Cel mai mult îmi place, Când stăm cu inimile lipite una de alta.
Fără multe cuvinte.
Adesea şi fără priviri.
Se apropie inimile Şi, cu cât sunt mai aproape,
Cu atât se atrag mai puternic,
Precum un magnet.
Brusc se lipesc şi rămân aşa…
Mult timp.
Aşa le place lor –
Să stea la o şuetă pe prispa aortei mele,
Să se dea în leagăn pe bancheta ta ventriculară
Şi să se asculte una pe cealaltă.
De obicei tahicardice şi neregulate amândouă.
Cu lipsuri, cu nevoi,
Cu acute loviri sau strângeri de căuş,
Atunci când îşi vorbesc,
N-o fac aproape niciodată în acelaşi timp.
Ele nu.
Aşteaptă una să termine cealaltă ,
Ce are de spus şi abia apoi rosteşte şi ea.
Sunt inimi cuminţi,
Deşi par dezordonate în zbaterile lor organice,
Au totuşi o regulă proprie,
Neimpusă de nimeni: să se asculte.
Se lipesc, se armonizează,
Şi apoi cântă împreună,
Lipite fiind.
Trece parcă un fluid de dragoste
Şi de miez dintr-una în cealaltă ,
Aşa încât nu rămâne niciodată vreun loc gol.
Se umplu reciproc, Îşi transmit energie.
Îşi dau viaţă una alteia…
Până când nu mai ştii
A cui inimă bate sau cântă acum,
A mea, a ta…?
Ori a noastră ?!
