoare ca unul care are absolută nevoie de lucrul cerut, căci numai convingerea puternică a absolutei nevoi a lucrului cerut te face să fii insistent.Aceeaşi idee, redată de această dată prin pilda judecătorului nedrept, scoate şi mai puternic în evidenţă colosala importanță a stăruinţei. Dacă în pilda cu prietenul de la miezul nopții, ne aşteptam ca prietenia să-şi facă efectul, în pilda judecătorului nedrept, unde avem de-a face cu un om de nimic, cu un om ordinar care de Dumnezeu nu se teme şi de oameni nu se ruşinează, ne dăm seama că orice insistenţă este zadarnică. Omul avea inima închisă pentru nevoile altora. Şi totuşi iată miracolul se produce: nesimţitul, judecătorul nedrept face 
dreptate. Vom zice: desigur că era doar judecător. Dar nu în calitate de judecător a făcut el dreptate, ci, pentru a scăpa de cicăleală, de cererea stăruitoare, a femeii, ca să nu tot vină şi sa-i bată capul. ( Luca 18:5 ).
Concluzia Mântuitorului este de un fantastic efect: "Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi şi noapte, măcar că zăboveşte? Vă spun că le va face dreptate în curând". ( Luca 18:7-8 ).
Parafrazând acest verset, am putea atribui Iui Isus următoarele cuvinte: adică dacă un judecător nedrept, un nesimţit a făcut dreptate, vi-L închipuiţi pe Dumnezeu sub nivelul unui judecător nedrept? În halul acesta a ajuns demnitatea, creditul lui Dumnezeu în lume? Asta-i încrederea de care se bucură Dumnezeu în faţa noastră?Şi de fapt acesta e felul în care e tratat Dumnezeu.Teoretic noi nu admitem aceasta. Noi zicem: Dumnezeue mare, e atotputernic, dar la capitolul cereri, ce anume să cerem, se vede în realitate de ce puţin credit se bucurăDumnezeu în ochii noştri. Poate se va zice că e prea exagerată această idee. Dar practic aşa stau lucrurile. Cei ce nu vin cu cereri mari să insiste în faţa lui Dumnezeu,dovedesc că nu cred în atotputernicia 
lui Dumnezeu.Creditul lui Dumnezeu pentru mine e direct proporțional cu ceea ce-i cer. Ce cred despre Dumnezeu se vede în ceea ce cer de a Dumnezeu. Îl cred mare dacă cer lucruri mari. Îl cred mic, neputincios, dacă cer lucruri mici.Iar acum să analizăm ce vrea să zică Domnul Isus în cuvintele: "şi Dumnezeu nu va face dreptate?"(Luca18:7).În ce sens foloseşte Domnul Isus aceste cuvinte? La ce dreptate se refera Isus? Domnul Isus a murit pentru toţi oamenii şi nu e drept ca suflete pentru care a murit Isus, să meargă în iad, ca şi cum El n-ar fi murit pentrutoţi. E nedrept, ca un om a cărui păcate au fost purtate de Isus pe cruce, să şi le poarte pe veci în întunericul de afarăunde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. E înfiorător de nedrept ca omul pentru care Isus a fost despărţit de Dumnezeu din cauza păcatelor, să fie veşnic despărţit de Creatorul său.De aceea fraţi colegi, surori şi fraţi în Hristos, cum vă închipuiţi că Dumnezeu nu va face dreptate, adică nu va atrage la pocăinţă, la viaţă eternă pe un om pe care-i cer zilnic cu stăruinţă de la Dumnezeu? Chiar dacă Dumnezeu n-ar fi mai bun ca un judecător nedrept şi tot va face dreptate, va mântui pe cei pentru care mă rog "zi şi noapte".De asemeni nu e drept ca Isus care a murit pentru toţi oamenii să fie urmat de aşa puțini, în timp ce Diavolul, duşmanul sufletului și al fericirii noastre veșnice, care înșeală oamenii şi le doreşte nenorocirea si nefericirea veşnică, tocmai acest duşman al omului, să fie urmat, ascultat de aşa mulți!Oare nu va face Dumnezeu dreptate aleşilor Lui, copiilor Lui? Ba da! dar să notăm, să subliniem condiţia: Să cerem zilnic, cu credinţă şi uriaşă dorinţă de salvare. Să ne dăm seama ce colosală diferenţă e între salvare şi pierzare şi ca aceasta diferenţă va fi pentru veşnicie.Unii care s-au rugat o vreme pentru unele persoane, dar după scurt timp au încetat să se mai roage.Lucrul acesta comparat cu cele obişnuite ar fi ca și cum aş lua supa de la aragaz tocmai când începe să fiarbă.Când vom mânca supă de felul acesta? Niciodată! Cândse va pocăi un suflet pentru care încetez să mă rog?Desigur, niciodată! E graznic acest adevăr dar şi grandios! Atât de mult depinde de noi mântuirea altora,încât iadul sau raiul va fi plin de suflete în funcţie de noi, credincioşii, de rugăciunea noastră cu credinţă sau de nepăsarea noastră. Ruga noastră sistematică cu credinţă smulge sufletele din pierzare, după cum nepăsarea noastră le lasă în moarte veşnică.Un tânăr din Timişoara spunea că pe vremea când era la Arad, a început cu un grup de tineri să se roage pentru propășirea Evangheliei în biserica din care făceau parte, dar la scurt timp după acel frumos început au încetat să se mai roage. Cum putea să înceapă o lucrare deosebită? Niciodată şi nicăieri, în orice condiţii am fi, nu va porni lucrarea Evanghelici la o scară dorită de Dumnezeul dragostei dacă noi procedam în felul acesta. 
