dragostea nu este acidă şi nu ustură, nu expiră şi nu se elimină repede

Cu siguranţă, nu aţi încercat niciodată să vă iubiţi abcesul apărut peste noapte la una dintre măsele, tumora crescută silenţios într-un viscer sau virusul care v-a ţintuit la pat de o săptămână, ca pe nişte prieteni sau colegi fără casă, care şi-au găsit drept gazdă, pentru o vreme, tocmai trupul dumneavoastră.

A nu lua măsuri împotriva bolii, e considerată lipsă de înţelepciune, iar a o tolera iubind-o ca pe o tovarăşă de drum, ar fi un act catalogat drept nebunie. Suntem obişnuiţi să declarăm război oricărei afecţiuni, alergând la medic sau la vraci ca să punem în funcţiune tot arsenalul terapeutic care se cunoaşte. Ne dorim să dispară durerea, să distrugem tumora, să moară microbul. Cât mai repede!

Manifestăm astfel, aceeaşi atitudine ostilă faţă de boală ca şi faţă de cei care ne fac rău. În faţa duşmanului, suntem tentaţi să-i plătim cu aceeaşi monedă, pregătindu-ne tirul vorbelor grele şi tunurile atitudinilor negative. Rareori recurgem la  toleranţă, transformându-ne într-un câmp cu flori, într-un ocean liniştit sau într-un deşert cald peste care cavaleria celuilalt să treacă vijelioasă, îndreptându-se, încotro?… fiindcă, dacă nu întâmpină nici un obstacol, îşi va rostogoli o vreme, tăvălugul mâniei şi, într-un final, se va opri dezorientată şi eşuată. „Un răspuns bun este ca un sărut pe buze”, spune Eclesiastul (cap4:26).

Dar, câţi dintre noi suntem gata să ne îmbrăţişăm duşmanul cu sinceritatea celui care suferă, nu pentru palma primită, ci pentru neputinţa de a-l ajuta să devină mai bun? Fiindcă, a-l iubi pe celălalt, înseamnă a te identifica în el, a-l accepta aşa cum este, a-i face loc lângă tine, a-i dărui ce este mai bun, a plânge odată cu el când e trist, a-l ajuta să-şi vindece sufletul. De câte ori am turnat balsam peste suferinţele celuilalt, în locul reproşurilor înţepătoare sau bucuriei otrăvite pe care am simţit-o în faţa nereuşitelor sale? Mă întreb, care este mecanismul dragostei?

Biblia ne oferă o definiţie complexă şi, în acelaşi timp, copleşitoare:„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.” (1Corinteni, 13/4-7)

Analizând atributele dragostei, ea pare remediul ideal al lui Dumnezeu pentru sufletul bolnav. Administrat în doze oricât de mari, nu produce efecte adverse, fiindcă dragostea nu pizmuieşte şi nu biciuie atunci când acţionează. Din contră, în mod paradoxal, efectul benefic creşte proporţional cu doza aplicată.

Nu expiră atât de uşor şi nu se elimină repede, menţinându-şi pentru mult timp calităţile, fiindcă dragostea cea îndelung răbdătoare, este dispusă să aştepte atunci când efectele nu apar imediat. În aşteptarea ei, e gata să-şi împartă patul, fără nici o reticenţă sau prejudecată, cu însăşi răutatea, fiindcă, încrezătoare, poartă cu sine imunitatea pe care i-o conferă sinceritatea şi puritatea.

Nu este acidă şi nu ustură, pentru că are în chintesenţa sa, bunătatea cu efectul ei  calmant şi regenerator.

Înzestrată cu un potenţial imens, iubirea nu are nevoie de nici o reclamă sau de laude, fiindcă efectele ei sunt atât de spectaculoase, încât, adesea, se văd cu ochiul liber. Ştie însă, că dacă s-ar umfla de mândrie, calităţile sale s-ar anula într-o clipă, fiindcă îngâmfarea are în esenţa ei numai apă şi bule de aer care i-ar dilua substanţa.

Ca orice medicament, merge direct la ţintă, îşi exercită acţiunea fără să facă rău, fără să se mânie când nu reuşeşte, dăruindu-se până la uitare de sine, pentru că niciodată nu caută propriul folos. Se lasă atacată în tăcere de enzimele răutăţii sau mândriei sufletului celui pe care încearcă să-l ajute, dar nu pleacă încărcată de pizmă, ci acoperă totul, uitând agresiunile pricinuite, suferă totul şi se retrage discret continuând să spere că, într-o zi, lucrurile vor lua o întorsătură bună.

Se bucură însă, când adevărul şi binele triumfă, ştiind că asta înseamnă vindecarea sufletului asupra căruia a acţionat. 

Însuşi Domnul Isus recomandă iubirea ca fiind antidotul cel mai eficient pentru ură „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.” (Matei 5:39-40)

S-a demonstrat însă, că dragostea nu are doar efecte exterioare, ci că poate fi utilă chiar în vindecarea propriilor noastre boli, cu condiţia revărsării iubirii asupra oricărui factor agresor din trup, transformându-l din duşman în prieten. De pildă, o tumoră se autodizolvă atunci când o înconjurăm de dragoste, când îşi pierde relevanţa orice contradicţie, fie şi la nivelul gând-celulă.

Prin urmare, efectele iubirii pentru duşmanii noştri, ar putea fi spectaculoase. Iubirea va dizolva atitudinile duşmănoase – acele umbre abătute asupra fiinţei, ce nu o vor lăsa să se dezvolte în acordurile Luminii. Şi noi şi ei ne vom regăsi şi vom realiza inutilitatea şi acţiunea nocivă a propriilor orgolii.  Să nu uităm, că toţi suntem mădulare în trupul lui Hristos!

De altfel, rolul dragostei, ca ingredient esenţial în reţeta de menţinere a integrităţii fiinţei şi conştiinţei, este confirmat chiar de Biblie în Scrisoarea I-a către Corinteni (cap. 13:1-3): „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, aş fi o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor; şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”