Motivul principal pentru care ne lipseşte mulţumirea autentică în viaţa de fiecare zi este lipsa naşterii din nou. Ne lipseşte călăuzirea şi înţelegerea Duhului Sfânt. Cunoaştem Scripturile, dar nu le înţelegem. Cunoaştem totul dat nu înţelegen nimic în particular.
În pragul acestei glorioase reveniri, credincioşii adevăraţi sunt în flăcările unei glorii imperiale. Vorbim despre “natura Divină” dar nu la fel ca David. Când David a vorbit despre Divinitate, un râu de laude i-a izvorât din inimă: “Binecuvintează suflete pe Domnul!” Când David s-a gândit la Creatorul , în Psalmul 104, acestea i-au fost primele cuvinte: Binecuvîntează, suflete, pe Domnul! Doamne, Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie!Te înveleşti cu lumina ca şi cu o manta; întinzi cerurile ca un cort.
David a fost un om călăuzit de Duhul Domnului. A ştiut că toată creaţia era opera mâinilor unui Dumnezeu personal. El ştia că tot cel înconjoară era atât maiestos, ca opera inestimabilă ce iese din mâna unui maestru. Ştia că este gândire, planificare şi scop în spatele fiecărei izbucniri de culoare, în spatele fiecărui frunze , în fiecare boboc de violete. Norii erau carul de biruinţă al celui Atotputernic, şi vânturile erau aripile care-l purtau. Nimic nu se întâmpla “potrivit legilor naturii”. Totul era proiectul lui Dumnezeu.
Ce este natura? Este opera lui Dumnezeu în cel mai mic detaliu al ei. Ce este viaţa din natură? Este respiraţia lui Dumnezeu.
Cum poate locui un om într-o astfel de lume fără să dea slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumească cu orice respiraţia a sa? Domnul Isus a fost fiinţa cea mai atrăgătoare din câte a putut să vadă lumea noastră. Mă gândesc cu precădere la umanitatea Sa. Mă gândesc la Isus Fiul Omului.
La treizeci de ani a atras în jurul Lui doisprezece bărbaţi maturi, minţi independente din câte se puteau găsi atunci în Palestina. Cu excepţia trădătorului, i-a legat de Sine cu legături mai tari ca oţelul. Toţi, în afară de unul, au pecetluit loialitatea faţă de El cu sângele lor. Tradiţia spune că doar Ioan a murit de moarte naturală. Când le explica sfintele scrieri, inima ardea în ei. Când a rostit rugăciunea şi a frânt pâinea dăruindu-le-o, imagina s-a încrustat în ei pentru totdeauna.
Nu era nimic artificial, forţat, nenatural în El. Era atât de cald şi prietenos, uman, natural, că mamele îşi aduceau copiii la El.
Ce oare era în El, din perspectiva noastră umană, care-l făcea să emaneze atâta căldură şi să radieze atât atracţie şi inspiraţie?
Nu era altceva decât atitudinea Sa intimă faţă de Tatăl şi lumea tatălui Său, o atitudine ce îndulcea fiecare respiraţie cu recunoştinţă şi laudă. Hainele crinilor nu erau confecţionate de “natură”, ci ele fuseseră făcute de mâinile Tatălui Său. Corbii nu erau hrăniţi de “natură”, ci de Tatăl Lui. Ochii plini de milă ai Tatălui urmăreau tragedia fiecărei vrăbiuţe ce cădea din cuibul ei. Fiecare păr din capul nostru era numărat de dragostea şi interesul divin.
Pentru Domnul nostru, totul, de la tronul ceresc înconjurat de norii slăvilor divine şi până la vrăbiuţa care cade; de la cele cinci pâini şi trei peşti, la fiecare fir de păr de pe orice cap al creaţiei Sale, totul era legat de Tatăl Său; nimic nu exista în afară de dragostea şi grija Lui.
joi, 30 decembrie 2010
în orice zi....o mulţumire plină de reverenţă!