Unii zic: să aşteptăm condiţii speciale. Dar să nu uităm Dumnezeu crează aceste condiţii. Noi trebuie să le cerem și să le aşteptăm. Da, Dumnezeu le crează, dar nu la întâmplare, nu fără contribuţia noastră.Nu noi facem să crească bobul de grâu și totuşi fără cbobul să fie semănat, niciodată nu vom mânca pâine.
Partea noastră a oamenilor este cu totul neesenţială cu privire la conţinutul bobului. Noi arăm pământul,semănăm bobul, dar Dumnezeu face să crească. Aşa stau lucrurile şi din punct de vedere spiritual. Dumnezeu dă har, face să propășească lucrarea Evangheliei dacă noi ne facem partea noastră: aratul, semănatul spiritual. Aratul e rugăciunea, iar semănatul e propovăduirea cuvântului şi mărturia personală prin cuvânt şi viaţă curată, luminoasă.E adevărat că nu noi convertim pe oameni, după cum nu noi creăm bobul de grâu. Partea noastră,
contribuţia noastră fiind cu totul neesenţială în ce priveşte rezultatul: învierea sufletelor de la moarte la viaţă.
Neesenţială e partea noastră şi totuşi fără ea, Dumnezeu nu poate da har, binecuvântare. Nu poate face să crească cuvântul dacă pământul n-a fost arat, adică dacă pentru un om nu s-a rugat nimeni şi dacă cuvântul n-a fost semănat.Evanghelia n-a avut niciodată condiţii speciale,totuşi lucrarea Evangheliei s-a dezvoltat acolo unde a existat un grup de oameni ai rugăciunii stăruitoare. Ce condiţii de evanghelizare au avut Pavel şi Sila în pușcăria din Filipi? Totuşi ce formidabil succes spiritual! De ce? Cauza? Succesul trebuie căutat în rugă, slavă, viaţă şi semănătură. Ei au arat, adică s-au rugat, ( Faptele Ap.16:25-34 ). Ei au semănat, adică au propovăduit Cuvântul şi Dumnezeu a putut da ploaia binecuvântărilor, făcând ca sămânţa  sa încolţească.Oamenii din pușcărie s-au pocăit şi s-au transformat în câteva ore atât de mult încât după cutremurul de pământ, când toate legăturile de pe mâini şi de pe picioarele puşcăriaşilor au căzut la pământ şi 
când toate uşile închisorii s-au deschis larg ( şi ei toţi puteau fugi în libertate ) ei, pușcăriașii nu
folosesc ocazia de a fugi.
Cum? Ce miracol e acesta? E miracolul naşterii din nou, e miracolul unei noi vieţi, a unei noi istorii, pe care puşcăriaşii, deveniţi copii ai lui Dumnezeu, încep s-o trăiască. E miracolul rugăciunii.
