Cât de adânci şi de tulburătoare sunt semnificaţiile acestor cuvinte ale Domnului! Atât de tulburătoare şi atât de greu de înţeles de către omul firesc încât la auzul lor mulţi dintre cei care-L urmau doar „de formă” s-au dezis de El şi de cuvintele Sale şi L-au părăsit fiindcă„Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?”(v.60)
Şi, da, este adevărat. Nu oricine poate să „sufere” vorbirea (învăţătura) Domnului. Nu oricine o poate primi. Nu oricine o poate „asimila”. Nu oricine se poate „hrăni” din această învăţătură. Cei care n-o pot face se consideră ofensaţi de o asemenea învăţătură. Pur şi simplu această învăţătură în sine le repugnă. Trupul lor, mintea lor, inima lor este, de prea multă vreme, obişnuită să se hrănească cu altceva: cu idolatrie, cu materialism, cu destrăbălare, cu lăcomie, cu ură, cu duşmănie şi înverşunare împotriva lui Dumnezeu. Fiinţa lor este îmbolnăvită de otrava păcatului, este atât de intoxicată de toate acestea încât pur şi simplu a ajuns să respingă „hrana sănătoasă” ce i-ar putea vindeca.
Dar cine sunt cei care pot „s-o sufere”? Ei cum au ajuns să poată?
„…nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:65)
Cuvintele acestea sunt cel puţin la fel de tulburătoare ca şi cele de mai sus, pentru că sunt de natură să frângă orgoliul omului care crede că-şi poate câştiga mântuirea prin forţele proprii sau că aceasta, pur şi simplu i se cuvine. Cei ce pot să se hrănească cu trupul şi sângele Domnului sunt cei ce pot să primească cuvintele Sale, să le sufere să le asimileze să şi le însuşească ca mod de viaţă permanent. Ei sunt aceia care cred că, păcătoşi fiind, au nevoie de iertare şi de reabilitare înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt aceia care, văzându-se pe ei aşa cum erau înaintea sfinţeniei lui Dumnezeu – neputincioşi, mizerabili şi incapabili să se ridice singuri din mlaştina păcatului care-i înfăşura – şi-au regretat păcatul, l-au mărturisit, au strigat după îndurare, şi s-au încrezut în Cel care le-a oferit-o – Domnul Isus Cristos. Ei sunt aceia care au înţeles, şi de acum ştiu, că n-au unde să se ducă, că n-au pe nimeni altul care le-ar putea oferi viaţa… El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice”. (v. 68) El este „Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu”. (v. 69)
Cu alte cuvinte, a mânca trupul Domnului şi a bea sângele Său înseamnă a crede în El. Între El şi cei care cred în El există de acum, o foarte strânsă unire. Oricine mănâncă trupul Lui şi bea sângele Lui rămâne în El şi El rămâne în acea persoană, în cel mai apropiat mod. Nu poate exista o relaţie mai apropiată sau mai personală decât aceasta. Precum hrana fizică pătrunde în fiinţa noastră devenind parte din noi, tot aşa, acceptându-L pe Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru, El pătrunde în chip tainic în viaţa noastră şi rămâne în noi, iar noi, la rândul nostru, rămânem în El, trăind astfel în permanenţă cu El şi prin El.
