Tăcerea este o dovadă a încrederii noastre în El. Să aştepţi ajutorul lui Dumnezeu, în tăcere, nu e puţin lucru (de cele mai multe ori). Dar Dumnezeu ne preţuieşte tăcerile la fel de mult cum ne preţuieşte cuvintele.
Când vom înţelege acest lucru, rugăciunile noastre se vor schimba! Noi ne vom schimba!
E frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulţumire, să-i aducem laude pentru ceea ce este şi face, să-i mărturisim greşelile şi chiar să-I cerem lucruri ca dovadă a încrederii noastre. Dar o altă formă a încrederii noastre în El este şi tăcerea.
Nu-i aşa că de multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri şi uităm să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să ne vorbească? Dacă rugăciunea e o stare de vorbă, dacă ne dorim ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile noastre?
Vrem să ne vorbească şi totuşi nu-L lăsăm.
Vrem să ne răspundă la rugăciuni.
Dar atunci când stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-I mai auzi vocea şi suntem preocupaţi să nu pierdem şirul cererilor noastre…
Tăcerea, ea lipseşte din rugăciunile noastre.
Nu Dumnezeu este vinovat!
Nu El este Cel care nu răspunde, ci noi suntem cei care nu-L auzim, de cele mai multe ori!
Se mai poate să ne simţim vinovaţi atunci când ne rugăm pentru că… rămânem fără cuvinte.
Dar nu vinovăţie ar trebui să simţim, ci bucurie. Poate că rămânem uimiţi privind la frumuseţea lui Dumnezeu, poate căutându-i dragostea, rămânem muţi, parcă fără putere de a-L înţelege.
Poate îi privim bunătatea şi toate cuvintele noastre se topesc la umbra ei. Nu vinovăţie trebuie să simţim, ci să privim la astfel de momente de tăcere ca o desfătare în El!
