Greşelile

Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi.

 Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă.

 Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte.

 Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. 

Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură. Uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. 

Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…

„A greşi e omeneşte”

 – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală.

 Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic.

 Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi.

 Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. 

Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate de noi cu minuţiozitate, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.

Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni.

 Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli.

 Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi.

 Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori.

 Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine.

 Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă, am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. 

Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?
O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubimeste aceasta:

-Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin. 

Oare n-ar trebui să ne înspăimânte aceste cuvinte? 

N-ar trebui să tremurăm în faţa realităţii? 

Oare nu cumva aşa se măsoară dragostea noastră faţă de Dumnezeu? 

Noi am da să credem că îi arătăm lui Dumnezeu dragostea prin numărul faptelor noastre bune!

 Însă dovedim cât de mult îl iubim pe Dumnezeu prin cât de mult suntem gata să-i iubim pe oamenii de lângă noi-
Ne-ar costa mult să avem un principiu precum acesta: să credem că oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt şi că n-avem nevoie de motive sau scuze ca să-i iubim.

 Dar avem noi curajul acesta să alegem mai degrabă să-i iubim pe oameni decât să le criticăm şi judecăm greşelile?
Repet şi-am s-o fac până vom înţelege: oamenii au greşit în măsura în care alegem noi să credem că au greşit. Dacă vrem să-i vedem vinovaţi nimic nu ne va împiedica, dacă vrem să-i vedem nevinovaţi, avem la îndemână dragostea despre care, vă amintesc, are puterea de a acoperi toate greşelile.
Când îi privim pe oameni cu mândrie, cu gândul că suntem mai buni decât ei şi ei mai neînsemnaţi decât noi, atunci de fiecare dată vom fi bănuitori, suspicioşi, pregătiţi parcă să-i arătăm cu degetul, că doar au greşit. 

Dar dacă îi vom privi aşa cum o face Hristos, cu dragoste, cu îngăduinţă, atunci braţele noastre se vor deschide, gata să cuprindă cu dragoste pe cei care au greşit, poate chiar cei care ne-au greşit.
Una dintre cele mai fascinante cărţi ale Scripturii este cartea Proverbelor, care ne surprinde atunci când vine vorba de greşeli: 

-„înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile”.

 Oare am gustat noi din această înţelepciune a lui Dumnezeu?

 Am dobândit noi această calitate de a fi răbdători? 

Şi, mai mult, ne face nouă cinste să uităm greşelile celorlalţi sau nu cumva ceva anume ne face să ne revoltăm când cineva ne greşeşte? 

Nu cumva uneori chiar ajungem să stăm la pândă sperând să-i prindem pe ceilalţi pe picior greşit? 

Cât de înălţător:

- să fie o cinste pentru noi să iertăm şi să uităm greşelile semenilor! 

Ce ne împiedică să facem asta? 

Mândria, aroganţa noastră, dorinţa de a fi mereu în rolul criticului, al judecătorului?