E atât de aproape de tine…

O mulţime de oameni Îl urmau pe Învăţător.
 Fiecare se împingea încercând să se apropie cât mai mult de acel om cu puteri nemaintâlnite.
 Priviri curioase, disperate, fericite sau suferinde se încrucişau la fiecare minut, dar toate căutându-I ochii.
 Prin norodul care se îmbulzea cât mai aproape de Învăţător, un chip obosit de femeie încerca să ajungă în preajma Vindecătorului.
 Ridurile adânci, buzele strânse şi ochii lucitori trădau o durere intensă, născută demult înlăuntrul trupului ei slab.
Continua să păşească înainte, deşi căldura  şi aerul uscat îi înmuiau puterile.
Anii îşi puseseră amprenta asupra trupului ei firav.
O viaţă aparent obişnuită, de femeie animată de dorinţe, visuri, aşteptări.
 Părea că fusese o tânără frumoasă, dar îmbătrânită prematur.
Dar nu numai anii îşi puseseră amprenta asupra ei, ci şi durerea latentă din trup.
Începuse acum doisprezece ani şi continua încă să o macine, durerea părea să rămână pentru totdeauna în fiinţa ei.
 Cu fiecare an ce trecea, sângele trasa încet, dar sigur un cuvânt nedorit pe fiinţa ei firavă:
- “Necurată…”.
Respingerea, privirile întoarse, lipsa atingerii, refuzul…toate, timp de… doisprezece ani.
Fiecare zi de muncă, fiecare oră, minut îl trăia cu speranţa că într-o zi va fi la fel ca înainte.
Dar de fiecare dată, monedele plătite doctorilor primeau acelaşi răspuns apăsător:
- “Nu e leac.”
Fiecare bănuţ ascundea în el speranţa că sângele se va opri, că oamenii îi vor zâmbi din nou, că cei dragi o vor îmbrăţişa, că va putea iubi, alerga ş i zâmbi.
Dar timpul i-a adus în privire disperarea.
Doisprezece ani de compătimire, uitare, refuz, agonie...
 Până într-o zi când a auzit vorbindu-se de Cineva care, fără să ceară nimic în schimb, dădea vindecare ş i speranţă oamenilor suferinzi.
Un om cu privirea ciudat de blândă, care tămăduia surzi, orbi, şchiopi.
Trebuia să ajungă la El.
Era ultima încercare, ultima bătaie de aripi, ultima chemare.
Dorinţa de eliberare din întuneric, dorinţa de viaţă striga împingând-o dinapoi prin mulţimea gălăgioasă.
 Dar oare nu îşi dădea seama că  şansa de a fi ascultată şi primită era cam greu de obţinut?
 Că erau atâţia oameni în jurul Lui… că Învăţătorul mergea să vindece pe altcineva?
 Paşii ei nu conteneau însă să înainteze.
 În mintea ei plana un singur gând:
-“Doar dacă aş putea atinge cu vârful degetelor marginea hainei Lui, aş fi tămăduită.”
 Fără a privi în stânga sau în dreapta, cu picioarele prăfuite şi călcate de ceilalţi, cu durerea roşie dominându-i
trupul, străbătu mulţimea.
 Ajungând destul de aproape îşi întinse mâna crăpată, iar degetele-i tremurânde Îi atinse uşor haina.
 În acel moment, se simţi eliberată de durere, de frustrare, disperare şi plină de… El.
Ochii negri şi umezi ascundeau o bucurie de nedescris, bucuria unui nou început.
 Învăţătorul însă simţi cum o putere ieşise din El, întrebându-se cine s-ar fi putut atinge de hainele Lui.
Femeia, speriată şi plină de recunoştinţă, s-a aruncat cu faţa la pământ în lacrimi ca mărturie a atingerii divine. Învăţătorul îi zâmbi, confirmându-i tacit că o iubeşte, că acea scurgere de doisprezece ani n-a fost în zadar, că o credinţă atât de mare nu se poate naşte subit, ci doar dintr-o durere intensă.
 I-a şoptit că El o aşezase în întuneric atât de mult timp ca să vadă acum mai clar că El e lumina.
 El e absolutul şi răspunsul tuturor neliniştilor.
- “Fiică, credinţa ta te"a mântuit… du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.”
 O credinţă care frapează şi care schimbă vieţi.
Credinţa că o simplă atingere poate oferi tot ceea ce ai tânjit vreodată.
 E atât de aproape de tine… doar trebuie să întinzi mâna.

Aşa după cum Isus a simţit uşoara atingere a ciucurelui de pe haina sa, în mijlocul unei mulţimi, aşa şi Dumnezeu ştie de rugăciunea fiecăruia dintre noi. 

Uneori oamenii întreabă:
- “Cu miliarde de oameni în această lume, cum poate să ştie Dumnezeu de mine şi să vegheze asupra mea?” Isus ne arată că ştie şi are grijă chiar şi de cei mai mici dintre noi.
Mulţimile ar putea să ne ignore, dar Isus nu.
Nici mulţimea, nici chiar universul cât este de mare, nu îl poate bloca de la a simţi o atingere de credinţă.
Încă îl putem atinge întinzându-i inimile noastre atunci când ard şi când sunt în dificultăţi.
 Dar cum îl putem atinge astăzi pe Isus?
 Îl putem atinge prin rugăciune.
Ce este rugăciunea dacă nu atingerea lui Isus, conversaţia cu El, invitaţia pe care i-o adresăm să intre în vieţile noastre?
Femeia bolnavă l-a atins prin simplu gest al întinderii mâinii.
Nici astăzi nu este mult prea dificil să îl atingem pe Isus.
Ajunge să ne întindem către El prin rugăciune!
 Mulţi îl ating dar, doar unul trăieşte puterea Sa vindecătoare
 – acela care l-a atins cu credinţă.
La fel şi astăzi mulţimi largi de oameni i se roagă lui Isus;
 mulţimi de credincioşi merg la biserică, dar cei care îl ating pe Isus sunt cei care se roagă cu credinţă. Evanghelia spune cât se poate de clar:
– credinţa este cea care a provocat contactul cu Isus-
Haina Lui va fi tot timpul întinsă.

Dar pentru a-i simţi textura, e nevoie de degetele tale simţindu-i plinătatea.
Dragostea pură a Învăţătorului care a şters cu buretele “Necurată” şi -a săpat în inima ei “fiică de rege” nu a
încetat, ci ea încă transformă.-Poate alunga frustrările, temerile, disperarea, durerea din viaţa ta.
- Poate vindeca sufletul de orice sângerare a păcatului.
Dar este nevoie de o mână dispusă să Îi simtă atingerea.
 De mâna ta.....o vei întinde tu azi să primeşti vindecarea ta?