Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul..si aplica

Codul Manierelor Crestine

”Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi...” Venind printre iudei, Mantuitorul – ca sa poata sa fie inteles si acceptat de ei – a ales sa-si lase barba, sa umble descult, invelit cu o manta obisnuita, croita rudimentar dupa obiceiul vremii, sa manance apucand cu mana, ca oamenii timpului Sau; intr-un cuvant, S-a incadrat in normele conventionale ale epocii, socotite acceptabile si clasice. Ignorarea manierelor recunoscute de societatea noastra, oricat de nenecesare ni s-ar parea ele, sunt asemenea unor parole de recunoastere a prietenilor fata de inamici. Nu ni se cere parerea cu privire la ele. Asa cum sunt, ele constituie o parte din limbajul social prin care ne adresam celor din jur si prin care ei ne repereaza ca oameni alesi, manierati sau dimpotriva, ca badarani si vrednici de dispret. Cele mai multe din „bunele maniere” sunt nepieritoare, neconventionale si nelegate de epoca, intrucat ele reprezinta, cum veti vedea, chiar expresia dragostei si a pretuirii celorlalti. Cerceteaza-le pe indelete si apoi, corecteaza-ti greselile de conduita sociala pe care, din lipsa cuiva care sa te invete, le-ai tot repetat pana ce au devenit o a doua natura nefericita. 1. Tinuta. „Introducerea” oricarei relatii sociale o constituie nu timbrul placut al vocii, nici zambetul generos, ci felul in care arati: a) Pentru barbati, fata barbierita (sau o barba ingrijita) este cartea de vizita. Daca nu ai ganduri misionare, poti sa te razi doar inaintea zilei de odihna, sau de doua ori pe saptamana, si sa arati in rest ca un „salbatic”. Nu incerca sa motivezi prin argumentul economic, caci faci multe lucruri mult mai costisitoare, fara alt motiv decat satisfactia egoista, pe cand aici e vorba de altruism, de interes pentru altii. Barbiereste-te deci zilnic! b) Cel putin la trei saptamani, tundeti firele de par din nari. Aspectul lor e mizerabil. c) Indiferent de stilul tunsorii, parul trebuie sa arate ordonat. d) Unghiile trebuie taiate saptamanal, inainte sau dupa imbaiere. Negrul sub unghie este unul din cele mai scarboase lucruri ce pot exista. A purta unghia de la degetul mic mai lunga decat celelalte unghii, pe post de „scobitoare” sau „surubelnita” este un indiciu de „neam prost” (aprecierea apartine lumii culte). e) Dintii trebuie sa fie nu numai albi, curati, fara depuneri galbene sau resturi de alimente in spatiile interdentare, ci si intretinuti stomatologic. O carie in dintii din fata transmite mesajul ca esti neingrijit, ingalat, delasator. E de dorit ca dintii sa fie spalati cu periuta dupa oricare masa. Se freaca de sus in jos, nu numai lateral, pentru o curatire atenta. Ata dentara (Dental Floss) este un instrument foarte eficient pentru igiena bucala. f) Mirosul de transpiratie sau mirosul neplacut al gurii este dinamita curata pentru relatiile sociale. N-ai voie sa mananci ceapa sau usturoi cand mergi printre oameni. Mirosul acestor condimente dainuie 16 ore. Ar fi o cumplita nesimtire sa „traznesti” duhoarea printre cei pe care-i evanghelizezi. Iar mirosul de transpiratie nu se indeparteaza prin spray-uri sau parfum, ci cu apa si sapun si prin schimbarea la timp a hainelor. Amestecul mirosurilor urate cu parfumul da o combinatie de nesuportat.Pe timp de vara, trebuie imbaiere cel putin de doua ori pe saptamana. In schimb, spalatul la subtiori si pe picioare se face zilnic, chiar si doar in lighean! g) In fiecare dimineata, narile se curata de mucoasa