Infinitul nu te poate încape, dar cobori iar şi iar în odaia strâmtă din casa noastră uitată.
Vino şi stai cu noi la masă.
Nu avem bunătăţi, suntem săraci şi sărmani, de multe ori şi pâinea cea de toate zilele ni-e amară de lacrimi, dar totuşi vino, Doamne, la cei mai umili dintre copiii Tăi.
Vino să ne luminezi serile pustii ca o candelă aprinsă la fereastră, să dai glas tăcerii ce ne macină în nopţile târzii.
Să ne împodobeşti inimile cu minuni şi taine şi să tornii peste noi bucuria speranţei.
Să ne arăţi că există mult mai multe lucruri decât lăsăm să pătrundă în mărunta noastră lume.
Deschide-ne larg ferestrele sufletului, ca să lăsăm să intre briza credinţei, a dragostei şi a speranţei. Încălzeşte-ne mâinile îngheţate, ca să putem încălzi şi noi la rândul nostru pe alţii.
Dă-ne lumină, ca să fim noi înşine lumină.
Sădeşte în noi sămânţa infinitului, ca să nu avem limite în a face binele.
Deschide-ne porţile eternităţii, ca să ştim să iubim fiecare clipă trecătoare şi să o facem să lucreze, aducând roade pentru slava Ta.
Arată-ne cât eşti de bun şi de sfânt , ca să tindem şi noi spre bunătate şi sfinţenie.
Întinde-Ţi mâna spre noi, ca să înţelegem cât de mult înseamnă o mână întinsă.
Fă din fiinţa noastră un templu al iubirii Tale şi din viaţa noastră o făclie în întuneric.
Fă ca fiecare urmă de paşi pe care o lăsăm prin vreme să spună o poveste şi să lase o mărturie despre minunile Tale.
Şi când drumul acesta se va sfârşi, când timpul îşi va închide ochii ca un bătrân obosit şi va merge la culcare, fă ca trecerea noastră să fie lină ca o sanie prin zăpadă, ca un râu care se varsă în mare, ca o întoarcere acasă.
