duminică, 7 decembrie 2014

voi cine ziceţi că sunt?


Credinţa biblică este o atitudine dobândită treptat, trecând prin numeroase momente de criză şi încercări. 
În timpul probei dureroase la care este supus Avraam cu fiul său Isaac (vezi Geneza 22-1-19), Avraam învaţă că Dumnezeu vrea ca noi să trăim, nu să murim, să prosperăm, nu să decădem. 
El ştie că Dumnezeu, care îi cere să aibă speranţă împotriva tuturor aparenţelor, este demn de încredere:
- aceasta este esenţa credinţei: 
-să fii convins că Dumnezeu este demn de încredere.
Pur şi simplu nu pot crede că Hristos este Dumnezeu.
Adevărul care este Hristos nu este exclusiv raţional. 
Când iubim pe cineva, o mie de argumente nu fac nici măcar cât o dovadă, 
după cum o mie de obiecţii nu dau naştere nici măcar unei îndoieli.
Dacă am învăţat un lucru în perioada învăluită în ceaţă a vârstei mele de mijloc, este că acea călătorie de la Haran la Canaan este una personală.
Fiecare din noi avem responsabilitatea de a răspunde, individual, chemării lui Hristos şi de a ne consacra Lui în mod personal. 
În Hristos cred oare?... sau în predicatorii, învăţătorii şi puzderia dede mărturisitori care mi-au vorbit despre El? 
Este Hristosul credinţei mele cu adevărat al meu sau este al teologilor, pastorilor, părinţilor.
Nimeni –părinţi, prieteni sau biserică – nu ne poate absolvi de decizia personală fundamentală pe care trebuie să o luăm cu privire la natura şi identitatea fiului Mariei şi lui Iosif. 
Întrebarea adresată lui Petru:
-Dar voi cine ziceţi că sunt?
este adresată fiecărui aşa-zis ucenic.
Să ne oprim un pic ca să reflectăm asupra credibilităţii Celui care ne cheamă. Îmi cere să risc totul pe baza afirmaţiei că El este calea, adevărul şi viaţa. 
Spre deosebire de Buddha, Mahomed şi alţi întemeietori din cuprinsul vastei lumi a religiilor, El mă invită nu doar să cred în învăţătura Lui, ci să îmi pun credinţa în El. Cine este tâmplarul nazarinean care
cutează să-mi ceară să mă abandonez Lui?