cu ajutorul un cornet din hartie igienica infasurata in jurul degetului aratator. h) Urechile nu se spala niciodata cu apa si sapun (este neindicat), ci cu o bucata de hartie igienica infasurata pe degetul aratator, dupa baie. Se curata numai pana unde ajunge degetul, apoi cutele pavilionului. i) Spray-ul se foloseste doar pe pielea proaspat spalata si foarte delicat. Parfumul lui nu trebuie sa se simta aproape deloc. Mirosul de curat este cel mai placut. j) Ciorapii se schimba ori de cate ori prind mirosul transpiratiei. Niciodata nu stii cand trebuie sa te descalti si… pazea atunci de altii! Ciorapii gauriti in calcai sau in deget nu se poarta, ci se inlocuiesc. Ciorapii gauriti nu indica saracie (lucru nevinovat), ci…neglijenta. Nu folosi ciorapii supraelastici, chiar daca sunt mai rezistenti. Nu sunt sanatosi, prin faptul ca nu absorb transpiratia – conducand la alterarea sudorii (ce da un miros greu) si la macerarea pielii fine dintre degete. Ii poti folosi in sezonul rece, deasupra unei perechi de ciorapi de bumbac. k) Pantofii vor fi intotdeauna curatati de noroi sau de praf. Pantofii scalciati dau un aer sleampat, de…”trei parale”. Atat vor da si altii pe tine. l) Batista trebuie sa fie curata si calcata. Culoarea cenusiu-murdara obliga urgent schimbarea batistei. m) Vestimentatia va fi asortata dupa (1) regula culorii, (armonia culorilor; evitarea culorilor „drepte”, adica a celor primare si cu nuanta intensa) si (2) regula modelului: la barbati, nu se ingaduie model la haina, odata ce cravata sau camasa are deja model. Numai unul din trei are voie sa poarte un model – sau haina, sau camasa, sau cravata. Celelalte se cer sa fie lipsite de model. n) Stranutul se facetotdeauna cu batista la nas. Daca vrei, vei vedea ca intotdeauna ai destul timp sa scoti batista, numai sa stii unde se afla… o) Suflatul nasului se face usor intors inapoi. Niciodata, sub nici o forma, nu se examineaza „noutatea” din batista. Gestul ar produce greata spectatorilor. Suflarea nasului pe jos, cu elan, este un obicei… feudal. p) Expectorarile se efectueaza in public numai in caz de urgenta medicala. Si atunci, fara nici un zgomot („horcaiala viguroasa”) si nu in batista, ci intr-un servetel. Scuipatul pe jos cu martori – Strict interzis! q) Ochii nu se sterg sau curata niciodata cu mana, ci numai cu o batista curata (fara urme narine..). r) Pieptanatul public este o necuviinta, asemenea scobitului in ureche si face parte din operatiunile intime din baie. Singurul loc unde s-ar permite totusi, intr-o maniera sumara, este garderoba localurilor publice. s) Cand sezi, genunchii vor sta stransi la femei, iar la barbati – mult apropiati. A tine genunchii „raschirati” se numeste nesimtire… 2.Contacte, saluturi a) Punctualitatea este o forma de respect - de sine, dar mai ales de altii. Cand mergi intr-o vizita, nu sosi niciodata inainte de timp cu nici un minut; mult mai bine e sa ajungi cu 3 minute mai tarziu. Doar aici se ingaduie „sfertul academic”. Cand insa ai o intalnire in oras cu o persoana, totdeauna sa sosesti ce 10 minute mai devreme, dar niciodata cu 1 minut mai tarziu; in nici o imprejurare nu se admit in acest caz „minutele academice”. b) In vizita la necunoscuti(sau persoane mai putin apropiate) nu se permite sa duci altceva decat flori. Ele sa fie intotdeauna fara sot. Florile se dau fara hartia in care sunt impachetate, cu exceptia invelitoarei de celofan. Ele pot fi date in hartie, doar daca cineva este la aeroport sau in tren, in curs de plecare. c) Cand intri, manifesta-ti