Să nu uiți de El,

Sunt atâtea lucruri pe care aș dori să le schimb la mine și uneori nu mai ajung la capăt cu defectele pe care le am. În astfel de momente, abia îmi mai înalț capul spre Cer. Îmi este rușine de mine. De cine sunt cu adevărat. Dar apoi.. simt cum în răceala inimii mele și în întunecimea prin care bâjbâi o mână care mă prinde cu blândețe și mă călăuzește spre lumină. Sunt clipe în viață în care mă prăbușesc la pământ și tot ce pot face este să plâng ca să îmi descarc sufletul ostenit. De fiecare dată simt că plâng în poalele Cuiva, simt cum Cineva îmi mângâie rănile și le pansează cu grijă, că mă dor. Apele ce-au trecut peste sufletul meu și-au lăsat amprenta și au luat cu ele multe mărgăritare prețioase. Dar întotdeauna am sperat că le voi primi înapoi iarăși și că într-o zi îmi voi reveni după toate. Nu voi sta cu mâinile-n sân și nu voi aștepta în zadar. Mă voi lupta, da, cu mine. Nu voi lăsa ca dezamăgirile, durerile, rănile, să mă facă să devin o persoană rece. Știu că nu trebuie să-mi las visele și sufletul în voia sorții, numai fiindcă am trecut prin unele perioade mai grele.Drag cititor, știu că nu sunt singura care a simțit într-o zi că i-a fost răpită inima. Știu că nu sunt unica persoană care și-a spus că nu va lăsa nimic și pe nimeni să-i fure inocența, bunătatea de odinioară. Da, am trecut prin multe greutăți care m-ar fi putut transforma într-un cactus, dar nu trebuie să las nimic să mă îndepărteze de cine mă vrea EL să fiu. Și nici tu să nu o faci. Să lupți, împreună cu mine, pentru sufletul tău. Să nu lași ca experiențele dure ale vieții să te transforme într-o persoană de nerecunoscut. Să rămâi bun, ai auzit? Chiar dacă alții au fost răi cu tine. Să mai crezi în frumos, chiar dacă ai fost înconjurat numai de suflete urâte în ultima vreme. Să ierți, oh, și încă cum... chiar dacă ți s-a greșit atât de mult! Să nu uiți de El, de ceea ce numai El îți poate oferi. Nu poți trece singur prin aceste văi, cititorule. Nu poți birui fără Isus aceste lupte grele cu tine, care sunt în tine.Era să-mi pierd inima în ultimele evenimente prin care am trecut. Am crezut chiar că am pierdut-o odată și am realizat că trebuia să fac ceva. Am vrut să renunț la luptă, da, am vrut-o. Dar apoi cu ce aș mai fi rămas? Înfrântă și fără inimă nu aș fi putut să ajung prea departe. Am decis că nu voi mai lăsa să mi se fure inima, că voi lupta. În toate acestea, Îl am pe Acela care m-a iubit. Știu că alături de El va fi bine, oricât de greu ar fi pe dinafară. Într-un final, soarele va răsări pe cerul vieții mele și atunci îmi voi da seama că toate lucrurile au lucrat împreună spre binele meu. Numai să nu-mi pierd inima. Să nu ți-o pierzi nici tu. Să știi că dacă ți-ai pierdut inima, ai pierdut ce ai avut mai prețios în tine.

cât îl iubesc pe Dumnezeu....

Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi.

 Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă.

 Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte.

 Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. 

Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură. Uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. 

Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…

„A greşi e omeneşte”

 – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală.

 Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic.

 Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi.

 Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. 

Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate de noi cu minuţiozitate, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.

Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni.

 Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli.

 Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi.

 Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori.

 Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine.

 Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă, am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. 

Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?

O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubimeste aceasta:

-Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin. 

Oare n-ar trebui să ne înspăimânte aceste cuvinte? 

N-ar trebui să tremurăm în faţa realităţii? 

Oare nu cumva aşa se măsoară dragostea noastră faţă de Dumnezeu? 

Noi am da să credem că îi arătăm lui Dumnezeu dragostea prin numărul faptelor noastre bune!

