Sper că aţi
experimentat bucuria de a primi un răspuns imediat la o rugăciune care v-a
fost, cum s-ar spune, smulsă sub
presiunea împrejurărilor în care v-aţi găsit. Mă refer la o astfel de rugăciune
ca cea care a fost
înălţată de Petru dintre valurile furioase ale Mării Galileii. El mergea pe apă
la îndemnul Domnului, însă la
vederea vântului năpraznic s-a înspăimântat. Începând să se scufunde, el a
strigat cu cuvinte de
deznădejde: „Doamne, scapă-mă!“ Şi
imediat Isus Şi-a întins mâna şi l-a apucat (Matei 14:28-31).Această
rugăciune, cea mai scurtă menţionată de Scriptură, este un exemplu al
rugăciunii la care doresc să fac referinţă.
Într-o ocazie anterioară v-am atras deja atenţia asupra importanţei de vă face
obiceiul de a cere ajutor de
sus. Însă este de asemenea de mare importanţă să ne amintim că avem acces
oricând la tronul harului şi
că nu putem niciodată să facem o cerere la un timp sau în vreun fel nepotrivit
(1.Timotei 2:8;
Evrei 4:16).
Simon Petru se
scufunda sub valuri. Cu greu putem presupune că un pescar cu experienţa lui nu
putea să înoate. Pe
lângă aceasta, citim despre el aruncându-se în mare în graba lui năvalnică de a
fi primul care ajunge la
Domnul (Ioan 21:7). Însă iată-l, fără îndoială, sub noutatea împrejurărilor
lui, copleşit de spaimă, fără
putere. De aceea rugăciunea lui scurtă, însă energică, deşi era însufleţită de
puţină credinţă, nu a fost
nicidecum neluată în seamă de Stăpânul său.
Nu există momente
de-a lungul zilei când ţi se cere pe neaşteptate să preiei o nouă îndatorire,
sau să îndeplineşti o
sarcină dificilă, sau să iei decizii cu privire la un pas important? Nu ai nici
timpul, nici ocazia să te
retragi deoparte iar acolo să te apleci pe genunchi în ascuns înaintea
Dumnezeului şi Tatălui tău. Poate că
eşti atât de presat încât nu-ţi poţi descrie nevoia cu cuvintele potrivite.
Ce este de făcut?
Eşti obligat să te lipseşti de privilegiile rugăciunii şi să acţionezi conform
propriilor tale resurse şi
gânduri fără să te raportezi la Dumnezeu? Nicidecum. Chiar şi într-un astfel de
caz ai toată libertatea să-ţi
înalţi inima, în tăcere şi pe scurt, pentru a cere sprijin şi ajutor. Cuvintele
pot da greş, însă rugăciunea este
dorinţa sinceră a sufletului, rostită sau neexprimată” Să nu fie altceva decât
privirea îndreptată în sus
şi dorinţa arzătoare a duhului, iar răspunsul va veni.
Avem un alt
exemplu în istoria lui Neemia. El era paharnicul împăratului Artaxerxes la
Susa. Însă afecţiunile
inimii lui erau la Ierusalim, cetatea Marelui Împărat, acum distrus şi fără
apărare. El dorea cu sinceritate ca
poporul său aflat în robie să fie restabilit în ţara lor şi ca preaiubitul lui
Sion să fie rezidit.
Zi de zi el s-a
rugat cu insistenţă ca inima împăratului să fie mişcată pentru îndeplinirea
acestor lucruri.
Cuvintele sale au
fost „fă, Te rog, să reuşească robul Tău astăzi şi dă-i să găsească îndurare
înaintea bărbatului
acestuia!”. În cele din urmă a venit ziua când Neemia a avut ocazia să aducă
acest subiect înaintea
împăratului. Iar Artaxerxes nu s-a împotrivit, spunându-i lui Neemia: „Ce
ceri?”; acum era un moment critic.
Totul părea că atârnă de răspunsul lui Neemia. Iar atunci Neemia,
neîncrezându-se în înţelepciunea sa,
s-a „rugat Dumnezeului cerurilor”. A urmat cererea sa către Artaxerxes, care a
fost de
acord.
Aici vedem o
rugăciune rostită în intervalul dintre întrebarea împăratului şi răspunsul lui
Neemia.
Intervalul
trebuie să fi fost scurt, pentru că monarhii orientali nu aveau obiceiul să
aştepte prea mult ca paharnicii lor să
le răspundă. Însă a fost îndeajuns timp pentru ca rugăciunea să se înalţe la
cer şi ca ajutorul să vină. Situaţia era
urgentă iar răspunsul a fost instantaneu.
