Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci; izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge într-una. –
Limba este instrumentul de bază al comunicării. Prin ea omul se exprimă pe sine, interacționează în societate și face schimb de idei. Limba face posibilă gândirea abstractă și exprimarea simțămintelor celor mai nuanțate, mijlocește cunoașterea, ajută la depozitarea experienței și scrierea istoriei. Adevărul, binele și frumosul au nevoie de ea, ca să-și îmbrace conceptele, normele și canoanele. Limba face posibile reușite admirabile în domeniul artelor care implică cuvântul.
Limba este criteriul care ne diferențiază de lumea ”necuvântătoarelor”. Ne-a fost dăruită. Nu am inventat-o noi, dar a fost primul lucru pe care a trebuit să-l învățăm de la părinți, odată cu mersul pe propriile picioare. Dacă acestea din urmă ne asigură mobilitatea în lumea fizică, limba o face posibilă în cea spirituală.
Oare ce posibilități va fi avut la început, pe când era pură, încă neviciată de păcat și consacrată în întregime adevărului? Care o fi fost muzica limbii edenice, vorbită de Adam în grădină – limbă fără etimologie și istorie, fără lexicoane în volume multiple, fără argou, fără stil administrativ, fără dialecte, fără ortografie și ortoepie? Limbă vorbită mai întâi pe verticală, de la pământ la Cer, fără dificultăți de transmisie și recepție, pe când nu existau decât sateliți naturali. Pe când ceasul deșteptător a fost ciripitul păsărelelor și omul se trezea cu gândul la Creator. Pe când toare erau ”foarte bune”Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune" (Genesa 1:31), într-o creație nou-nouță, limba nu putea fi decât fără cusur.Când Dumnezeu a adus la om toate viețuitoarele, ”ca să vadă cum are să le numească”, sunt convins că n-a rămas dezamăgit. Adam a inventat ad hoc mii de cuvinte noi, prin care definea în mod succint esența fiecărei ființe. Puterea de pătrundere a minții lui, în stare să facă ”radiografia” fiecărei creaturi, a avut ca pereche adecvată abilitatea de a exprima cu exactitate și elocvență ceea ce vedea.
Faza imediat următoare creației a fost aprecierea ei. Dumnezeu ”a văzut” că toate lucrurile erau ”foarte bune”, nimic nu era de îndreptat sau de scăzut. A urmat a treia fază – numirea. Toate lucrurile create, la nivel cosmic și planetar, au venit în existență chemate de Cuvântul creator al lui Dumnezeu. El le-a pus nume, după cum relatează primul capitol din Genesa. El a numit lumina ”zi” și întunericul l-a numit ”noapte”, a numit ”cer” întinderea dintre ape și uscatul l-a numit ”pământ”. A pus astfel la îndemâna omului primii termeni ”tehnici” din vocabularul lui, care-l ajută să se raporteze la lumea din jur, să se orienteze în timp și spațiu și să se încadreze armonios în mediul planetar.Semnificația numirii este că, cine numește lucrurile are autoritate asupra lor, fie că le-a făcut, fie că i-au fost încredințate. Dumnezeu Și-a rezervat dreptul să numească parte din lucrurile create, dar a delegat omului autoritatea de a numi viețuitoarele de pe pământ, care deși create de El încă înainte de facerea omului, urmau să intre în sfera de stăpânire a acestuia. Și numirea lor a consfințit prima și cea mai desăvârșită clasificare sistematică din regnul animal, însemnând sigiliul de autoritate asupra lor, autoritate transmisă de Sus.Cuvântul lui Dumnezeu este creator:Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. (Psalm 33:9). Nu știm dacă are și o haină sonoră, când este rostit de El, dar știm că răsunetul, ecoul lui, se reverberează continuu în (și prin) creație, vorbește oamenilor despre Creator și ne aduce aminte că Stăpânul exercită aceeași putere asupra universului și poate, în orice moment, să acționeze în mod decisiv asupra lui. Spre deosebire de Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul omului este doar definitoriu. Adam contemplă și definește.
Tot prin Cuvânt, Dumnezeu Și-a revelat dragostea, în virtutea căreia S-a arătat dispus și dornic să reprimească pe omul care-i întorsese spatele în grădină. Și, cum răscumpărarea avea nevoie de încă un pas (uriaș), Creatorul S-a îmbrăcat în materia și natura pe care le-a creat, pentru ca, pe această cale, să facă posibilă re-crearea ființei noastre spirituale.
Dacă la început Dumnezeu a creat mai întâi lumea (mediul în care l-a așezat pe om), în prezent El îi re-crează mai întâi pe oameni, iar mediul (cerul și pământul nou) urmează să fie create în viitor. Oamenii re-creați spiritual primesc un nume nou, prin care Dumnezeu Își pune definitiv pecetea pe ei, numindu-i fiii Săi.
