Dumnezeu nu acceptă să trăieşti oricum

Când vrei să participi la o festivitate, te îmbraci frumos dorind să faci o impresie bună.

Contează cum arăţi şi ce vor gândi ceilalţi participanţi despre tine.

Ce satisfacţie, când unii încep să şuşotească între ei, zicând despre tine: „uite, ce bine arată!

Uite, ce elegant e!

S-au holbat la tine şi te invidiază.

Nu-i de mirare, că şi astăzi mulţi cred că hainele fac oamenii.

Îmbrăcămintea stabileşte înfăţişarea ta exterioară.

Însă lăuntrul tău, caracterul şi personalitatea ta sunt modelate de alte unelte de înfrumuseţare.

Oricum ai arăta în exterior, după ce dispare prima impresie, oamenii din jurul tău se vor uita la caracterul tău. Iar cea mai preţioasă unealtă de înfrumuseţare a caracterului este sfinţenia.

Din ea răsar celelalte trăsături care împrăştie un miros bun în jurul tău.

Dumnezeul creator, care în secret priveşte cu atenţie viaţa ta şi cu care într-o zi te vei întâlni faţă-n faţă, preţuieşte cel mai mult sfinţenia.

Aceasta este cel mai plăcut miros înaintea Lui.

„Fiţi sfinţi, că Eu sunt sfânt”

– răsuna glasul Lui de-a lungul vremurilor.

Sfinţenia este ca haina curată.

Haina-ţi proaspăt spălată răspândeşte un miros plăcut care atrage imediat atenţia celorlalţi.

La fel, când sufletul tău este curat, răspândeşte un aer plăcut în jurul tău.

Dumnezeu nu acceptă să trăieşti oricum......

Sfânt e Dumnezeu! înaintea Lui, aşa cum nici prietenilor tăi nu le-ar plăcea să apari între ei în haine murdare şi urât mirositoare.

Motivul simplu este că însuşi Dumnezeu este sfânt.

Cu aproape trei mii de ani în urmă, un profet, numit Isaia, a intrat în templul din Ierusalim şi a avut o viziune despre Dumnezeu şezând pe tronul Său.

Totul strălucea de gloria lui Dumnezeu.

Nişte îngeri strigau neîncetat: „sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeul atotputernic”, acoperindu-şi faţa şi picioarele cu aripile lor.

„În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezînd pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: ,,Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul oştirilor! Tot pămîntul este plin de mărirea Lui”! Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: ,,Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”

Mai întâi atracţia sfinţeniei.

Sfinţenia atrage, uimeşte, produce satisfacţie prin curăţia ei.

Îngerii erau mereu în jurul lui Dumnezeu.

Raiul, unde vrem să ajungem după încheierea vieţii pământeşti, este ca un loc de vis, pentru simplul motiv că prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu îi dă o savoare unică.

Acolo nu este urmă de răutate, de certuri, de dureri, de neplăceri, de violenţă, de lacrimi, pentru că sfinţenia lui Dumnezeu îl protejează de acestea.

Însă din sfinţenia lui răsare şi dragostea.

Dacă nu-i urmă de răutate, de păcat, atunci dragostea se manifestă în toată splendoarea ei.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de ai săi străluceşte în ceruri fără să fie umbrită de suferinţe, de pierderi sau de neajunsuri.

Aici pe pământ lumina sfinţeniei şi astfel puterea ei de atragere este slăbită de falsa impresie că viaţa atractivă este cea în care Dumnezeu este ţinut cât mai departe de interesele noastre personale.

Încercarea de a-L elimina pe Dumnezeu din viaţa personală rezultă în dispariţia oricărei urme de sfinţenie aici pe pământ.

De aceea profetul Isaia a înţeles în al doilea rând că sfinţenia lui Dumnezeu aduce cu sine un standard moral pentru a proteja curăţia, a nu o lăsa să fie amestecată cu murdăria.

De aceea sfinţenia divină aruncă lumină automat asupra calităţii vieţii tale.