În Curtici un frate s-a rugat mult timp pentru mântuirea unui suflet şi fiindcă n-a văzut nici un rezultat,a încetat să se mai roage. Într-o noapte a avut un vis. Se făcea că mergea pe o potecă, ţinând în mână sufletul pentru care se rugase zilnic. Când a ajuns la o fântână a lăsat persoana din mână, şi s-a trezit. Explicaţia era prea clară: prin ruga zilnică a condus sufletul spre fântâna "apei vii", spre Hristos. Şi când era mai important, mai necesar să se roage, a lăsat totul baltă. Câţi or fi mers în iad, în moarte, lipsiţi de Hristos - apa vieţii - din cauza lipsei de stăruinţă în rugăciune? Doamne iartă-ne acest mare păcat!În Vechiul Testament au fost bărbaţi 
aleşi care-şi dădeau seama de grozăvia păcatului,lipsei de continuitate în rugăciune. Iată ce spune în privinţa aceasta profetul Samuel: "Departe iarăși de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi."(1.Sam. 12:23).Ideia perseverenţei în rugăciune o găsim extrem de bine fundamentală în Vechiul Testament, în cartea Exodului, Cap.17 vers. 8-13. In vale, Iosua, conducea operaţiunile militare împotriva lui Amalec. Undeva pe un deal din apropiere, Moise stă cu mâinile ridicate. Logic, omeneşte, am zice: acum, când prezenţa lui Moise era aşa de necesară în mijlocul luptătorilor, să încurajeze luptătorii, iată-l pe Moise stând undeva pe un deal cu mâinile ridicate. Parcă ne vine să ne urcăm pe deal, să-1 zgâţâim şi să-i strigăm indignaţi: Moise, Moise, ce-i cu tine? Uite-ţi oştenii, de victoria lor depinde soarta poporului şi tu stai 
aici cu nepăsare și cu mâinile ridicate? Moise, dute jos la popor, la Iosua şi îmbărbătează-i, ajută-i. Prezenţa ta îi va oţeli, le va da aripi.Şi parcă-l vedem pe Moise, cum se întoarce spre noi încet, ochii lui ne sfredelesc, ne dojenesc, și parcă ne spun: aveţi răbdare şi o să vedeţi de ce stau aici, o să vedeţi că de aici ajut mult mai mult lupta poporului, o să vedeţi că de ceea ce fac eu aici depinde izbânda. Stau şi mă uit atent la acest bătrân care-şi ţine mâinile în sus. Mă uit apoi în vale şi văd cum Iosua în fruntea poporului năvăleşte  asupra amaleciţilor. Mă uit din nou la Moise, și-l văd cum trudit, istovit, nu-şi mai poate ţinea mâinile ridicate, le coboară cu durere. O mare tristeţe i se citeştepe faţă. Nu înţeleg de ce. Apoi, fără să vreau, mă uit din nou pe câmpul de lupta. Vai, dar ce se întâmplă?Amaleciţii au pornit la ofensivă şi Iosua şi Israelul fuge,fuge, urmărit, gonit de Amalec.Cu un ultim efort, Moise își ridică din nou mâinile. Ce-mi văd ochii? Din nou panică, debandadă în trupele maleciţilor, care fug în dezordine, urmărite,înspăimântate de Iosua şi Israel. Dar din nou mâinile lui Moise, încet încet, se lasă în jos şi din nou Amalec e mai tare ca Israel. Abia atunci, văd, cum de undeva, din spate răsar doi oameni. Erau Aron şi Hur, care au urmărit ca şi mine cu sufletul la gură evoluţia izbânzii, când de o parte când de alta. Abia atunci ei si eu ne-am dat seama că nu de Iosua depinde victoria ci de Moise, de mâinile ridicate ale lui Moise. Aron fratele lui Moise şi Hur prietenul lui Moise, când văd miracolul acesta, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, sprijinesc mâinile trudite ale lui Moise, mâinile victoriei. Şi pentru că şi ei erau bătrâni, ( Aron cu 2 ani mai bătrân ca Moise ) au pus o piatră in faţa lui Moise. Pe aceasta piatra mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui, şi astfel, Iosua a bătut pe Amalec.Cine a bătut de fapt pe Amalec? Iosua sau Moise?Răspuns: Iosua prin Moise.Cine decide rezultatul Evangheliei, predicatorul sau omul rugăciunii? Răspuns: predicatorul prin omul rugăciunii. Victoriile nu se câştigă la amvon, ci pe genunchi. Amvonul e terenul de luptă, genunchii decid victoria. Rugăciunea aduce izbândă. Înțelegem acum de ce Pavel ne dă îndemnul din 1 Tim. 2:8. Când va înţelege oare tot poporul creştin de astăzi, legea adevăratelor biruinţe? Oare când?Când va vrea în sfârşit poporul credincios să pună în aplicare această lege de aur a marilor rezultate pe câmpul Evangheliei? Atunci când în mod efectiv el le va pune în aplicare, atunci, exact în acel moment va izbucni cea mai mare explozie, spirituala de pe planetă.