intentia de a te descalta, din respect pentru curatenia gazdei. Dar nu te descalta pana cand nu sesizezi ca gazda accepta intentia ta. Pentru unele gazde, descaltarea oaspetilor inseamna curata jignire. d) Salutul verbal este intotdeauna insotit de inclinarea capului. Inclinarea trebuie sa fie ampla, nu zgarcita. Cand se saluta, se priveste in ochi. Cine saluta printr-un gest cu mana trebuie sa rosteasca si un cuvant de salut. e) Cel care intra intr-un cerc saluta primul. Saluta o singura data pe toata lumea si nu mai repeta salutul catre persoanele care raspund cu intarziere la salut. f) Este interzis ca un barbat sa intinda mana unei tinere sau unei femei! g) De asemenea, niciodata cineva mai tanar NU intinde mana celui mai in varsta sau cuiva mai mare in rang. h) Nici o femeie nu se ridica in picioare sa dea mana cu un barbat. Si invers, nici un barbat nu da mana sezand vreunei femei. i) Stransul mainii se efectueaza scurt si ferm. Nu e permis sa retii mana cuiva. Nu se intind doar degetele, si nici nu se da o mana flasca, moale. Degetele se strang in jurul palmei celuilalt, si nu raman tepene. Daca aproapele tau mananca, nu se cade sa-i intinzi mana. Iar daca altul ti-o intinde cand mananci, scuza-te si evita stransul mainii din respect pentru el (l-ai putea murdari), cat si din motive igienice. j) Cand ambii poarta manusi, mana se da inmanusata. Trebuie insa sa-ti scoti manusa cand celalalt e cu mainile goale. k) Prezentarile se fac in ordinea importantei: pe cel mai insemnat il prezinti primul. l) Daca un barbat in varsta cedeaza locul in tramvai sau in aglomeratie unei tinere, ea este obligata sa primeasca. 3.Conversatia a) In conversatie, asculta intotdeauna cu atentie pe cel ce vorbeste, cu ochii tinta la el sau, in cazul unei femei, intr-un punct fix inainte. Evita privirea distrata. b) In conversatiile de grup, vorbeste totdeauna mai putin decat celalalt. Stii vorba: „Daca taceai,…” A vorbi mai putin nu este un semn de prostie sau incultura, ci, dimpotriva, de taria personalitatii. c) Cand esti intr-un contact de stabilire a unei noi relatii, deschide tu discutia. Fii insa atent sa „prinzi” momentul de a-i pasa cuvantul celuilalt: iata lucrul cel mai important! d) Nu intrerupe niciodata; nu incaleca vorbirea celuilalt chiar cand e lunga. Asteapta un moment de pauza cat de mica si preia discutia prin a aprecia ceva din ce a zis, ca apoi s-o canalizezi pe pista folositoare. e) Nu-ti exprima gratuit opinia personala (cu exceptia conversatiilor de stabilire a unei relatii noi), decat daca esti intrebat si daca consideri ca ea va fi acceptata. f) Nu da detalii nesigure, ca sa nu apari drept panglicar, chiar fara intentie. g) Nu pune niciodata intrebari cu privire la aspecte negative ce apartin celui cu care vorbesti sau vreunui apartinator al sau („De ce boala sufera sotul dv?”; sau „Cum de n-ati luat examenul?!”) h) Nu arata niciodata cu degetul, (nici macar cu cel mic); si nici nu gesticula cu degetul aratator intins ca si cand ai ameninta cu degetul. i) Ocoleste, pentru numele lui Dumnezeu, orice forma de barfa. N-o rosti si nici n-o asculta! Barfa, vorbirea calomnioasa si vorbirea de rau se traduce in limba Evangheliei prin cuvantul „diabolos”. 