Filosofii au observat marea diferenţă dintre oameni şi animale, şi au încercat să găsească acea diferenţă într-o anumită caracteristică distinctivă.
De exemplu, ei au spus că omul este animalul gânditor, sau că este animalul care râde, sau doar un animal cu o conştiinţă. Oricum, o caracteristică care distinge pentru totdeauna omul de toate celelalte feluri de viaţă de pe pământ este aceea că e un închinător;
el are o înclinaţie spre şi o capacitate de a se închina.
Separat de poziţia lui de închinător înaintea lui Dumnezeu, omul nu are nicio cheie sigură către fiinţa lui;
el nu este decât un animal superior, care se naşte ca orice alt animal, urmându-şi ciclul vieţii aici pe pământ şi murind la sfârşit fără să ştie despre ce este vorba în toată chestiunea asta.
Dacă asta e tot pentru el, dacă nu are niciun alt motiv de a trăi decât acela al unui animal, atunci este cu adevărat un lucru ciudat faptul că el este singurul care se îngrijorează de sine, că se miră, şi pune întrebări legate de univers.
Însuşi faptul că face aceste lucruri spune înţeleptului că undeva, există Cineva căruia îi datorează supunere, Cineva înaintea căruia ar trebui să îngenuncheze şi să-I aducă omagii.
Revelaţia creştină ne spune că acel Cineva este Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului, care trebuie să primească închinare în Duhul în Numele lui Isus Hristos, Domnul nostru. Asta este suficient pentru noi.
Fără a încerca să aducem argumente, putem începe de aici.
Întâmpinăm toate îndoielile noastre cu afirmaţia credinţei care se minunează:
-„Doamne Dumnezeule, Tu ştii!”....
În închinare, pot fi distinse mai multe elemente, printre care dragostea, admiraţia, uimirea şi adorarea. Chiar dacă s-ar putea să nu fie experimentate în ordinea aceasta, puţină cugetare va descoperi că aceste elemente sunt prezente oriunde se găseşte adevărata închinare.
Atât Vechiul, cât şi Noul Testament ne învaţă că esenţa adevăratei închinări este dragostea de Dumnezeu.
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.”
Domnul nostru a declarat că acesta este rezumatul Legii şi al Prorocilor.
Acum, dragostea este atât un principiu, cât şi o emoţie;
- este atât ceva simţit, cât şi voit.
Este capabilă de grade aproape infinite.
Dragostea din inima umană poate începe atât de simplu, de modest încât abia să fie perceptibilă şi să meargă mai departe devenind un torent impetuos care îl lasă pe posesorul ei într-o totală neajutorare. Ceva de genul acesta trebuie să fi fost experienţa apostolului Pavel, fiindcă a simţit că este necesar să explice criticilor lui că aparenta lui nebunie era de fapt dragostea pentru Dumnezeu care îi fermeca inima doritoare.
Este imposibil să I te închini lui Dumnezeu fără să-L iubeşti.
Scriptura şi raţiunea sunt de acord în punctul acesta.
Şi Dumnezeu nu este niciodată satisfăcut cu ceva mai puţin decât totul:
- „toată inima ta... tot sufletul tău... toată puterea ta.”
La început, s-ar putea ca aşa ceva să nu fie posibil, dar experienţa mereu mai profundă cu Dumnezeu ne va pregăti pentru aceasta, şi operaţiile lăuntrice ale Duhului Sfânt ne vor împuternici după un timp să-I oferim o asemenea plinătate de dragoste revărsată.
În dragostea pe care o simte orice creatură inteligentă faţă de Dumnezeu, trebuie întotdeauna să fie o măsură de mister.
Este posibil chiar să fie mister în totalitate, iar încercarea noastră de a găsi motive poate fi numai o încercare de raţionalizare a unei iubiri care deja este prezentă în inimă într-un mod misterios ca rezultat al unor operaţii tainice ale Duhului dinlăuntrul nostru, care lucrează ca un miner, trudind din greu în adâncimile pământului, fără să fie văzut.
Dar cât despre motivele care se pot da, s-ar părea că sunt două:
-recunoştinţa şi excelenţa.
A-L iubi pe Dumnezeu pentru că a fost bun cu noi este unul dintre cele mai rezonabile lucruri posibile. Dragostea care ia naştere din cugetarea la bunătatea Lui faţă de noi este valabilă şi în întregime plăcută Lui.
Cu toate acestea, este un grad inferior de dragoste, fiind mai puţin dezinteresată decât dragostea care izvorăşte din aprecierea a ceea ce Dumnezeu este în Sine Însuşi, separat de darurile Sale.
