Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. Matei 23:3Trăim timpurile când nu mulţi sunt cei care vor să cunoască adevărul, dacă acesta le va aduce o inconvenienţă.
Majoritatea îşi formează adevărul lor, pentru că nu vor să plătească preţul ascultării de Domnul Isus, care este Adevărul.
Există falsificare de bani, de picturi, de documente, dar şi oameni falşi, care.se dau a fi drept altceva decât ce sunt.
Cu mulţi ani înainte un diplomat american a întâlnit pe Stalin şi a scris despre el:
"- Ochii lui căprui sunt extrem de înţelepţi şi blânzi. Unui copil i-ar place să stea în braţele lui, iar un câine ar veni la el."
Aşa cum bine se cunoaşte, Stalin s-a făcut vinovat de curmarea a milioane de vieţi fără de temei, chiar după război. Cel mai dureros fel de falsitate şi
ipocrizie este acela unde un om se pretinde a fi creştin, dar de fapt nu este. Israeliţii l-au urmat pe Moise, din Egipt, plini de entuziasm, dar la prima ocazie şi-au făcut un viţel de aur căruia să i se închine. În vremuri de prigoană nu prea este nevoie de un mesaj despre făţărrnicie, pentru că un creştin fals nu va accepta să sufere prea mult.
Cuvântul de ipocrit vine de la cuvântul hipocritos care înseamnă:
"-cel ce vorbeşte din spatele unei măşti."
La teatru un om lua o mască şi schiţa un zâmbet şi ieşind pe scenă făcea oamenii să râdă.
Apoi lua o altă mască, care arăta o faţă tristă şi încruntată de tragedie, ieşea pe scenă şi înmuia inimile oamenilor.
Aşa s-a născut cuvântul de ipocrit, care înseamnă a pretinde, a juca un rol, care este diferit de cel adevărat. Un om este ipocrit dacă pretinde că are anumite calităţi pe care practic el nu le are.
Un om ipocrit este un fals.
Ipocriţi se găsesc în toate locurile, cu excepţia Cerului.
Adevăratul creştin este suspicios de inima lui pentru a nu-l înşela şi se încearcă pe el însuşi să vadă dacă este în credinţă.
Creştinul ipocrit este totdeauna foarte confident de superioritatea şi de caracterul lui.
Un asemenea om este descris de Domnul Isus în Matei, capitolul 23.
Un ipocrit sau făţarnic este omul care spune una şi face alta.
El poate vorbi ca un înger şi chiar poate avea multă Scriptură memorată, dar când este vorba de faptă vezi în el un alt om.
Primul semn este că între vorba şi fapta lui există contradicţie.
Un alt semn, după care sunt recunoscuţi aceşti oameni este că atunci când fac ceva bun vor să fie văzuţi şi apreciaţi de oameni, altfel zic că nu li s-a meritat să facă acel bine.
Ei consideră că a arăta o virtute când nu te vede nimeni este o risipă
Făţarnicul are dorinţa de a fi vorbit de bine.
El este condus de opinia oamenilor şi nu de frica de Dumnezeu.
Niciodată nu era un fariseu mai bucuros ca şi atunci când i se spunea:
-"
Majoritatea fariseilor iubeau titlurile şi doreau respectul oamenilor.
Domnul Isus a scos în relief acest mod de a fi, pentru a nu ajunge, poate pe neobservate, nişte făţarnici. Fariseii, în timpul Domnului Isus, erau secta cea mai numeroasă.
Erau nişte legalişti.
Ei militau pentru o respectare rigidă a legii şi a datinilor.
Cărturarii erau oamenii care copiau Scripturile, pentru că nu erau maşini de tipărit în acea vreme.
Aceste două categorii de oameni au primit din partea Domnului Isus cea mai cruntă condamnare, pentru falsa lor religiozitate.
Domnul Isus a avut de-a face cu mari păcătoşi, dar nu a avut cuvinte aşa de aspre pentru ei cum a avut pentru cărturarii şi fariseii, care au făcut din religie o meserie fără să o aibă în inimă sau în fapte.
Cărturarii şi fariseii aveau o presupusă neprihănire personală şi predicau religia fără să aibă nimic comun cu ea. Pentru ei religia era o profesie, în urma căreia aveau un câştig.
Domnul Isus a condamnat pe faţă acest mod de a fi şi de aceea marea majoritate a cărturarilor şi fariseilor îl urau pe Domnul Isus.
Vorbele şi presupusa lor neprihănire nu corespundeau cu faptele lor.
Faptele copiilor lui Dumnezeu trebuie să rămână la fel, chiar dacă cei din jurul lor dintr-o dată ar deveni orbi sau surzi.
Domnul Isus afirmă despre făţarnici că au obiceiul să strecoare ţânţarul şi să înghită cămila.
Fariseii dădeau zeciuială din plante care nu aveau valoare mare, dar când trebuiau să ajut pe cel în nevoie căutau scuze, care erau tot religioase.
Trebuie să fim suspecţi de noi înşine când ajungem să ne doară mai mult de lucrurile mici decât de cele mari.
Trebuie să fim atenţi pentru ca obiceiurile să nu devină mai importante decât poruncile.
Trebuie să dăm un semnal de alarmă sufletului nostru când partea din exterior este mai importantă decât partea din interior.
Dumnezeu este provocat chiar şi atunci când gândurile noastre nu se potrivesc cu cuvintele care ne ies pe gură, chiar la rugăciune.
Unii s-au rugat fără cuvinte, dar nu fără de inimă şi au fost ascultaţi.
Cînd gînduri negre se frămîntă cu grămada înlăuntrul meu, mîngîierile Tale îmi înviorează sufletul.
Am văzut multe cărţi legate frumos, dar când le-am deschis am fost dezamăgit, pentru că nu am găsit în ele valoare.
