Tinerii trăiesc prezentul în lumina viitorului, făcând din aşteptarea împlinirii iluziilor motivaţia speranţei. Vârstnicii trăiesc prezentul într-o continuă comemorare a trecutului. Şi, până la urmă, fugim cu toţii de realităţile “acum” şi “aici”.
Nu ne mai putem întoarce în timp, iar ziua de “mâine” nu ne aparţine.
Dacă putem face ceva pentru mântuirea noastră, astăzi este timp.
Dar, de multe ori, procedăm greşit în căutarea lui Dumnezeu.
Depunem eforturi extraordinare pentru a-L mulţumi.
Reuşim până la o vreme, după care eşuăm din nou şi devenim frustraţi. Pentru că nu putem… prin noi înşine.
Sfântul Augustin spunea:
-“Te laud, Doamne, că întotdeauna ai fost Tu cel ce a făcut primul pas! Când nu Te iubeam, Tu mă iubeai! Când eram departe de Tine, Tu erai aşa de aproape. Întotdeauna Tu ai fost cu un pas înaintea mea!”
E vremea să ne predăm Celui ce a biruit moartea, să invocăm prezenţa şi puterea Lui peste noi, prin Duhul Sfânt!
Nu putem parcurge drumul spre Cer singuri.
Dar El Îl va parcurge pentru noi, purtându-ne pe braţele Sale.
Îmi imaginez că Isus nu a purtat spre Golgota o cruce de lemn.
M-a purtat de fapt pe mine şi v-a purtat pe dvs, ne-a dus pe fiecare dintre noi.
Acolo am fost osândiţi, acolo s-a plătit dreptatea noastră, acolo am fost noi… “Acolo” şi “atunci”, pentru ca “aici” şi “acum”, El să trăiască în noi.
La intrarea într-una dintre bisericile noastre stă aşezate pe o hârtie următoarele cuvinte:
-“Ia aminte, omule… viaţa aceasta este scurtă, dar cea care urmează e veşnică… "
Ai numai un singur suflet şi, dacă l-ai pierdut, ai pierdut totul.
Ce-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă dacă sufletul şi l-ar pierde?
Va veni ziua în care va trebui să dai socoteală de toate faptele tale şi de viaţa ta.
Nu ştii ceasul în care vei muri.
Dar poate fi chiar mâine.
Aşa cum trăieşti, aşa vei muri.
E mai bine să faci pocăinţă acum, decât să fii osândit pe veci.
Dumnezeu există, chiar dacă tu nu crezi în El.
Şi te vei întâlni cu Dumnezeu, chiar dacă acum Îl ocoleşti”.
Dar, înainte de această reflecţie, parcă într-o providenţială aşezare, stă pus un tablou cu Domnul Isus, având dedesubt următoarele cuvinte:
-“Isuse, mă încred în Tine!”
-Ce e oare timpul?
O măsură definită a indefinitului.
Succesiune de clipe lipsite de culoare.
Trecând nepăsător, aducând din nou o nouă secundă.
Aceeaşi nouă secundă.
Domnul a pus în noi până şi gândul veşniciei.
Dar şi percepţia temporalităţii, a efemerităţii o dată cu căderea.
De la primul minut al neascultării, timpul a devenit măsură indefinită a definitului.
Clipele au căpătat culoare, secundele au început să cântărească.
La intersecţia vremelniciei cu veşnicia, stă pus semnul ALEGERE.
Când constatăm neputinţa în faţa morţii şi din adâncul nostru strigă veşnicia, să îndrăznim să păşim pe Calea numită Isus! Dacă nu o vom face, vom fi doar “actori grăbiţi”....
Dar, mergând pe Cale, vom fi pelegrini în lumea aceasta, în drum spre Cetatea Eternă, adevărata noastră destinaţie!
“Doamne Isuse, învaţă-ne să ne numărăm bine zilele!”
