Nu există nici o îndoială că omenirea este pornită să se auto-distrugă;
avem parcă în noi un impuls care ne vrea pieirea cu orice preţ.
De unde vine aceasta?
Credem că prima ispitire ne pune la dispoziţie chei pentru înţelegerea dinamicii ce poate duce la dezintegrarea unei persoane.
Dar, să urmărim procesul ispitirii primilor noştri părinţi.
Ispitirea începe atunci când noi acordăm o prea mare atenţie unor lucruri care nu merită atenţia noastră.
Ispitirea începe atunci când noi acordăm o prea mare atenţie unor lucruri care nu merită atenţia noastră.
In momentul în care şarpele s-a adresat Evei, ea a trebuit să-şi dea seama că se întâmplă un lucru care a ieşit din ordinea normală a lucururilor.
Ordinea creaţiei era dată peste cap:
-un animal vorbea.
Noi ar trebui să recunoaştem o ispită prin faptul că atunci când ea apare, dă peste cap ordinea, şi răstoarnă calea normală a responsabilităţii noastre, a faptului că noi trebuie să dăm socoteală cu privire la vieţile noastre, deoarece noi nu suntem ai noştri.
Sarpele este cu adevărat.
El este expert al deghizării, şi nu vei descoperi decât atunci când este prea târziu cine este el cu adevărat.
El va aduce întotdeaună nelinişte în gândurile minţii noastre.
Inima noastră va bate mai repede de câte ori se va afla în preajma lui.
El este în stare să se transforme în înger de lumină dacă vrea să ne înşele.
Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să nu stai de vorbă cu el.
Domnul Isus Cristos a spus că dacă mâna ta te face să cazi în păcat s-o tai. (Mt 5:30).
Domnul Isus Cristos a spus că dacă mâna ta te face să cazi în păcat s-o tai. (Mt 5:30).
Ce voia să spună oare Mântuitorul?
Să fi înţeles El o tăiere în sensul real al cuvântului?
Sau a vorbit El figurativ?
Deoarece este clar că dacă am pune în practică în mod literal acest cuvânt, noi am umbla orbi, şchiopi şi ciungi.
Isus vrea să spună că acţiunea noastră împotriva păcatului şi a ceea ce ne face să cădem în păcat trebuie să fie drastică .
Isus vrea să spună că acţiunea noastră împotriva păcatului şi a ceea ce ne face să cădem în păcat trebuie să fie drastică .
Noi nu trebuie să avem milă faţă de păcat sau ceea ce ne face să păcătuim.
De aceea cel mai bun lucru care ţi-l poţi face este să-i întorci imediat spatele diavolului şi să nu stai de vorbă cu el.
Apoi, să remarcăm strategia ispititorului.
Apoi, să remarcăm strategia ispititorului.
El nu vine niciodată în mod frontal, pe faţă sau evident.
Apropierea sa este întotdeauna voalată şi ascunsă.
El vine cu promisiuni frumoase, dar care în realitate aduc moartea.
Apropierea sa este asemănătoare unui cal troian.
La prima aparenţă este o minune, sau un lucru plauzibil, şi aproape că eşti gata să-l inviţi în “cetatea” ta.
Dar burta sa este plină de ‘soldaţi’ gata să te atace pe dinapoi atunci când te aştepţi mai puţin.
Uite la politeţea sa:
Uite la politeţea sa:
-a spus oare Dumnezeu?
Aceasta nu este o negare frontală a adevărului, deoarece în cazul acesta Eva nu ar fi stat de vorbă cu Sarpele;
-ar fi fost prea evident că este împotrivă.
Nu..
El te pune pe tine să începi să te îndoieşti.
Tu să începi să te întrebi dacă cuvântul spus de Dumnezeu este chiar aşa.
Apoi să începi tu să te îndoieşti cu privire la caracterul lui Dumnezeu;
cum că El nu ar căuta interesul tău 100%;
cum că El ţi-ar interzice nişte binecuvântări care ţi s-ar cuveni;
cum că El nu ar fi total sincer cu tine şi nu te iubeşte chiar atât de mult .
Aici vrem să remarcăm că ispititorul nu-l numeşte pe Dumnezeu Domnul.
