Dar lupta… vrem s-o ducem şi nu ne lăsăm cu una cu două.
Şi, aşa vlăguiţi cum suntem, ne ridicăm din nou, punem mâna pe arme de tot felul şi dăm să luptăm.
Şi pierdem şi azi, am pierdut şi ieri, vom pierde şi mâine, dar tot nu ne lăsăm.
Ne luptăm cu cei din jur, gândindu-ne că am avea ceva de câştigat dacă ne impunem punctul de vedere, dacă ne spunem şi noi părerile;
credem că ar conta.
Dar nu, lucrurile nu stau nici pe departe aşa.
Lupta rămâne luptă… şi nu lasă în urmă decât morţi sau măcar răniţi.
Şi rănile dor, ne dor mai mult decât ne-am aştepta.
Şi suntem dezamăgiţi, pentru că lupta noastră nu a fost pe măsura aşteptărilor.
Ne mai luptăm şi cu Dumnezeu, ca şi cum puterile noastre ar fi pe măsura puterilor Lui, ca şi cum am avea vreo fărâmă de şansă în faţa Lui.
Suntem mereu cârtitori, îi cerem mereu să ne facă aşa şi pe dincolo, de parcă ar fi la dispoziţia noastră.
Şi suntem dezamăgiţi de Dumnezeu.
Şi de parcă n-ar fi de ajuns, ne mai luptăm şi cu noi înşine.
Suntem mereu neîncrezători, nemulţumiţi…
şi dacă în proprii ochi nu avem valoare, atunci în ochii cui avem pretenţia să însemnăm ceva?
Şi-uite-aşa… tristeţea şi dezamăgirea se cuibăresc în sufletul nostru.
Şi ajungem să nu mai ştim cum trec zilele, anii, nu ne mai bucurăm de nimic, stăm mereu cu capul în mâini şi ne întrebăm la ce bun şi viaţa aceasta.
Dar în astfel de momente nu trebuie să cedăm gândindu-ne că nu mai este nici o şansă ca viaţa noastră să fie frumoasă, să ne încânte.
Ci, aşa cum îmi spunea cineva:
-e vremea să ne răsune în adâncul sufletului aceste sfinte cuvinte:
-cum m-a încurajat pe mine cineva drag ,așa îți doresc și ție...
-n-am să uit niciodată cuvintele acestea;
-fii plin de râvnă si luptă-te lupta cea bună a credinței!
-mereu vei fi pentru mine o încurajare!
A venit momentul în care să nu ne mai plângem de milă, momentul în care să nu ne mai lăsăm doborâţi aşa de uşor.
Trebuie să stăm cu fruntea şi inima sus, să ne oţelim, să fim puternici pentru aceste vremuri.
Descurajările bat la uşa mereu.
Dar nu aceasta ar fi problema, ci problema e cum anume le privim, cum ne raportăm la ele.
Descurajările nu întotdeauna doar vin şi pleacă.
De multe ori le place să rămână în viaţa noastră şi noi le alimentăm cu energia noastră, cu timpul nostru şi ne simţim tot mai slăbiţi, mai deznădăjduiţi, mai înfrânţi, pentru că dezamăgirea de mână cu tristeţea şi frustrarea ştiu întotdeauna să facă echipă la a ne distruge.
Dar noi ne vom aminti de acele cuvinte:
- fii o credincioasă plin de râvnă si luptă-te lupta cea bună a credinței!
…
