Lupt cu fiinta mea de multa vreme, vreau sa pot sa o stapanesc, sa o controlez....dar cred ca greseala este ca nu las lui Isus sa faca asta. Iarasi vreau eu sa fiu stapan pe mine si desi stiu ca nu pot...o fac, cred ca si uitarea starii de ieri, dar poate chiar si ignoranta faptelor de azi...ma coplesesc adesea si imi scot la iveala firea pacatoasa din mine. Si, Doamne, daca ai sti ce ma urasc in momentele astea? Urasc la mine neputinta de a iubi pana la capat neconditionat si indiferent de loviturile primite, urasc neputinta de a reconstrui incredere, urasc gandurile obsesive care imi distrug bucuriile marunte. Insa mereu spun ca "Te iubesc, Isuse!". Dar cum oare? Tare mi-e teama sa nu fie o inchipuire a mintii mele si sa ma trezesc intr-o zi ca sunt singur, de fapt, si ca "te iubesc, Isuse" sa nu fi devenit un sablon facand parte din rutina zilnica. Si, de fapt sa constat ca n-au fost decat vorbe, si ca sufletul meu e gol si pustiit. Te rog, sa nu ma parasesti, Isuse, caci fara de Tine nu o sa stiu niciodata daca iubesc cu adevarat, nu o sa aflu niciodata ce e dragostea. Si da-mi putere sa dau si celor din jur din ea-amin