Astfel, dragostea simplă care izvorăşte din recunoştinţă, atunci când este exprimată în vreun act sau o afirmaţie conştientă, este fără îndoială închinare.
Dar calitatea închinării noastre sporeşte pe măsură ce mergem mai departe de la gândul a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi ne apropiem mereu mai mult de gândul la excelenţa naturii Sale sfinte. Acesta ne conduce la admiraţie.
Dicţionarul spune că a admira înseamnă „să priveşti cu o stimă care se minunează, însoţită de plăcere şi desfătare; «să priveşti la» cu un simţământ înălţător de plăcere.”
Potrivit acestei definiţii, Dumnezeu are puţini admiratori printre creştinii de azi.
Mulţi sunt aceia care sunt recunoscători pentru bunătatea Lui arătată în oferirea mântuirii.
Întâlnirile în care oamenii îşi spun mărturia sunt în cea mai mare parte dedicate povestirii de incidente în care cineva a intrat într-un bucluc şi a ieşit din el ca răspuns la rugăciune.
A deprecia lucrul acesta ar fi ceva nemilos şi nescriptural, fiindcă în cartea Psalmilor sunt multe lucruri de felul acesta.
Este drept şi bine să-I aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate îndurările arătate faţă de noi.
Dar admiratorii lui Dumnezeu, unde sunt ei?
Adevărul simplu e că închinarea este la un nivel elementar până când nu începe să capete calitatea admiraţiei.
Atâta timp cât închinătorul este preocupat de el însuşi şi de buna lui soartă, este un prunc.
Începem să ne maturizăm atunci când închinarea noastră trece de la recunoştinţă la admiraţie.
Pe măsură ce inimile noastre se înalţă la Dumnezeu într-o apreciere înaltă datorită a ceea ce El este („EU SUNT CEL CE SUNT”), începem să luăm puţin parte la plăcerea dezinteresată care este moştenirea celor binecuvântaţi din ceruri.
Al treilea stadiu al adevăratei închinări este uimirea.
Aici, mintea încetează să înţeleagă şi trece mai departe spre un fel de mirare plină de încântare.
Închinarea este „uimirea transcendentă”, un grad de uimire fără limite şi dincolo de puterea de exprimare.
Felul acesta de închinare se găseşte pretutindeni în Biblie (deşi este corect să spunem că şi gradele mai mici de închinare se găsesc în ea).
Avraam a căzut cu faţa la pământ într-o uimire sfântă atunci când Dumnezeu i-a vorbit.
Moise şi-a ascuns faţa înaintea prezenţei lui Dumnezeu din rugul în flăcări.
Pavel abia dacă putea spune dacă a fost în trup sau nu când i-a fost îngăduit să vadă gloriile de nedescris din al treilea cer.
Când Ioan L-a văzut pe Isus umblând printre bisericile Sale, a căzut la picioarele Lui ca mort.
Le cităm pe acestea ca fiind numai câteva exemple;
lista de consemnări biblice este lungă.
S-ar putea spune că asemenea experienţe sunt extrem de neobişnuite şi nu pot fi o caracteristică a creştinului simplu de azi.
Este adevărat, dar numai în privinţa circumstanţelor exterioare;
conţinutul spiritual al experienţelor este neschimbat şi se găseşte la fel oriunde se găsesc şi credincioşi adevăraţi.
Totdeauna este adevărat că o întâlnire cu Dumnezeu aduce uimire şi veneraţie.
Paginile de biografie creştină sunt îndulcite de mărturiile închinătorilor fermecaţi care s-au întâlnit cu Dumnezeu într-o experienţă intimă şi care nu puteau găsi cuvinte ca să exprime tot ceea ce simţiseră, ce văzuseră şi auziseră.
Imnologia creştină ne duce acolo unde eforturile prozei comune se sfârşesc şi aduce aripile simţământului poetic în ajutorul sfântului care se minunează.
Deschideţi o carte veche de imnuri şi duceţi-vă la secţiunea dedicată închinării şi perfecţiunilor Divine şi veţi vedea rolul pe care l-a jucat uimirea în închinare, de-a lungul veacurilor.
Însă uimirea nu este nici ultimul, nici cel mai înalt element în închinare.
Sfântul care se avântă în înalt mai are o culme muntoasă de urcat înainte să ajungă la aerul rafinat al celei mai pure închinări.
El trebuie să adore.
Marii sfinţi ai Bibliei au fost, mai presus de toate, nişte îndrăgostiţi extaziaţi de Dumnezeu.
Psalmii celebrează dragostea pe care David (şi alţi câţiva) au avut-o pentru Persoana lui Dumnezeu.
