sărac în Duh....

Doamne, cât de nepătrunse sunt gândurile tale...
 Rugi nerostite şi totuşi nevoi împlinite .
Nopţi nedormite şi arcuri îndoite ,
Dar biruinţi nebănuite.
Suflete câştigate, inimi eliberate ,
Munţi de probleme transformaţi în cenuşă .
Inimi cu dorinţi neprihănite ...
Sunt binevenite.
Un duh care strigă în tăcere
Primeşte răspuns.
 Nu suntem lipsiţi de putere,
 Atata timp cat stam pe genunchi
 Pentru a o cere-

un sărut pe buze....

Cu siguranţă, nu aţi încercat niciodată să vă iubiţi abcesul apărut peste noapte la una dintre măsele, tumora crescută silenţios într-un viscer sau virusul care v-a ţintuit la pat de o săptămână, ca pe nişte prieteni sau colegi fără casă, care şi-au găsit drept gazdă, pentru o vreme, tocmai trupul dumneavoastră.

A nu lua măsuri împotriva bolii, e considerată lipsă de înţelepciune, iar a o tolera iubind-o ca pe o tovarăşă de drum, ar fi un act catalogat drept nebunie.

 Suntem obişnuiţi să declarăm război oricărei afecţiuni, alergând la medic sau la vraci ca să punem în funcţiune tot arsenalul terapeutic care se cunoaşte. 

Ne dorim să dispară durerea, să distrugem tumora, să moară microbul. 

Cât mai repede!

Manifestăm astfel, aceeaşi atitudine ostilă faţă de boală ca şi faţă de cei care ne fac rău.

 În faţa duşmanului, suntem tentaţi să-i plătim cu aceeaşi monedă, pregătindu-ne tirul vorbelor grele şi tunurile atitudinilor negative. 

Rareori recurgem la  toleranţă, transformându-ne într-un câmp cu flori, într-un ocean liniştit sau într-un deşert cald peste care cavaleria celuilalt să treacă vijelioasă, îndreptându-se, încotro?… 

fiindcă, dacă nu întâmpină nici un obstacol, îşi va rostogoli o vreme, tăvălugul mâniei şi, într-un final, se va opri dezorientată şi eşuată. 

„Un răspuns bun este ca un sărut pe buze”,

 spune Eclesiastul (cap 4:26).