4.La masa a) La tine acasa sau cand esti invitat la masa, nu pune mana pe lingura si nu te apuca sa mananci inaintea gazdei care serveste. b) Ia numai din ce esti invitat sa servesti, sau din ce serveste toata lumea. c) Nu insista cu privirea la vreun fel de mancare ce nu ti se ofera. d) Nu cauta si nu lua bucata cea mai mare. Toti au vazut-o; si vor intelege ca esti cel mai mare egoist. Ia doar bucata din dreptul tau, indiferent ce iti cade „la sorti”. e) Nu te zgai in farfuria nimanui. Daca cineva a varsat ceva din greseala pe fata de masa, nu baga in seama, ci fa-te ca nici n-ai vazut – asa cere buna cuviinta. f) In vizita, sa nu ceri nimic de mancare, chiar daca gazdele au uitat sa te intrebe daca esti flamand. Roaga-te doar in gand, ca Neemia. Iti spun: Formula „merge”! g) Cutitul personal il vei manui numai cu mana dreapta, iar furculita doar cu stanga. Atentie: in nici o imprejurare, cutitul nu se transforma in „furculita”, ducandu-l la gura. Asta se face doar la coasa… h) Stai cat mai aproape de masa, ca sa nu cada firimituri pe jos. Aseaza-te pe tot scaunul, nu doar pe marginea lui, ca la intrecere. i) Coatele nu se sprijina pe masa, ci stau cat mai stranse langa corp. De marginea mesei se sprijina doar partea superioara a antebratelor, aproape de farfurie. j) In veci nu folosi tacamul personal pe care l-ai lins, ca sa te servesti din platou sau din borcanul comun. Foloseste doar lingura sau furculita pusa special pentru servitul comun. k) E groaznic sa lingi tacamurile puse pentru servit in folosul comun. l) Aceeasi osanda – sa lingi cutitul cu care ai uns felia de paine si cu care servesti din nou. Daca ti-e scarba sa mananci din hrana atinsa de saliva altuia, cum ai putea sa faci asta la randul tau? m) Nu este ingaduit sa te intinzi peste masa ca sa te servesti. Cere celui care este langa platou sau langa cosul cu paine si el iti va intinde tot platoul si nu doar o felie. Ia cel mult doua felii de paine. Nu fa „provizii”. n) Mananca fara sa se auda plescaitul voluptos al buzelor si al limbii. Mancatul zgomotos te descalifica fara drept de apel. (Stii cine plescaie cand mananca? Are codita rasucita…) o) Painea se serveste numai cu mana, niciodata cu furculita personala; caci se poate intampla sa strapunga felia ta si sa atinga felia urmatoare. Si ce rusine ar fi… p) Nu-ti sterge gura cu painea. Ca, deh, pe gura se mai afla si praf si altele, si ar fi neigenic. Daca n-ai servetel, roaga gazda sa-ti dea unul. q) Degetele nu se baga in nici o farfurie. Astfel se evita un obicei stravechi si murdar: linsul lor. r) Se mananca tot din farfurie, fara sa se lase nimic. Dar nu se cade sa stergi „luna” farfuria, cu paine, ca un hamesit... s) Nu se toarna niciodata intr-un pahar care nu este gol complet. t) Samburii nu se scuipa in farfurie (prin „cadere libera”) si nu se scuipa nici in pumn (metoda „in pumn” se practica doar in aer liber). Samburii se imping cu limba in lingurita adusa langa buze si se pun apoi in farfurioara, unul cate unul. u) E interzis a se clati gura cu ultima sau penultima inghititura de compot, ceai, lapte (sau… apa, pentru cine uita reforma sanitara ). v) Daca este nevoie sa folosesti toaleta sau baia, priveste cu atentie cum stau lucrurile in momentul intrarii tale acolo, ca sa le poti pune exact asa cum le-ai gasit. Daca folosesti WC-ul si esti barbat, ridica colacul (capacul) pentru treburile marunte. Daca vasul a ramas cumva patat cu pete sau dare, foloseste-te de o bucata de hartie igienica sa cureti petele, ca sa nu fie gazda nevoita sa-ti curete murdaria. Deschide si geamul pentru aerisire, sau ventilatorul, daca exista. Dupa spalatul mainilor, clateste chiuveta cu apa, ca sa nu ramana patata cu clabuci sau…jeg. Fii simtit! Nici sa nu se observe ca ai trecut pe acolo. a) Este necuviincios sa telefonezi duminica inainte