O, mică rugăciune zilnică!
Ești
cam săracă, și nițel zdrențuită, o haină ponosită precum cotidianul însuși.
Gândurile nobile și sentimentele alese sunt prea grele pentru tine.
Nu ești o
simfonie grandioasă răsunând într-o catredală impunătoare, ci-mi pari mai mult
un cântec religios, plin de bune intenții și izvorât din inimă, puțintel
monoton și naiv.
Dar să știi că tu ești rugăciunea loialității și se poate conta pe tine oricând, ești rugăciunea ce se uită pe sine, slujba nerăsplătită adusă maiestății divine, tu ești dăruirea totală ce face să treacă mai ușor orele cenușii și preschimbă momentele banale în clipe mărețe.
Dar să știi că tu ești rugăciunea loialității și se poate conta pe tine oricând, ești rugăciunea ce se uită pe sine, slujba nerăsplătită adusă maiestății divine, tu ești dăruirea totală ce face să treacă mai ușor orele cenușii și preschimbă momentele banale în clipe mărețe.
Ție nu-ți pasă de
experiența celui ce se roagă, ci de înălțarea lui Dumnezeu.
Tu nu-ți dorești
experiențe noi, ci credință.
Pasul ți-e ostenit uneori, dar nu te-oprești din
drum.
Câteodată pare că vii doar de pe buze, nu din inimă.
Dar nu-i mai bine
oare ca măcar buzele să-L binecuvânteze pe Dumnezeu decât ființa întreagă să
amuțească?
Și nu e oare atunci mai multă nădejde ca murmurul buzelor să
găsească ecou în inimă decât să încremenească în muțenie totul din om?
Iar în
puținele noastre clipe de rugăciune, ceea ce-mi zic eu sau alții, cu ton de
dojană, că e doar o îngânare de pe buze, e cel mai adesea, de fapt, rugăciunea
unei inimi sărmane, dar fidele care, în pofida slăbiciunilor, a oboselii și
nemulțumirilor lăuntrice, continuă, cu trudă și bună credință, să sape un mic
făgaș prin care o mică rază de lumină eternă pătrunde în inima noastră
îngropată sub straturile cotidianului.