Aşa sunt şi ipocriţi.
Făţarnicii practică o religie, care depinde de locul unde sunt şi chiar de ceasul în care se găsesc.
Ei sunt foarte severi cu alţi, dar foarte îngăuitori cu ei înşişi.
Au întotdeauna sfaturi pentru casa altuia, pe când casa şi familia lor lasă de dorit.
Făţărnicia sau falsitatea îşi poate scoate faţa hidoasă şi atunci când spunemm că nu avem timp sau bani pentru lucrarea Domnului şi ne arătăm a fi lipsiţi, dar nu suntem.
Nu! blestemat să fie înşelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri.(Maleahi 1:14).
Dumnezeu este provocat la mânie atunci când omul se dă drept altceva decât ce este
Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.
Să nu îl dezamăgim pe Dumnezeu, care are planuri bune pentru viitorul sufletului nostru.
Isaia capitolul cinci prezintă Israelul ca şi o vie, care L-a dezamăgit pe Dumnezeu, dând în loc de roadă bună, roadă amară Dumnezeu este dezamăgit de pomul în care, an după an, nu găseşte roada dorită şi până la urmă îl scoate din grădina Lui.
Dumnezeu a fost dezamăgit de Israel când i-a pus în faţă binele şi răul, iar Israelul a ales idolatria.
Oare va fi Dumnezeu dezamăgit de tine?
Unii cred că regulile sunt făcute pentru a fi călcate, dar aceasta este o mare greşeală când este vorba despre Dumnezeu, pentru că El nu Se lasă batjocorit.
Cel ce nu veghează, în aceasă privinţă, pierde relaţia de prietenie, intimitate şi încredere cu Dumnezeu, care ţine în mâna Lui următoarea noastră suflare.
Eu trebuie să am grijă, pentru că dacă nu rodesc roada aşteptată deStăpân, pot fi înlocuit în grădina Domnului.
Este undeva un beţiv, care doarme sub pod sau un stricat, pe care Dumnezeu îl poate chema, curăţa şi naşte din nou, în care Duhul să rodească roada cerută de Stăpân, astfel locurile pregătite de El la Cină să nu fie goale.
La masa Lui toate locurile vor fi completate cu cei ce se conformează voii Sale.
Apare întrebarea:
Oare ce câştigă un făţarnic?
Onoarea oferită de oameni durează foarte puţin. La fel ca şi de farisei, Dumnezeu este dezgustat de religia unui astfel de om.
Altă cauză a făţărniciei poate fi lăudorăşenia vieţii sau chiar invidia.
Invidia este atunci când vrei ce are altul, iar lăudăroşenia este atunci când vrei ca altul să admire ce ai tu. Fariseii şi cărturarii invidiau pe Domnul Isus pentru minunile însoţite de puterea pe care le făcea şi pentru că poporul îl urma şi îi sorbea cuvintele.
Poporul recunoştea felul diferit de învăţătură a Domnului în comparaţie cu felul în care erau învăţaţi de către farisei.
Fariseii şi cărturarii ar fi vrut să aibă aceeaşi poziţie de putere şi respect.Este cu neputinţă să mergi pe calea cea largă şi să ajungi la viaţă veşnică ...căci.largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţ sunt cei ce intră pe ea
Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7:13).
Pentru a nu fi un ipocrit trebuie să-ţi impui o cercetare severă înî a verifica ce eşti cu ceea ce te pretinzi că eşti înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.
Un început bun, pe calea cea bună, nu este îndeajuns, ci se cere şi un sfârşit bun.
Se cere veghere, pentru ca astfel cârmuirea Duhului, care ne mustră când greşim şi puterea de a asculta, să nu scadă.
Indiferenţa faţă de partea sufletească poate transforma creştinul din biruitor într-un biruit, cum a păţit şi Samson, fără ca el să ştie.
Muşchii nefolosiţi se atrofiază.
Sunt peşti care trăiesc la mari adâncimi, în întuneric, şi nu mai au ochi, pentru că nu i-au folosit.
Neglijarea trăirii după îndemnurile Duhului duce la întristarea Lui, şi apoi la pierderea simţului, care te face sensibil la orice ţi se pare rău şi ar putea supăra pe Domnul.
Din două rele nu alege niciunul, ci alege voia lui Dumnezeu.
Pe mormântul lui Moody, care a fost un mare evanghelist, scrie:
Dacă te simţi vinovat, ai vrea ca Domnul să-ţi dea o altă inimă?
La baza mântuirii există verbul a vrea. Dumnezeu respectă alegerea pe care omul o face.
Moise a refuzat să
Unii pregătesc un nu vreau
El nu întotdeauna pedepseşte pe cel vinovat imediat, pentru că El niciodată nu se grăbeşte. Până la urmă, toţi oamenii vor sta în faţa Lui în marea zi a socotelilor numită şi ziua judecăţii.
Sunt daţi de ruşine, căci săvârşesc urâciuni; şi totuşi nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi, zice Domnul.” (Ieremia 6:16).
Dacă cineva se găseşte vinovat de această boală a falsităţii, încă mai există vindecare.
Cu sinceritate trebuie să vină înaintea Domnului şi cu căinţă să ceară iertare şi putere de a deveni un creştin original, în care Hristos să ia chip.
Puneţi-vă acum inima şi sufletul să caute pe Domnul
Puneţi-vă acum inima şi sufletul să caute pe Domnul, Dumnezeul vostru; sculaţi-vă, şi zidiţi sfântul locaş al Domnului Dumnezeu, ca să aduceţi chivotul legământului Domnului şi uneltele închinate lui Dumnezeu în casa care va fi zidită Numelui Domnului.”(1 Cronici 22:19).
Amin.
