Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm, şi să ne întoarcem la Domnul.

Mă gândeam în dimineaţa zilei de azi la ceea ce înseamnă harul şi amprenta pe care o pune pe viaţa noastră. De n-ar fi har, de n-ar fi har, ce dacă?

Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde:

Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare! „Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută.

Păi, “de n-ar fi har”, “aş fi pierdut şi-aş plânge în zadar”. Mă întrebam ce rost are plânsul dacă îl faci în zadar? Să ştii că plângi, te lupţi pentru un lucru care oricum nu prezintă şanse reale de a se rezolva? De multe ori ne legăm de lucruri pământeşti şi plângem pentru a le rezolva. Ne zbatem şi, în momentul în care ne pierdem orice speranţă, aşteptăm o minune…Ei bine, harul e minunea. De n-ar fi har aş fi păcătosul care nu mai cântă “, aş fi omul care trăieşte cu “speranţa” focului veşnic. Dar pe dealul Golgotei, în timp ce Salvatorul omenirii se stingea, minunea mea lua fiinţă… Şi acum…acum înţeleg ce-nseamnă harul şi amprenta care o pune pe viaţa mea deoarece cânt de bucurie că sunt un păcătos salvat, sunt omul care trăieşte cu speranţa veşniciei-