puiul (poezie de costache ioanid)

Trist şi singur în găoace, puiul galben-auriu a simţit într-un târziu că-i stingher, că n-are pace. A simţit că lumea lui tot mai strâmbă nu ştiu cum, se face... "Ce-o fi asta?" se gândi. "Cum de m-a ajuns năpasta să trăiesc într-o mărgică, într-o casă tot mai strâmbă, tot mai mică?... Să nu pot să-mi aflu loc nici pe faţă, nici pe spate. Şi să-mi crească, după toate, uite ce nătâng de cioc! Ce vrei tu? Vorbesc cu ciudă eu cu ciocul, ca un prost... Însă ciocul ce s-audă? Cade-n stânga, bate-n dreapta şi-mi atârnă ca o bârnă fără rost. Mi-ai ieşit şi doi ochi mici. Ce să fac cu ei aici? Mi-au crescut şi aripi grele. Ce să fac aici cu ele? Iar sub pântec, la picioare, se făcură nişte ghiare... lungi... cu vârfu-ncovoiat... Simt că toate-n pântec mi-au intrat! Doamne, pentru ce mi-ai dat daruri care-mi sunt povară?..." Şi, lăsat pe partea stângă, a-nceput uşor să plângă puiul pentru-ntâia oară... * Dar deodată, în găoc, bate cineva de-afară... Cioc! Cioc, cioc! Inima în pui se zbate, se-nfioară. Cine... oare cine bate?... Cu un tremur ca de-o vrajă, a bătut şi puiu-n coajă. Uite! Sub ciocănituri solide se deschide o fereastră! Doamne, ce privelişte măiastră! Apoi uite-acum cât loc... unde poate să alerge să se joace, să se culce... Iar un glas atât de dulce, glas de mamă... andantino, iată, îi vorbeşte: Vino... Şi sări degrabă puiul din bârlogul vieţii vechi. O, acum cât e de bine să ai ochi, să ai urechi!... Ce frumoasă e lumina!... Parc-ar vrea în piept s-o soarbă. Asta ce-i? Un fir de iarbă... Iar acolo? E grădina... Şi-nălţând privirea-n soare, puiul, suflet de pripas, a bătut din aripioare şi-a făcut întâiul pas. Iar apoi, dup-o clipită, a zărit într-un arbust o grăunţă rumenită. Mm! Da´ bună e la gust! Iar colea, o gâză mică pe un fir de busuioc. Doamne, ciocuşorul totuşi nu e... nu e rău de loc! Dar aici în noua ţară, ce s-ar fi făcut el oare fără aripi, fără ghiare, fără vechea lui povară din căsuţa cea sihastră? Bietul pui... * Fraţii mei, povestea lui nu-i decât povestea noastră... Cinste, curăţie, milă, jertfă, inimă umilă, lacrimi grele, bunătate, şi suspine după stele, bine, dar acestea toate... ce să faci aici cu ele? Să fii mut ca oaia-n strungă, cu răbdare (îndelungă!), să nu fugi după avere, după nume, să iubeşti pe cel ce-i gata, de-ar putea, să te sugrume, bine, dar acestea toate... ce să faci cu ele-n lume? Când sub soare are preţ numai zâmbetul isteţ, numai vorba îndrăzneaţă, numai paşii rari şi grei, numai mâna cu mănuşă care trage la cenuşă de la toţi pe turta ei; da, când viaţa e-o berbuncă unde toţi străbat răscrucea şi în calea ta aruncă spini şi cioburi fără număr, tu, să-ţi iei în taină crucea şi s-o duci umil pe umăr... suspinând discret, cuminte, sub scuipatul de ocară... O, Părinte, Creatorule-ndurat, oare pentru ce ne-ai dat daruri care sunt povară? * Pentru ce? Nu ştii? Aşteaptă... Vine-o clipă, un soroc, când la marginile lumii cineva din cer va bate... Cioc!... Cioc, cioc! Şi-n acest străvechi găoc se va face o fereastră către lumea cea măiastră. Şi-atunci, frate, cât va fi de bine să ai pieptul cu suspine, să ai umerii cu cruce, să ai tâmplele cu spini, să ai faţa toată plină de a lacrimilor salbe! Căci acestea toate, toate, se vor face... aripi albe şi tunică de lumină şi cunună de rubini şi toiag de-mpărăţie, care ştie lumi să-nfrunte (după cum Ioan ne-a spus!) când ne va sclipi pe frunte numele etern, ISUS!

(dedicaţie pentru copiii bisericii evanghelice -oderzo italy)