Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos .
În lumea vie, ambalajul induce în eroare de cele mai multe ori.
Chipul frumos natural sau artificial ascunde adesea grotescul căderii umane.
Iar suferinţa zămisleşte întotdeauna atitudini contrare faţă de esenţa vieţii.
Pentru cei care o înţeleg şi şi-o însuşesc, e prilej de eliberare şi apoi de devenire lăuntrică.
Pentru cei care o resping, motiv de împietrire a inimii.
Dar, aşa cum Domnul Isus a adus o poruncă nouă, o iubire nouă, o misiune nouă, o viaţă nouă, venit-a El şi cu o estetică nouă.
Şi estetica aceasta nu are de-a face nici cu formele tale, nici cu părul tău, nici cu pielea ta, nici cu integritatea simţurilor tale, ci are de-a face cu interiorul tău.
Fără Isus, suntem cu toţii orbi, surzi, muţi, şchiopi, bolnavi fizic şi psihic.
Când suntem cu El însă, a noastră foame Îl face pe El, cel pentru o vreme murdar, zdrenţăros, trist din cale afară, să rupă o bucată din Pâinea Lui şi, chiar de suntem prea lesne mai de neiubit decât dobitoacele, să ne îmbrăţişeze, să ne strângă la piept, să ne ţină lipiţi de El, aici şi mai cu seamă dincolo.
Păi da, preaiubiţi de El, există un dincolo, unde noua estetică va fi la ea acasă.
Tu pe ce estetică pui preţ?
Motivul pentru care Isus a rezistat ispitei în cursul confruntării cu Satan a fost dat de faptul că El ştia cine este El şi ştia cine este Tatăl Său.
Iată un pasaj dintr-o predică , care mi-a dat de gândit îndelung. Încă îmi răsună în minte aceste cuvinte, deşi mesaje peste mesaje s-au aşternut peste sufletul meu de atunci.
Isus ştia cine este El şi cine Îi este Tată...
Într-o seară frumoasă, după o scurtă şedinţă de consiliere a unei persoane cu o uşoară tulburare de dispoziţie, m-am pus pe genunchi şi am început să mă rog pentru cazul respectiv. Intenţionam să mă rog în felul acesta:
Doamne, redă-i lui X conştienţa valorii de sine!
Numai că, involuntar, în loc să spun „valoare de sine” am rostit „valoare de Tine!”
„Doamne, redă-i lui ... sentimentul valorii de Tine!”
Şi I-am dat slavă lui Dumnezeu că mi-a corectat şi de data aceasta lumeasca-mi psihologie.
Ce este „valoarea de sine?
Acel „ceva” care ne face să ne simţim bine cu noi înşine. Acea valoare care ne spune clar cine suntem.
Ea nu ne arată nici mai buni, nici mai răi decât suntem, nici mai frumoşi, nici mai urâţi, nici mai deştepţi, nici mai idioţi. Este acel lucru din lăuntrul nostru care ne ajută să ne acceptăm în ciuda handicapurilor, a nerealizărilor, a pierderilor.
Acel corector care ne opreşte de la infatuare, atunci când suntem fascinaţi de ceea ce avem şi uităm ceea ce nu avem. Valoarea de sine este corabia care ne menţine întotdeauna deasupra mării învolburate a existenţei umane.
De aceea, pierderea acestei comori îi împinge pe unii către temeri necontrolate şi generalizate, pe alţii către depresii şi suicid.
Se spune că un individ va avea o conştienţă justă a valorii de sine atâta vreme cât părinţii l-au lăudat atunci când a trebuit să fie lăudat şi l-au mustrat pe măsura neascultării.
