Îndemnul la odihnă se adresează omului vechi și lucrărilor lui religioase, îndreptățitoare (cu care omul vrea să-și câștige bunăvoința lui Dumnezeu). Este același îndemn ca cel rostit de Domnul Isus: ”Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați!”
De ce trudiți?
De faptele proprii.
”Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor” Matei 23:4
Oboseala este dată, după cum arată Domnul Isus, de învățătorii religioși falși și sarcinile religioase grele pe care oamenii le poartă crezând că astfel vor intra în grațiile lui Dumnezeu. Păi, ”dacă zice popa”,…„ sau pastorul”?
Îndemnul la alergare se adresează omului nou și faptelor drepte, cele pregătite dinainte ca să umblăm în ele.
Aceste fapte nu obosesc, nu sunt trudite, nu vin din energia omului vechi, ci din puterea Duhului Sfânt.
Exemplul ce le deslușește tâlcul este dat de hainele de in ale preoților (”ca să nu producă sudoare”). Aceste haine de in ne învață că alergarea cu stăruință este o absolută ”odihnă” pentru omul dinafară, adică nu cu energia omului dinafară se face lucrarea lui Dumnezeu. ”Am lucrat mai mult decât toți” spune Apostolul Pavel ”dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este cu mine”. Alergarea cu stăruința este pe Calea Duhovnicească, lăuntrică, care este în Locurile Cerești, adică nu este un efort al cărnii, ci o strădanie a Duhului. Că prin Duhul faptele cărnii sunt omorâte, pornirile ei sunt înfrânate acesta este un merit și o lucrare tot a Duhului, nu a cărnii: ”dacă prin Duhul faceți să moară faptele trupului veți trăi…”
Confuzia dintre stările prezentate mai dus poate duce la două rele mari:
-un rău poate fi activitatea nebună a omului vechi (activitate deseori închinată Domnului!, gândiți-vă numai la muzica religioasă și la clădirile religioase, două industrii în plin avânt în ”lumea evanghelică”)
-alt rău poate fi o odihnă prost înțeleasă, o lipsă de sârguință în cele duhovnicești(că doar ”Domnu’ lucră”, asta-i treaba Lui), ceea ce duce la adormire și la o gravă înfrângere, cum se cade ostașilor ce dorm în tranșee.
Înțelegerea temeinică a acestei separări, învățarea bine a ce este omul vechi care se strică (…) și ce este omul nou care se înnoiește ne va face să vedem bine granița între omul vechi și Cel Nou și pe o parte a graniței să fie odihnă deplină și pe cealaltă activitate în clocot.
Granița este Crucea lui Cristos, Cuvântul crucii, altarul de aramă.
Până la altarul de aramă, omul vechi trăiește plenar, trupul păcatului nu este dezbrăcat de puterea lui(viața lui, sângele lui) și omul este înafara locurilor cerești, în păcatele sale.
După pocăință, adică după ce omul își mărturisește păcatul (mâna pusă pe capul animalului), animalul este înjunghiat, sângele îi este scurs(dezbrăcat de putere) și ceea ce trăiește mai departe este cel ce poate zice: ”am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu ci Cristos trăiește în mine”) Această identificare, Hristos răstignit și eu răstignit se face pe același altar, altarul de aramă unde cenușa este comună. Mai departe imaginea care arată viața nouă este preoția levitică, fiii lui Aron, noi care suntem ”o seminție aleasă” ca să aducem jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu.
Tot ce se întâmplă mai departe în cort are de-a face cu omul cel nou, cu locurile cerești, cu lucrurile spirituale, unde preoții sunt îmbrăcați în haine de in și sfințirea a fost făcută prin jertfa de ispășire al cărei sânge este stropit peste tot, inclusiv pe hainele de in ale proților, peste untdelemnul(cunoștința) ungerii.