Motivul principal pentru care ne lipseşte mulţumirea autentică în viaţa de fiecare zi este lipsa naşterii din nou. Ne lipseşte călăuzirea şi înţelegerea Duhului Sfânt. Cunoaştem Scripturile, dar nu le înţelegem. Cunoaştem totul dat nu înţelegen nimic în particular.
În pragul acestei glorioase reveniri, credincioşii adevăraţi sunt în flăcările unei glorii imperiale. Vorbim despre “natura Divină” dar nu la fel ca David. Când David a vorbit despre Divinitate, un râu de laude i-a izvorât din inimă: “Binecuvintează suflete pe Domnul!” Când David s-a gândit la Creatorul , în Psalmul 104, acestea i-au fost primele cuvinte: Binecuvîntează, suflete, pe Domnul! Doamne, Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie!Te înveleşti cu lumina ca şi cu o manta; întinzi cerurile ca un cort.
David a fost un om călăuzit de Duhul Domnului. A ştiut că toată creaţia era opera mâinilor unui Dumnezeu personal. El ştia că tot cel înconjoară era atât maiestos, ca opera inestimabilă ce iese din mâna unui maestru. Ştia că este gândire, planificare şi scop în spatele fiecărei izbucniri de culoare, în spatele fiecărui frunze , în fiecare boboc de violete. Norii erau carul de biruinţă al celui Atotputernic, şi vânturile erau aripile care-l purtau. Nimic nu se întâmpla “potrivit legilor naturii”. Totul era proiectul lui Dumnezeu.
Ce este natura? Este opera lui Dumnezeu în cel mai mic detaliu al ei. Ce este viaţa din natură? Este respiraţia lui Dumnezeu.
Cum poate locui un om într-o astfel de lume fără să dea slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumească cu orice respiraţia a sa? Domnul Isus a fost fiinţa cea mai atrăgătoare din câte a putut să vadă lumea noastră. Mă gândesc cu precădere la umanitatea Sa. Mă gândesc la Isus Fiul Omului.
La treizeci de ani a atras în jurul Lui doisprezece bărbaţi maturi, minţi independente din câte se puteau găsi atunci în Palestina. Cu excepţia trădătorului, i-a legat de Sine cu legături mai tari ca oţelul. Toţi, în afară de unul, au pecetluit loialitatea faţă de El cu sângele lor. Tradiţia spune că doar Ioan a murit de moarte naturală. Când le explica sfintele scrieri, inima ardea în ei. Când a rostit rugăciunea şi a frânt pâinea dăruindu-le-o, imagina s-a încrustat în ei pentru totdeauna.
Nu era nimic artificial, forţat, nenatural în El. Era atât de cald şi prietenos, uman, natural, că mamele îşi aduceau copiii la El.
Ce oare era în El, din perspectiva noastră umană, care-l făcea să emaneze atâta căldură şi să radieze atât atracţie şi inspiraţie?
Nu era altceva decât atitudinea Sa intimă faţă de Tatăl şi lumea tatălui Său, o atitudine ce îndulcea fiecare respiraţie cu recunoştinţă şi laudă. Hainele crinilor nu erau confecţionate de “natură”, ci ele fuseseră făcute de mâinile Tatălui Său. Corbii nu erau hrăniţi de “natură”, ci de Tatăl Lui. Ochii plini de milă ai Tatălui urmăreau tragedia fiecărei vrăbiuţe ce cădea din cuibul ei. Fiecare păr din capul nostru era numărat de dragostea şi interesul divin.
Pentru Domnul nostru, totul, de la tronul ceresc înconjurat de norii slăvilor divine şi până la vrăbiuţa care cade; de la cele cinci pâini şi trei peşti, la fiecare fir de păr de pe orice cap al creaţiei Sale, totul era legat de Tatăl Său; nimic nu exista în afară de dragostea şi grija Lui.
