....cerceteaza-ma Doamne in orice clipa!

Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale, şi să stăm într-o solemnitate adâncă în fata sfinţeniei Sale. Fiindcă, sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e fap­tul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!". Inainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!" pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de mine!" O cântare spune: „Da, eu Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!" Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-i lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? în fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!" Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella." S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem si să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul" corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu" al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Hristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului" (Romani 6:6). Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!" Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi." Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul." Sau: „El e încăpăţînat; eu însă am con­vingeri personale." Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte." Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru- Duhul Sfânt nici nu ne cruţă nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu o lepadare de noi insine. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?" Şi orbul I-a răspuns: „învăţătorule, să capăt vederea." (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!" - o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem si vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul. „Cercetează-mă, Dumnezeule, si cunoaşte-mi inima! încearcă-mă si cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!" (Ps. 139:23-24).