Unul dintre motivele pentru care noi, oamenii din generația aceasta, spre deosebire de părinții și bunii noștri, înregistrăm rate atât de mari de depresie, este incapacitatea de care dăm dovadă în a renunța. Ne e greu să renunțăm la propria noastră imagine de sine, la idealuri fără putință a se împlini, la relații care ne fac rău, la dependențe bolnave care ne încorsetează libertatea-n Cristos, la așteptările noastre cu privire la noi, la ceilalți și la viață. Căutăm cu nesaț fericirea și nu o găsim nicicum. Se face văzută abia când sfârșim a o mai căuta pentru noi și începem dezinteresat a o sădi în ceilalți. Îmi amintesc de experiența sfântului Pavel. S-a rugat apostolul ca Dumnezeu să-i îndepărteze „ghimpele din trupul lui” (2 Cor. 12,7) și a primit răspuns din partea Domnului că harul Său îi este de ajuns și tocmai în slăbiciunea lui, puterea Sa își va face plenar lucrarea. Apostolul nu s-a tânguit, nici nu a rămas blocat la acest episod de durere din viața lui. A trăit onest, autentic și sfânt de acolo înainte. În închisoarea rece din Roma, cu picioarele în butuci, transmitea în scris frățietății ecleziale mesajul bucuriei, al speranței și al iubirii. De ce? A făcut loc suferinței în existența sa și chiar a folosit neplăcerea ca prilej de devenire întru Domnul Isus.