Pentru ispititor Dumnezeu nu este Domnul.
Pentru autorul Genesei, Dumnezeu este Domnul .
Ispita continuă cu o discuţie care nu ar fi trebuit să aibă loc.
Atenţia a devenit de acum o conversaţie.
In ispitirea Sa, Domnul Isus nu a stat de vorbă cu diavolul;
El a contracarat orice atac al acestuia cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Există unele lucruri care nu ar trebui să fie spuse.
Când vorbim cu diavolul, noi îl minimalizăm pe Dumnezeu.
Eva a omis să recunoască că poate să mănânce după plăcerea eI din orice pom .(Genesa 2/6).
Mâncarea a devenit pentru Eva o obligaţie din partea lui Dumnezeu.
Si Eva începe să-L denumească pe Domnul Dumnezeu ca Dumnezeu (3:3), termen folosit şi de ispititor.
Si Eva începe să-L denumească pe Domnul Dumnezeu ca Dumnezeu (3:3), termen folosit şi de ispititor.
Apoi începe să adauge spuselor lui Dumnezeu cuvinte proprii:
-să nu te atingi de el (Genesa 3:3).
Adică, Dumnezeu este prea strict, cere prea mult.
Sub tirul neobosit al ispititorului îţi vei şopti ţie însuţi că Domnul Dumnezeu nu are nici un drept să fie atât de strict cu tine.
Apoi, ameninţarea lui Dumnezeu din 2:17
Apoi, ameninţarea lui Dumnezeu din 2:17
- ‘veţi muri negreşit’
devine dintr-un fapt cert o posibilitate:
-‘ca să nu muriţi’.
Adică nu este chiar sigur că vom muri.
Probabil că vom muri, dar nu se ştie precis.
Pentru şarpe era suficient:
Pentru şarpe era suficient:
uşa a fost deschisă şi de acum atacă frontal (v 4):
nu veţi muri în mod precis.
Deci, conform diavolului, interdicţia divină este are rolul unei sperietori de ciori.
Este o ameninţare care nu va fi pusă în practică, de aceea nu trebuie să te temi de ea.
Dumnezeu nu a fost sincer, cu alte cuvinte.
A spus că se va întâmpla ceva ce nu se poate întâmpla.
Atacul continuă:
Atacul continuă:
şarpele îl face de acum pe Dumnezeu gelos pe om, adică interdicţia Sa are rolul de a-l împiedica pe om să devină mai mult decât este.
Dumnezeu ştie că viaţa omului ar fi mai împlinită, mai independentă dacă ar mânca .
Ochii lor se vor deschide!
Ei vor vedea cu alţi ochi viaţa.
Ispita se materializează prin a face ceea ce nu trebuie să faci..
Mai întâi ai acordat atenţie la ceea ce nu trebuia.
Apoi ai sta de vorbă despre ce nu trebuia.
Acum faci ceea ce nu trebuie să faci.
Lecţia este clară:
Lecţia este clară:
ispititorul ne biruieşte din clipa în care îi acordăm atenţie.
Iacov 1:14-15
ne spune clar domeniul în care se duce lupta cu ispitirea:
la nivelul poftelor şi al gândurilor (Iacov 1:13).
Tot Iacov (1:16-18) ne spune despre caracterul lui Dumnezeu:
în El nu este nici un rău, ci numai lumină, bine şi bunăvoinţă de a ne da orice dar bun şi perfect.
Cum spunea cineva: un gând devine o faptă, o faptă devine un obocei, un obicei devine un destin.
Ce-i de făcut?
Ce-i de făcut?
Păi, trebuie să pornim invers în rezolvarea stării în care suntem:
să ne recunoaştem faptele şi căderile, să ne cerem iertare de la Domnul Dumnezeu.
Apoi să nu mai permitem nici o „discuţie” cu diavolul.
Asta la nivelul poftelor firii pământeşti, a lăudăroşiei vieţii şi a poftelor ochilor.
Unele lucruri din viaţa noastră nu trebui luate prea în serios!
Nu trebuie să ne cheltuim sentimentele pe chestii care nu merită!
Există prea mult frumos şi important ca să ne oprim la ceea ce nu este esenţial!
