Toma a fost mereu victima unei proaste reputaţii. Bineînţeles cã reputaţia lui nu este atât de dezastruoasã ca a lui Iuda, cel care l-a trădat pe Isus şi s-ar putea nici sã nu o egaleze pe cea a lui Petru, cel care s-a lepădat de Domnul în noaptea de dinaintea răstignirii. În orice caz, Toma este deobicei clasificat printre “băieţii răi” dintre cei doisprezece ucenici, care au fost oamenii cei mai apropiaţi de Isus în acei trei ani de lucrare.Toma îşi datorează aceastã reputaţie de “băiat rău” unui incident care a urmat învierii lui Isus. Acesta din urmã se arătase ucenicilor ascunşi, însã Toma nu se afla cu ei. Când aceştia i-au dat vestea învierii Mântuitorului, el a reacţionat afirmând: “Dacã nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacã nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacã nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25).Când Isus i s-a arătat mai târziu şi lui Toma, i-a zis: “Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27).Mulţi oameni care citesc aceste rânduri îl blamează pe Toma, fiindcă s-a îndoit şi făcând acest lucru uitã că nici unul dintre ceilalţi ucenici nu au crezut până nu au văzut la rândul lor dovada de netăgăduit a învierii. Toţi ceilalţi în afarã de Toma văzuseră deja mâinile şi coasta lui Isus.Un alt lucru semnificativ este şi faptul cã Isus nu îi spune lui Toma “Nu trebuie sã te îndoieşti niciodată”, ci, în loc sã rostească aceastã propoziţie, îi aratã şi acestui ucenic dovezile palpabile ale fostelor răni, după care îi spune, “nu fi necredincios”. Iar în cele din urmã, când Toma vede cu ochii săi ceea ce ceilalţi văzuseră deja (Biblia nu menţionează cã L-ar fi atins într-adevăr pe Isus pentru a împlini un gest crezut ca neapărat necesar),face una dintre cele mai spectaculoase mărturisiri de credinţã din istorie, numindu-L pe Isus, “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.Dintr-un motiv oarecare, ne lăsăm duşi de impresia că îndoiala nu poate fi în nici un caz asociatã credinţei. “Adevăraţii creştini nu se îndoiesc” spunem noi cu convingere. Dar acest lucru este o prejudecatã. Îndoiala nu reprezintă opusul credinţei; ea este, plastic spus,strămoşul credinţei. Îndoiala nu anulează credinţa, ci îi face loc. De fapt, la fel ca în cazul lui Toma, îndoiala poate fi impulsul vital care sã ne conducă spre adevăr.este crez mai mult în dreaptã îndoialã”,spune Tennyson, “decât într-o credinţã doar pe jumătate”.Gordon şi William Brown afirmã în cartea lor, „Romani: o evanghelie a libertăţii şi harului”: “Credinţa creşte prin căutarea adevărului, iar cel ce caută trebuie sã-şi formuleze o mulţime de întrebări care necesitã ‘dreaptã îndoialã’. Sensul originar al cuvântului grecesc skeptikos se traduce prin‘căutător’, sau mai precis prin ‘cel care se întreabă’”.Prejudecata de tip Toma necredinciosul,conform căreia “adevãraţii creştini nu au îndoieli”, nu are nici o bază scripturală. Lecţia care trebuie reţinutã din experienţa lui Toma este aceea cã îndoiala este un lucru natural şi că trebuie să fim sinceri privitor la propriile noastre îndoieli; pentru cã aceastã ‘dreaptă îndoială’ este cea care face loc credinţei ce se instaurează în urma adevărului pe care Isus ni-l descoperă în mod personal.