 Însă dovedim cât de mult îl iubim pe Dumnezeu prin cât de mult suntem gata să-i iubim pe oamenii de lângă noi-

Ne-ar costa mult să avem un principiu precum acesta: să credem că oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt şi că n-avem nevoie de motive sau scuze ca să-i iubim.

 Dar avem noi curajul acesta să alegem mai degrabă să-i iubim pe oameni decât să le criticăm şi judecăm greşelile?

Repet şi-am s-o fac până vom înţelege: oamenii au greşit în măsura în care alegem noi să credem că au greşit. Dacă vrem să-i vedem vinovaţi nimic nu ne va împiedica, dacă vrem să-i vedem nevinovaţi, avem la îndemână dragostea despre care, vă amintesc, are puterea de a acoperi toate greşelile.

Când îi privim pe oameni cu mândrie, cu gândul că suntem mai buni decât ei şi ei mai neînsemnaţi decât noi, atunci de fiecare dată vom fi bănuitori, suspicioşi, pregătiţi parcă să-i arătăm cu degetul, că doar au greşit. 

Dar dacă îi vom privi aşa cum o face Hristos, cu dragoste, cu îngăduinţă, atunci braţele noastre se vor deschide, gata să cuprindă cu dragoste pe cei care au greşit, poate chiar cei care ne-au greşit.

Una dintre cele mai fascinante cărţi ale Scripturii este cartea Proverbelor, care ne surprinde atunci când vine vorba de greşeli: 

-„înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile”.

 Oare am gustat noi din această înţelepciune a lui Dumnezeu?

 Am dobândit noi această calitate de a fi răbdători? 

Şi, mai mult, ne face nouă cinste să uităm greşelile celorlalţi sau nu cumva ceva anume ne face să ne revoltăm când cineva ne greşeşte? 

Nu cumva uneori chiar ajungem să stăm la pândă sperând să-i prindem pe ceilalţi pe picior greşit? 

Cât de înălţător:

- să fie o cinste pentru noi să iertăm şi să uităm greşelile semenilor! 

Ce ne împiedică să facem asta? 

Mândria, aroganţa noastră, dorinţa de a fi mereu în rolul criticului, al judecătorului?

Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.

Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. - Devarim/ Deuteronom 6:4

Eu sunt una din cei mai imperfecți oameni pe care îi cunosc și de multe ori devin descurajată când văd ce strâmb umblu și-mi vine să renunț, să-mi sap o groapă și să stau acolo, să fug și să mă ascund de El, să fiu departe de El, dar cunoscându-mă că aș renunța de fiecare dată când aș cădea, Domnul Dumnezeu, L-a pus pe ISUS în mine care e magnetul care mă trage, e puterea supranaturală care nu mă lasă să fiu departe. El tânjește să fie una cu Fiul și cu Tatăl și dacă e în mine, acolo vrea să mă ducă, aproape de Fiul și de Tatăl.

ISUS să fie Ţinta ta

  Când mulţi sunt azi necredincioşi

  şi leapădă Cuvântul,

  tu hotărât fii şi mai mult

  a ţine Legământul.

  ISUS să fie Ţinta ta,

  cu ochii sus la răsplătirea Sa,

  napoi tu să nu dai nicicând,

  fii treaz şi luptă biruind!

  Când unii s-au lăsat cuprinşi

  de somn şi nepăsare,

  tu priveghează,îndoind

  a Dragostei lucrare.

  Când mulţi din nou spre lume iar

  întorc a lor privire,

  ivirea ţintă şi mai mult,

  tu ai spre Răsplătire!

  Când unii au uitat de mult

  Cuvântul Cărţii Sfinte,

  tu cercetează-L mai adânc ,

  iubindu-L mai fierbinte.

  Când unii uită-a se ruga

  şi uită de-Adunare,

  tu le iubeşte mai cu foc,

  ai râvnă şi mai mare.

  Veghează,roagă-te mereu,

 lucrează cu-nfocare,

 fii credincios pân-la sfârşit,

 Răsplata fi-va mare!