Decizia îţi aparţine în totalitate!

De câte ori vine cineva la tine, ca o bună gazdă, îl inviţi să intre... apoi, dacă acesta intra, ştii că puteţi vorbi, puteţi sta la masă împreună.

 Înseamnă că acea persoană te acceptă şi îi place să stea cu tine. Dar ce se întâmplă dacă invitatul tau nu vrea să intre, ci se opreşte la uşă sau, mai rău, doar trece pe lângă tine, fără ca măcar să te salute?

Se întâmplă de multe ori să inviţi pe cineva drag la un eveniment important pentru tine, dar el să nu apară. 

Se întâmplă de asemenea să te viziteze persoane pe care nu le placi şi nu le doreşti în casa ta.

 Atunci ce vei face? 

Vei sta de vorba cu el, vei încerca macar să porţi o discuţie banală cu persoana respectivă?

 Sau vei face şi tu ca fratele fiului risipitor;

 vei sta afară lăsând pe ceilalţi să se ocupe de el?

La ora de religie, la lecţia despre fiul risipitor, am fost întrebată care personaj sunt eu. 

Am răspuns hotărâtă că sunt fratele mai mare şi ferm convinsă că am dreptate. 

Nu înţelegeam cum tatăl iubea atât de mult pe acel tânăr, care mie... nu-mi mai era frate.

 De ce pentru el mai era fiu? 

Nici măcar o pedeapsă? 

Nici o mustrare? 

Nici o înştiinţare... 

Hei!

 Ai greşit! 

Cum mai poţi să te întorci la mine, când tu însuţi ai plecat din braţele mele?

 Tatăl meu nu-şi dă seama că acesta care zice că e fiul lui este de fapt un profitor? 

Cum să se îndrepte dacă nici măcar nu şi-a ispăşit pedeapsa pentru greşelile lui?

Sunt lucruri pe care nu le înţelegem şi reacţionăm fără să gândim. 

Ne vin în minte doar dezavantaje şi, prin egoismul nostru, ajutăm un suflet să cadă, în loc să-l ajutăm să se ridice. 

Şi atunci când fratele nostru căzut se întoarce acasa, rămânem afară, nevrând să dăm ochii cu el. 

Când păcătosul are nevoie de iubirea noastra, când are nevoie să fie iertat şi acceptat, nu suntem atunci pentru el, nu suntem acolo.

Uşa unui tată este mereu deschisă pentru fiii lui, iar fiii lui sunt mândria casei.

 Nu pot exista diferenţe între fraţi. 

Amândoi au fost născuţi de aceeaşi mamă şi crescuţi de acelaşi tată. 

Cum poţi să crezi că ţie ţi s-ar cuveni mai mult decât are fratele tău?

Sunt lucruri care adesea ne împiedică să intrăm. 

Cu orgoliul şi egoismul alături, vom rămâne afară, chiar dacă plouă, chiar dacă ninge şi chiar de e frig, în loc să intrăm acolo unde un tată şi un frate ne aşteaptă. 

Astfel pierdem o familie, un cămin şi chiar toată averea care ni se părea că ni se cuvine;

 şi asta doar pentru că nu ştim să iertăm şi să acceptăm pe cel de lângă noi aşa cum este. 

La urma urmei, poate că noi, prin împietrirea noastră, suntem mai păcătoşi decât cel ce credem că este păcătos.

Dumnezeu ne-a dat dreptul să alegem. 

Astăzi şi tu eşti pus în faţa unei astfel de situaţii, în care trebuie să alegi. 

Vei trece pragul sau nu-l treci?

 Vei strânge în braţe pe fratele tău întors acasă, care are nevoie de tine?

 Este uşor să rămâi la uşă, să asculţi prin deschizătura ei, dar ţi se pare greu să intri, să stai la masă cu cel ce a greşit.

 Da... a greşit, dar tocmai de aceea s-a întors acasa.

 El ştie că acasă are un frate care nu este ca el, acasă are un frate care îl va sfătui şi îl va îndruma pe calea cea dreaptă. 

Fii exemplu pentru fratele tău rătăcit.

...Decizia îţi aparţine în totalitate!

A mai trecut o zi...

A mai trecut o zi
din aşteptarea lungă lăsată între noi
iar toată oboseala şi setea şi nesomnul
mi se-ncâlcesc aiurea prin minte şi prin ochi
şi se preling pe dorul adunat în jurul chipului Tău.

A mai trecut o zi..
În jurul chipului tău mi-am prelins dorul
încălcit aiurea prin minte şi prin ochi
iar toată oboseala şi setea şi nesomnul
fac lungă aşteptarea lăsată între noi


A mai trecut o zi ....

Și dimineața învierii e sfânta năzuință
spre viața din Tine izvorâtă
mă leagă un dor nespus să te revăd
căci viața mi-e pustie fără a Ta iubire vie!

să redescoperim evlavia si puterea apostolică.

Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru.
Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume.
Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă.
 Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere.
Ei au ore si zile de vacanţă;
eu abia dacă am timp să mănânc.
 Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor;
eu, cu cât lucrez mai mult, sânt mai urât şi am mai multe necazuri.
" Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac.
 Acesta e Bax­ter care căuta să predice
„ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte."
O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.
 S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frec­ventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de ev­lavie.
 S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut.
Ţapi ispăşitori găsim în televiziune;
şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului.
Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb si eu ceva?
Nu cumva avem de spus si noi ceva asupra noastră, în vorba veche:
 „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!" ?
Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în car­nea celor de la amvoane:
 Cum de s-a stins înflăcărarea din predici?
Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei?
E o artă moartă?
Ne-am resemnat cu predici
„bufet-expres" (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor?
De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor" la fiecare din adunările noastre?
Priviţi la Pavel.
Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele.
A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă si pe buze.
Lenin ar fi spus:
 „Faptele sânt lucruri încăpăţînate, obsedează!"
 Uitaţi-vă la faptele lui Pavel;
vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi.
 Sânt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi.
Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele.
Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.
Artiştii de estradă de ieri sânt azi evanghelişti de estra­dă în biserici.
Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari.
 Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sânt gata să plângă după sufletele altora... dacă preţul e bun.
 Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu!
Nu cumva slăbiciu­nea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?
Sânt tot mai convins că lacrimile sânt parte integrantă din predicarea pentru trezire.
Fraţi predicatori, acum e tim­pul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n- am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi si fără să încerce să ne pedepsească.
 Rusaliile au însemnat chin;
noi trăim în confort.
Rusa­liile au însemnat poveri;
nouă ne place uşurinţa.
Rusaliile au însemnat închisoare;
noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. P
robabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare!
Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.
 Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile.
 Suntem dotaţi ca Petru, de sus, si la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el!
Rezistăm azi la aşa ceva?
 Sau luaţi-l pe Pavel:
 spune un cuvânt, si Elima orbeşte.
Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva.
Până si prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât" azi.
Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.
 Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice.
Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore.
Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara!
Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie.
 A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou si a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu.
 Dar ştiu un lucru:
Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat si pe temniceri i-a potolit.
 Acest om, Pavel, si încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare... prin rugăciune, si nu le-a păsat de pier­derile avute de stat din cauza predicării Evangheliei.
 Pavel, robul lui Hristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dum­nezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu.
Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor," a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune.
 Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia si puterea apostolică.
Să dispară de la noi predicile leşinate!