Aş vrea s-ajungă astăzi puţinele-mi cuvinte,
Şi strîns înmănunchiate, ca un mărgăritar
Să fie-o rugăciune pentru al Tău altar.
De-aceea-mi plec fiinţa cu tot ce am în ea
Să-mi torn pîrjolul vieţii aici în faţa Ta,
Ca Tu din înălţime, din zări nemărginite
S-auzi a mea şoptire, prin lacrimi izvorîte.
Dar simt că tot lăuntrul e ruginit, e gol,
Că lanţul slăbiciunii mereu îmi dă ocol,
Şi cu a mea privire în sus nu pot privi
Pe Tine Doamne sfinte în cer a Te zări.
Să-Ţi spun că jertfa rugii e simplă, e săracă
Şi,... pentru cer... n-ajunge podoaba ce-o îmbrac
Că printre zări ascunsă, pe-o cale-aşa de lungă
Strigarea mea cea slabă nu poate să ajungă... ?
Împovărat de greşuri, zdrobit şi păcătos,
Din lutul plămădelii, sec şi buruienos,
O frază istovită, sau un cuvînt măcar
Aş vrea să urc spre ceruri ca jertfă de altar.
Pe buza mea cea arsă mulţimi de fapte vin,
Se nasc şuviţe fluvii din sufletul meu plin.
Sînt vreascurile vieţii, e chinul strîns ca varul,
E rugăciunea însăşi, e jertfa, e altarul.
Şi-atunci în starea asta Tu mîna să-mi întinzi,
Altarul meu cel gata, Isuse, să-l aprinzi,
Să ardă-n flăcări sfinte în nesfîrşitu-ţi har,
O rugăciune sfînta, o jertfă de altar.
Atîta e ce astăzi eu aş putea aduce
În faţa Ta Isuse, la Gogota, la cruce:
O inimă zdrobită, scăldată-n mult amar,
Dar... rogu-Te, Isuse,... Tu pune-o pe altar !
