Să facem totul cu o sinceritate deplină

Dacă ne lipseşte ceva nouă, credincioşilor din ziua de azi, aceasta
este sinceritatea

– latură a sfinţeniei. 

Astăzi noi nu mai avemcurajul de a nerecunoaşte neputinţele, slăbiciunile şi căderile. 

Iar asta ne face mult rău, fără să realizăm. 

Ne depărtează de scopul părtăşiei. 

Dăm mâna unii cu alţii, ne întrebăm cum suntem sau ce mai facem şi avem întotdeauna acela şi răspuns:

- ,,Bine, frate”, 

-,,Bine, soră, totul e bine, mulţumim Domnului.” 

şi am scăpat. 

Am mai spus o minciună, pentru că fratele sau sora nu trebuie să ştie că în familia mea e dezastru, că am probleme medicale ori că viaţa mea de credinţă e la pământ, că sunt trecut prin încercări grele, că nu mai am pace… şi aşa mai departe. 

De ce lăsăm impresia că noi nu trecem prin astfel de probleme? 

Cât ne vom mai ascunde ş i vom purta o mască a aparenţelor?

 Însă noi tăcem. 

Asta facem. 

Nu realizăm că prin tăcerea noastră nu dăm voie Duhului Sfânt să lucreze în biserică o părtăşie veritabilă? Biblia ne învaţă şi ne îndeamnă să ne rugăm unii pentru alţii. 

Realizez cu uimire că deseori nu avem motive să ne rugăm unii pentru alţii, pentru că nu avem nicio idee despre ceea ce se întâmplă în viaţa fraţilor noștri! 

Nu ne cunoaştem cu adevărat unii pe alţii. 

Nu ne deschidem unii altora. 

Nu avem cum să fim una, a şa cum ne îndeamnă Domnul Isus, atâta timp cât nu avem curajul să fim sinceri pe deplin unii cu alţii. 

Biblia mai spune: 

- ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora”.

 Dar care sarcini? 

Pentru că toată lumea e bine, tuturor le merge bine.

Dumnezeu nu ne-a poruncit niciodată să purtăm în permanenţă o mască a bucuriei, datorită faptului că El ne-a mântuit şi ne-a salvat.

Dacă am primit acest dar, nu înseamnă că aici pe pământ vom umbla numai pe flori şi nu vom avea parte şi de spini. 

Biblia nu promovează o astfel de învăţătură. 

Mă doare că de multe ori Îl oprim pe Duhul Sfânt să se manifeste în bisericile noastre pentru că noi controlăm programul şi modul în care credincioşii trebuie să se manifeste în biserică. 

Noi trasăm direcţiile şi stabilim limitele.

 Noi punem un hotar bucuriei şi noi formăm contextul întristării. 

Sinceritatea în cădere preţuieşte mai mult decât o stabilitate spirituală de formă sau de faţadă care să ne facă să ne simţim mai buni decât ceilalţi.
 Mi-aş dori ca în bisericile noastre, Domnul Isus Hristos să îşi poată desăvârşi lucrarea pe deplin în noi, fără
ca noi să-I trasăm căile. 

Nu aş vrea ca raportarea noastră în Casa lui Dumnezeu să fie influenţată de tendinţele unui spectacol în care atmosfera trebuie să fie obligatoriu umplută de voie bună şi bucurie. 

Mi-aş dori să dea Domnul toată bucuria în vieţile noastre şi să avem numai zâmbete pe faţă, însă mai mult mi-aş dori să fim sinceri în tot ce facem şi suntem.

Dacă suntem bucuroşi, să fim bucuroşi dintr-o inimă curată cu cei ce se bucură. 

Dacă suntem întristaţi şi îndureraţi, să nu ne ascundem, păcălindu-i pe alţii şi, implicit, pe noi în işne.

 Dacă e să plângem, să plângem în rugăciuni unii pentru alţii.
Dacă e să ne rugăm, să ne rugăm fără constrângeri şi neţinând cont de împrejurări.
Să facem totul cu o sinceritate deplină, să facem totul ca pentru Domnul. 

Atunci vom primi binecuvântarea Lui, atunci ne vom putea ruga cu foc unii pentru alţii… şi atunci vom sfinţi cu adevărat Templul lui Dumnezeu.