Adu, Doamne, vremea când poporul creştin să-ţi dea ocazia să dai cea mai mare victorie planetei pentru ai murit.Iadul n-a fost făcut pentru oameni ci pentru Satana şi îngerii lui, dar dacă creştinii nu vor să-şi facă partea lor ( neesenţiala dar absolut trebuincioasă ) Dumnezeu nu-şipoate face partea Lui.Tot în Vechiul Testament ne este arătată importanţa rugăciunii în cucerirea cetății Ai.În cartea lui Iosua Cap. 8:18şi 26 citim "Domnul a zis lui Iosua - Întinde spre Ai suliţa pe care o ai în mână, căci am s-o dau în mâna ta!"
Şi Iosua a întins spre cetate suliţa pe care o avea în mână ( v. 18 ). Iosua nu şi-a tras mâna pe care o ținea întinsă cu suliţa, până ce nu toţi locuitorii au fost nimiciţi cu desăvârșire ( v.26 ).Mâna lui Iosua, ridicată cu suliţa în sus e simbolul rugăciunii permanente. Iosua nu coboară mâna până la biruinţa finală.Ideea stăruinţei în rugăciune în Vechiul Testament e prezentată şi sub alte simboluri. Iată câteva dintre ele.În Iosua cap. 6 citim despre marea victorie a Israelului asupra cetății Ierihon, cetate omeneşte de necucerit. De aceea victoria asupra Ierihonului a avut un mare răsunet. Unele popoare din Canaan s-au înspăimântat atât de tare încât s-au predat fără luptă,altele au folosit înşelăciunea, altele s-au coalizat să facă faţă iureşului năvalnic al Israelului.
Cucerirea cetății Ierihon s-a făcut în felul următor:poporul Israel înainta încolonat; în fruntea coloanei mergeau 7 preoţi, fiecare cu o trâmbiţă. Apoi urmau luptătorii, chivotul mărturiei, iar în urmă restul poporului.
Timp de 6 zile izraeliții au înconjurat cetatea câte o dată pe zi, iar a şaptea zi au înconjurat-o de şapte ori.
În tot acest timp poporul nu avea voie să scoată o vorbă, doar trâmbiţele sunau. Abia la urmă, după cele 13 rotaţii, poporul trebuia să strige.Sunetul neîncetat al trâmbiţei, îmi aminteşte de îndemnul din 1 Tes. 5:17 "rugaţi-vă neîncetat". Aşa dar, trâmbițelesunt simbolul rugăciunii. De 13 ori mai mult s-a sunat din trâmbiţe decât s-a strigat. Asta e cheia  marilor biruințe.Deşi în timp ce înconjurau Ierihonul sunetul celor7 trâmbiţe le părea fără nici o valoare, fără nici un rost,totuşi prăbuşirea zidurilor Ierihonului a dovedit că el a fost de o absolută trebuinţă.Dacă dorim să cucerim un suflet pentru Dumnezeu, să procedăm ca Iosua la cucerirea Ierihonului: zilnic să înconjurăm cu ruga noastră sufletul acela, iar a şaptea zi, în muncă pentru suflet, să-l
înconjurăm de 7 ori. Să ne rugăm mult, dar să-i vorbim puţin. Făcând aşa oricât ar fi de teribile zidurile de împotrivire foarte curând acel suflet va capitula la chemarea dragostei divine.Câţi oameni răi, mari păcătoși, par de necucerit pentru Hristos, şi omeneşte aşa este. Rugăciunii însă totul îi este cu putinţă. După ce te-ai rugat mult, urmează îndemnurile cântării "Te du în lume şi spune, orice om oricât de rău, în Isus se mântuiește, te du şi spune mereu".Putem spune că nu zidurile de împotrivire ale cuiva sunt prea groase, că nu se pocăieşte, ci metodele noastre de a-l aduce la Hristos nu sunt cele arătate în Biblie. Azi nu există o cetate care să nu poată fi cucerită. Pe plan duhovnicesc putem spune că azi nu există suflet care să nu poată fi cucerit pentru Hristos, trebuie însă folosită arma Spirituală: rugăciunea cu credinţă și perseverenţă. Nu la întâmplare spune apostolul Iacov "mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit".
