duminică, 6 decembrie 2009

Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă.După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo.
Domnul Isus Hristos, după ce a săturat, în chip minunat, mulţimile care-L ascultaseră o zi întreagă, a silit, pe ucenici să urce pe corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt. Iar El s-a suit în munte, în singurătate, să se roage (Matei 14)
Dar pe la miezul nopţii, o furtună s-a ivit pe mare, şi corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Pe când apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte îi văzu în primejdie şi porni spre ei pe deasupra valurilor.
Neliniştiţi de primejdia în care se aflau, apostolii nu mai ştiu ce este cu ei şi, în loc să recunoască pe Isus, ei strigau înspăimântaţi: “Vai, iată o nălucă”.
Domnul Isus se grăbeşte să-i liniştească şi făcându-le semn cu mâna le zice:
“Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mat. 14, 28).
Văzându-L pe Isus, apostolii şi-au venit în fire din acest zdruncin pământesc, şi Petru, mai îndrăzneţ, dar şi mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune:
“Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”.

“Vino!”, i-a zis Mântuitorul.

La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă şi a pornit spre Domnul. Vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi-l coborau fără să le poată înfrunta. Înfricoşat că puterile lui nu i-ar putea fi de ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru îşi încetini mersul. Simţi apoi că îl părăsesc puterile, că-i slăbesc mâinile şi picioarele şi că se prăbuşeşte în adânc.

“Doamne, mântuieşte-mă” (Mat. 14, 30), strigă el îngrozit. Lumea este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea. Viaţa noastră este nestatornică şi plină de primejdii ca şi o corabie purtată încoace şi încolo de vânt şi furtună. Interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne poartă ca pe nişte jucării. Sufletul nostru este un noian de nelinişti şi frământări, în care binele şi răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăşi Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce pluteşte pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, şi mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării lumeşti. Duh de vifor amăgitor suflă în lume. Furtuni multe bântuie marea vieţii şi adesea, în necazuri şi dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii şi fricii. Peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Isus Hristos, care se îndreaptă spre noi şi strigă:

Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!”

El apare mereu în furtunile vieţii, aşa cum a apărut ucenicilor cuprinşi de groază şi frică.cuvintele acestea sunt şi o chemare la o cercetare a noastră, o coborâre în lăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conştiinţă: cum stăm, fiecare dintre noi, cu viaţa duhovnicească, cu credinţa noastră, cu faptele noastre, cu creştinismul nostru. Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem şi credem că suntem şi ceea ce suntem în realitate. Sunt, fireşte, mulţi dintre noi care nu-şi pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredinţă, indiferenţă, fie din cauza fricii.În această călătorie a noastră prin lume, ne suntem proprii vâslaşi ai luntrei noastre, bătută de valuri şi ispite. Ca să putem să o conducem, trebuie să avem virtuţi înalte: răbdare, curaj, credinţă şi nădejde. Poticnirea lui Petru, afundarea lui în adânc, nu-i un caz izolat, care se referă numai la el. Este poticnirea noastră de fiecare clipă în multe şi felurite păcate, până la păcatele de moarte. “Îndrăzneşte, Eu sunt, nu te teme!”

Faţă de obstacole, de greutăţi, Domnul nostru Isus Hristos ne cere o atitudine curajoasă, dârză, de îndrăzneală, de luptă.Domnul ne ajută, ne ocroteşte, ne izbăveşte, dar nu se substituie efortului nostru personal. El nu ia asupra Sa sarcinile pe care datoria cere să le purtăm noi înşine. Se cuvine să îndrăznim. Să nu fugim de greutăţi, să ne măsurăm cu ele, să ne adunăm toate puterile şi să le înlăturăm. Nu prin ocolirea sau prin fuga din faţa obstacolelor ne formăm caracterul, ci prin luptă, prin greutăţi, prin eforturi reluate ori de câte ori e nevoie, până la reuşita finală. desprindem mai multe învăţături:

-să avem credinţă şi să ne rugăm totdeauna lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate binefacerile Sale;

să-I cerem ajutorul în toate nevoile şi necazurile noastre, cum l-a cerut şi Sf. Apostol Petru, când era în pericol de moarte. Credinţa este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alţii în măsură mai mică sau deloc, dar cine o are şi şi-o întăreşte mereu prin strădaniile sale ajutate de harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, el rămâne tare ca o stâncă.

Învăţăm apoi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lui i se supun şi vânturile şi apele. Biserica se identifică cu barca bântuită de vânturi, pe care o conduceau apostolii pe marea înfuriată. Astăzi Mântuitorul vede pe credincioşii din corabia Bisericii, vede marea lumii plină de valuri, vede durerile şi suferinţele neamului omenesc; toate acestea se întâmplă cu ştirea şi îngăduinţa lui Dumnezeu .

-Un creştin adevărat mereu se află în luptă cu răul, fie că-l primeşte ca pe o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, fie ca pe o încercare ce ne trece prin focul suferinţelor, spre a ne purifica.

De ce e grea suferinţa? se întreabă cineva şi răspundem: pentru că o purtăm singuri, fără a cere ajutorul lui Isus, strigând, ca şi Petru: “Doamne, ajută-ne!” Ce linişte şi pace şi-au recăpătat ucenicii o dată cu liniştea mării, dar mai ales avându-L pe Isus în mijlocul lor conducându-le corabia.Şi mai trebuie ca un creştin adevărat să aibă o credinţă vie, lucrătoare, ferindu-se de frică, îndoieli şi de indiferenţă.

Onorează-ţi numele! Să nu se hulească din pricina ta Domnul Isus Hristos! Ci faptele tale aşa să strălucească înaintea oamenilor, ca ei, văzându-le, să slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc”. Amin.