Cu siguranţă, nu aţi încercat niciodată să vă iubiţi abcesul apărut peste noapte la una dintre măsele, tumora crescută silenţios într-un viscer sau virusul care v-a ţintuit la pat de o săptămână, ca pe nişte prieteni sau colegi fără casă, care şi-au găsit drept gazdă, pentru o vreme, tocmai trupul dumneavoastră.
A nu lua măsuri împotriva bolii, e considerată lipsă de înţelepciune, iar a o tolera iubind-o ca pe o tovarăşă de drum, ar fi un act catalogat drept nebunie.
Suntem obişnuiţi să declarăm război oricărei afecţiuni, alergând la medic sau la vraci ca să punem în funcţiune tot arsenalul terapeutic care se cunoaşte.
Ne dorim să dispară durerea, să distrugem tumora, să moară microbul.
Cât mai repede!
Manifestăm astfel, aceeaşi atitudine ostilă faţă de boală ca şi faţă de cei care ne fac rău.
În faţa duşmanului, suntem tentaţi să-i plătim cu aceeaşi monedă, pregătindu-ne tirul vorbelor grele şi tunurile atitudinilor negative.
Rareori recurgem la toleranţă, transformându-ne într-un câmp cu flori, într-un ocean liniştit sau într-un deşert cald peste care cavaleria celuilalt să treacă vijelioasă, îndreptându-se, încotro?…
fiindcă, dacă nu întâmpină nici un obstacol, îşi va rostogoli o vreme, tăvălugul mâniei şi, într-un final, se va opri dezorientată şi eşuată.
„Un răspuns bun este ca un sărut pe buze”,
spune Eclesiastul (cap 4:26).