(Iacov 3:16b ).Ce să mai spunem de asigurarea Mântuitorului "Tot ce veţi cere cu credinţă prin rugăciune, veţi primi".( Mat.21:22).Frați și surori, să vorbim cât mai mult cu Dumnezeu despre oameni şi cât mai puţin cu oamenii despre Dumnezeu. Altfel, aruncăm mărgăritarele porcilor. ( Matei 7:6 ).Rugăciunea e o forţă fantastică, prin care legăm sufletul ( pentru care ne rugăm ) de atotputernicul Dumnezeu. Să nu uităm însa că Dumnezeu lucrează numai pe măsura credinţei noastre. Lucrarea e a Lui, dar măsura o dăm noi prin credinţa noastră. Mardoheu credea în izbăvire. Credinţa lui a transformat pe Estera şi pe Ahaşveroş. Credinţa lui a legat pe Estera şi pe Ahaşveroş de Dumnezeu. Aşa e și în cazul din Mat. 9:2. Iată dar ce colosală răspundere avem faţă de cei din jur.Se vor pocăi atâţia dintre ei pentru câţi noi ne rugăm cu credinţă şi cu perseverenţă.
Un alt caz din Vechiul Testament,în care apare marea importanţă a rugăciunii văzută în simbol, este biruinţa lui Ghedeon împotriva lui Madian. Armele folosite de cei 300 de oameni ai lui Ghedeon împotriva cc135.000 de madianiţi sunt sunatul din trâmbiţe, făcliile aprinse şi spargerea ulcioarelor.
Făcliile aprinse sunt simbolul vieţii curate, pline de Duhul Sfânt care-l slăveşte pe Dumnezeu. E ceea ce a spus Domnul Isus: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre bune să slăvească pe Dumnezeu care este în ceruri"(Mat. 5:16).Făcliile erau în ulcioare. Ca făcliile să ardă mai puternic, ulcioarele trebuiau sparte.Spargerea ulcioarelor simbolizează predarea totală a fiinţei noastre lui Dumnezeu. Ulcioarele sunt simbolul fiinţei noastre slabe, neputincioase, omeneşti, care însă poartă comoara veşniciilor, pe Isus, aşa cum arată ap.Pavel în II Cor. 4:7 "Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut".Trâmbiţele sunt simbolul rugăciunii neîncetate.(I Tes.5:17).Valoarea rugăciunii e foarte puternic prezentată în cartea Esterei. Mardoheu, eroul principal al acestei cărţi, tatăl adoptiv al împărătesei Estera, 
i-a spus Esterei că dacă ea nu e gata să intervină la împărat pentru salvarea poporului Evreu, a cărui masacru era deja fixat, izbăvirea va veni din altă parte. Credința puternică a lui Mardoheu că izraeliții vor fi izbăviţi, a transformat-o pe Estera cea fricoasă, într-o eroină, care a fost gata să se sacrifice pentru cauza poporului.Această credință a lui Mardoheu îi dă posibilitatea lui Dumnezeu să-1 facă pe împărat să schimbe ordinele deexterminare în ordine de viaţă, de sărbătoare. Iată ce face o credinţă vie pusă în rugăciune stăruitoare în faţa lui Dumnezeu.Rugăciunea lui Mardoheu salvează un popor de la o moarte pământească. 
Credinţa noastră pusă azi în rugăciune perseverentă va salva un oraş, o ţară, o lume de la o moarte veşnică.Rugăciunea stăruitoare mai poate fi asemănată cu un telefon automat. La un telefon automat se poate vorbi atâta vreme cât este alimentat cu monede. Cum nu se pun monede la timp, apare becul roşu, apoi convorbirea este întreruptă.Putem avea legătură mijlocitoare cu Dumnezeu pentru salvarea unui suflet atâta vreme cât rugăciunea stăruitoare e neîntreruptă. Dacă într-o zi nu am cerut mântuirea sufletului pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă, Dumnezeu se întrebă: oare azi credinciosul a uitat să-şi alimenteze trupul muritor? Desigur n-a uitat! Cum de a uitat să se roage pentru cel a cărui veşnicie depinde de rugăciunea lui?
Câte începuturi frumoase de rugăciuni stăruitoare nu s-au făcut în atâtea biserici, dar ce folos, dacă totul s-a abandonat, prin întreruperea rugăciunilor. Despre un adevărat credincios trebuie să se poată spune că tot ce începe duce la bun sfârşit. ( Ps. 1:3b ).