Dumnezeu nu ne refuză dragostea

Nu se poate să credem că Dumnezeu  simte ceea ce simţim noi faţă de noi înşine – doar dacă nu ne iubim pe noi înşine plini de compasiune, cu ardoare şi cu sinceritate.

 Isus ne‑a dezvăluit în chip uman cum este Dumnezeu. 

A dat în vileag proiecţiile la care recurgem ca fiind în realitate acte de idolatrie şi ne‑a oferit calea de a ne elibera de ele. 

Este nevoie de o convertire profundă pentru a accepta faptul că Dumnezeu este fără încetare blând şi milostiv faţă de noi întocmai aşa cum suntem – nu în ciuda păcatelor şi greşelilor noastre (lucru care nu ar fi o acceptare totală), ci împreună cu ele.

Deşi nu iartă şi nu aprobă răul, Dumnezeu nu ne refuză dragostea cu toate că răul sălăşluieşte în noi.
Din cauza sentimentelor pe care le nutrim faţă de noi înşine este uneori greu să credem acest lucru. Aşa precum numeroşi autori creştini, mai înţelepţi şi mai pătrunzători decât mine, au spus: nu putem accepta dragostea unei alte fiinţe umane atunci când nu ne
iubim pe noi înşine şi cu atât mai puţin putem accepta posibilitatea ca Dumnezeu să ne iubească.
Într‑o seară, un tată şi‑a întrebat fiul : 

-Daniel, când îl vezi pe Isus privindu‑te, ce vezi în ochii Lui?
După un moment de tăcere, băiatul a răspuns: 

-Ochii Lui sunt plini de lacrimi, tată.

-De ce, dragul meu?
După o pauză şi mai lungă:

 -Fiindcă e trist.
-Şi de ce e trist?
Daniel şi‑a fixat privirea în podea. 

Când, în sfârşit, şi‑a ridicat‑o, ochii îi străluceau de lacrimi.

 -Fiindcă mi‑e teamă.
Ceea ce îl mâhneşte pe Dumnezeu este tocmai frica pe care o avem faţă de El, frica de viaţă, de noi înşine. 

El suferă din cauza egocentrismului şi autosuficienţei noastre. 

Astăzi inima lui Dumnezeu este o rană deschisă a iubirii. 

Îl doare depărtarea şi grija care ne absoarbe. 

Jeleşte pentru că nu ne apropiem de El. 

Este trist pentru că l‑am uitat.

 Plânge din cauza obsesiei noastre pentru cantitate. 

Tânjeşte după prezenţa noastră.