sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?”

"S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim, şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc,şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat, şi S-a arătat lui Simon.”

Acea după-masă din Emaus se sfârşeşte fericit pentru cei doi ucenici. Ei îl au de fapt musafir chiar pe străinul acesta atât de convingător, de care nu s-ar mai despărţi pentru că El le demonstrează, „negru pe alb”, cât de puternic ancorat în profeţia biblică este evenimentul Hristic la care ei tocmai au participat. Forţa argumentelor Sale le striveşte necredinţa, invadează confuzia întunericului cu lumina clară şi puternică a noii revelaţii. îl recunosc cu bucurie şi inimi arzânde, în noua Sa postură, cea de Domn al vieţii. Îl recunosc când El frânge pâinea pentru ei în cea mai tainică şi tulburătoare euharistie, prima de după învierea Sa. Această verigă de aur îi conectează la lanţul de aur care rămâne în istorie până la cea de-a doua venire: „vestiţi moartea Domnului până va veni El” (Pavel, Corintenilor). O mare transformare are loc în profunzimea spiritului lor: noua revelaţie îi naşte din nou la o viaţă de bucurie şi celebrare a cărei esenţă este întâlnirea personală cu realitatea lui Hristos cel viu. Ei au acum nu îndoială, dezamăgire, confuzie sau lipsă de perspectivă ci convingeri puternice, orizont luminos, o nouă misiune şi surâsul blând al lui Isus. Metafora drumului Emausului sugerează două etape ale devenirii creştine, aplicabile personal. De la Ierusalim spre Emaus este drumul escapist al confuziei, şocului şi strivirii sub durere. Să ieşim undeva, să scăpăm de traumă, să punem în spatele nostru un trecut dureros pe care nu-l înţelegem, element stereotipic de inhibare şi protecţie inconştientă. Orbire, solzi pe ochi, paroxismul altui drum, paralel cu acesta, cel al Damascului. Să scăpăm de pretenţia absurdă a creştinismului că Isus din Nazaret a înviat, eradicându-l, ştergându-l violent din istorie. Există pe ambele drumuri un fapt esenţial: o clară întâlnire de grad zero cu El, la iniţiativa Lui, în propriul Său timp şi scenariu prin care El ni se comunică fără putinţă de eroare. Există apoi etapa a doua, cea a luminii, bucuriei, clarităţii, responsabilităţii împărtăşirii marelui adevăr: drumul febril, în pripă, înapoi de la Emaus spre „cetate”– lumea în care trăim. De la începutul până la sfârşitul existenţei sale, Biserica Sa are un singur scop: acela de a deveni o biserică mărturisitoare, o martoră de nesuprimat a învierii Sale. Luaţi-i acest scop şi va muri în confuzie, disperare şi tristeţe extremă. Reamintiţi-i-l şi ajutaţi-o să-l practice şi va înflori, va vibra de bucuria atingerii destinului ei magistral.