După cum am sugerat înainte, Pavel a recunoscut că dragostea pentru Dumnezeu era ca o nebunie în pieptul lui:
-„În adevăr, dacă ne-am ieşit din minţi, pentru Dumnezeu ne-am ieşit; dacă suntem întregi la minte, pentru voi suntem. Căci dragostea lui Hristos ne constrânge .”
„Dragostea lui Hristos ne ţine sub control.”
Ideea pare a fi aceea că dragostea lui Pavel pentru Hristos l-a purtat dincolo de sine însuşi şi l-a determinat să facă lucruri extravagante care, pentru o minte neatinsă de desfătările unei asemenea iubiri, ar părea destul de iraţionale.
Probabil că cea mai serioasă acuzaţie ce poate fi adusă împotriva creştinilor moderni este că nu suntem suficient de îndrăgostiţi de Hristos.
Hristosul fundamentalismului este puternic, dar abia dacă este frumos.
Rareori găsim pe câte cineva arzând de dragoste personală pentru Hristos.
Nădăjduiesc că nu sunt aspru dacă spun că, după părerea mea, o mare parte a laudei din cercurile conservatoare este formală şi forţată, dacă nu de-a dreptul nesinceră.
Multe dintre cântările şi refrenele noastre populare cântate spre lauda lui Hristos sunt superficiale şi neconvingătoare.
Unele sunt chiar şocante prin limbajul lor amoros, şi îl fac pe sufletul temător de Dumnezeu să le perceapă ca pe un fel de linguşire adusă Celui pe care nici compozitorul, nici cântăreţul nu-L cunoaşte. Totul seamănă cu un cântecel de dragoste, singura diferenţă fiind că numele unui iubit pământesc este înlocuit cu numele lui Hristos.
Cât de diferite şi absolut minunate sunt emoţiile stârnite de o iubire adevărată, născută din Duhul pentru Hristos! O asemenea dragoste se poate ridica la un grad de adorare aproape dincolo de puterea inimii de a îndura, şi cu toate acestea, în acelaşi timp, va fi serioasă, înnobilată, pură şi reverenţioasă.
Hristos nu poate fi niciodată cunoscut fără un simţământ de reverenţă pătrunsă de uimire şi fără teama care însoţeşte cunoaşterea.
El este Cel mai frumos dintre zeci de mii, dar El este şi Domnul înălţat şi puternic.
El este Prietenul păcătoşilor, dar El este şi groaza diavolilor.
El este blând şi smerit cu inima, dar El este şi Domn şi Hristos care va veni cu siguranţă să fie Judecătorul tuturor oamenilor. Niciun om care Îl cunoaşte în intimitate nu poate fi vreodată uşuratic în prezenţa Lui.
Dragostea lui Hristos răneşte şi vindecă, fascinează şi înspăimântă, omoară şi învie, atrage şi respinge, calmează şi extaziază în acelaşi timp.
Nu poate exista ceva mai teribil sau mai minunat decât să fii lovit cu dragoste pentru Hristos atât de profund încât întreaga fiinţă să se reverse într-o adorare dureroasă a Persoanei Sale, într-o adorare care tulbură şi zăpăceşte în timp ce curăţeşte, satisface şi relaxează partea adâncă, interioară a inimii.
Dragostea aceasta ca un fel de mireasmă morală este totdeauna identificată pe veşmintele sfinţilor.
Mireasma aceasta este atât de puternică încât devine aproape ameţitoare.
În SCRIPTURI există pasaje de o dulceaţă atât de pasionată încât sunt de nesuportat, şi cu toate acestea atât de respectuoase şi de umilitoare încât stârnesc milă faţă de omul care îngenunchează astfel într-o uimire plină de adorare, prins între o dragoste sfântă şi o teamă sfântă la fel de mare.
Lista sfinţilor înmiresmaţi este lungă.
Include bărbaţi şi femei de orice tendinţă de gândire teologică care nu se încadrează în graniţele credinţei creştine moderne.
Îmbrăţişează persoane de orice nivel social, de orice grad de educaţie, de orice rasă şi culoare. Dragostea radiantă pentru Hristos este, după părerea mea, adevăratul test al iubirii, dovada sigură a faptului că eşti membru al Miresei Domnului Cristos.
Mai rămâne de spus doar că închinarea aşa cum am descris-o noi aici este aproape (deşi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu total) o artă uitată în vremea noastră.
Fiindcă indiferent de ceea ce putem spune despre creştinii moderni, care cred în Biblie, cu greu s-ar putea nega faptul că nu ne remarcăm datorită duhului nostru de închinare.
Evanghelia, aşa cum este propovăduită de oameni buni în vremurile noastre, poate mântui suflete, dar nu creează închinători adevărați în Duh și Adevăr.
