duminică, 26 iunie 2016

Să nu uiți niciodată



S-au scurs atâtea picături de sânge
Pe piatra din Grădina Ghetsimani
Că n-au putut ca să le șteargă anii
De când Isus ne-a mântuit prin cruce.

Și iată-L cum Se-așază lângă mine,
Pe piatra unde-a plâns și S-a rugat,
Și unde El pământu-a sărutat
Cu-atâta întristare și suspine!

Eu n-am să pot să-I mulțumesc vreodată,
Căci sunt nimic, lipsit sunt de putere,
N-am aur, pietre scumpe sau avere,
Doar inima ce-I aparține toată.

De multe ori am încercat eu singur
Să fac și să lucrez în orice fel
Și nu m-am încrezut nicicum în El,
Și-n mâna Lui n-am vrut să mă asigur.

De multe ori eu m-am grăbit cu piatra
S-arunc în cel curat și credincios
Crezând că nu-i decât un păcătos
Și-n felul ăsta pot să curăț „vatra”*.

Dar n-am făcut decât să pun un spin
Cununii de pe capu-nsângerat,
Un ghimpe ce cu mâna-am îndesat,
Am provocat o rană și-un suspin.

Pe pieptul lui Isus, însângerat,
Curg rozele durerii și iubirii,
Cununa-i drum spre poarta mântuirii,
Pe capul Lui cu grijă așezat.

O cruce-I este sceptru de domnie
Și cuiele – peceți de Împărat,
E parcă tot pământu-mbrățișat
De Domnul cel venit din veșnicie.

Oh, piatra din grădina mântuirii,
Cum s-a grăbit să-I fie pe mormânt
Crezând că poate zace în pământ
El, Marele-Mpărat al nemuririi!

Dar iată că nici piatra nu socoate
Că Sfântul Prinț nu poate sta-ngropat,
Că niciun lanț nu poate fi legat
Să-L țină prizonier în crunta moarte!

Cum stam așa, în zorii dimineții,
Privind în depărtări, la răsărit,
Deodată-L văd pe Mirele Slăvit
Ivindu-Se printre perdeaua ceții.

Să nu uiți niciodată ce-ai văzut
Și totdeauna să te-ncrezi în Mine,
Căci viața Eu Mi-am dat-o pentri tine
Și niciodată Eu nu te-am vândut.