de ora 10 dimineata, intre orele 13-17 si dupa ora 21 (cu exceptia rudelor sau prietenilor intimi, al caror program il cunosti). In zilele saptamanii, ora 9 dimineata este acceptabila. b) Cand incepi convorbirea uita-te la ceas: o convorbire conventionala nu trebuie sa dureze mai mult de 5 minute! c) Urmeaza obligatoriu treptele urmatoare: (1) „Alo! Familia (sau firma) cutare?” Abia dupa ce primesti confirmarea, continui: (2) „Buna ziua! (Sau: Saru’mana pentru doamne!) La telefon e _______________ (numele tau)”. Nu zice (in locul numelui tau): „E un prieten...” sau o alta forma evaziva. Apoi continui imediat: „As dori sa vorbesc cu _______________ (numele celui solicitat)”. Daca iti raspunde persoana cautata, continua obligatoriu cu: (3) „V-as putea retine cateva minute?” Daca, zice: „Da, poftiti!”, atunci abia poti sa intri in subiect. Fii precis si nu te intinde. Nu uita ca „timpul costa” si ca unele persoane sunt atat de delicate incat nu vor indrazni sa te intrerupa. Daca insa iti da de inteles, printr-o pauza... sau in mod direct ca nu este disponibil, intreaba-l: (4) „Cand as putea sa revin?”. Dupa ce se consuma convorbirea, nu uita: (5) Sa-i multumesti si sa-ti iei ramas bun. d) Cand te suna vreun „sacaitor”, nu esti obligat sa-l asculti oricat vrea el sa te tina de vorba. Scuza-te politicos, dar ferm, si spune-i ca ai o alta problema urgenta si ca trebuie sa inchei convorbirea... dupa care esti liber sa pui receptorul in furca, chiar daca acela nu vrea sa termine. Asemenea incheieri bruste iti poti permite insa in situatii extrem de rare.

Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie, şi vă voi aduce înapoi în Sion.

1. 

Isus Christos este unit cu poporul Său prin legături de căsătorie. Din dragoste, El s-a căsătorit cu biserica Sa, simbolizată printr-o fecioară, cu mult înainte ca ea să cadă sub jugul robiei. Plin de iubire, Christos a slujit, ca Iacov pentru Rahela, până când a plătit întreg preţul pentru ea. Şi acum, după ce a căutat-o prin Duhul Său, şi a făcut-o să-L cunoască şi să-L iubească, Christos aşteaptă glorioasa oră în care fericirea lor reciprocă va fi consumată la Ospăţul Nunţii Mielului. Gloriosul Mire nu şi-a prezentat încă logodnica în faţa Maiestăţii cerului, desăvârşită şi completă; ea nu a intrat încă în privilegiile ei de soţie şi regină. Ea rătăceşte încă într-o lume de păcat, locuind „în corturile Chedarului” (Psalmi 120:5); dar este şi acum mireasa, soţia lui Isus, dragă inimii Sale, preţioasă pentru El, scrisă pe palmele Lui şi unită cu persoana Lui. Chiar şi aici pe pământ, El îşi exercită toate îndatoririle de Soţ faţă de ea. El îi împlineşte nevoile, îi plăteşte datoriile, şi îi îngăduie să se folosească de numele Său şi de bogăţia Sa. El nu îşi va schimba niciodată comportamentul faţă de ea. Cuvântul despărţire nu va fi menţionat niciodată, fiindcă El „urăşte despărţirea în căsătorie” (Maleahi 2:16). Moartea rupe legăturile conjugale dintre soţii muritori, dar nu poate desface legăturile acestei căsătorii veşnice. In cer nu se vor căsători, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu; totuşi, va exista o excepţie minunată, fiindcă în cer Christos şi biserica Sa îşi vor sărbători nunta. Fiindcă această legătură este mai trainică, este şi mai intimă decât legăturile pământeşti. Deşi dragostea unui soţ poate fi foarte pură şi fierbinte, nu este decât o slabă copie a iubirii care arde în inima lui Isus. Această legătură spirituală depăşeşte orice unire omenească, fiindcă Christos a lăsat pe Tatăl şi s-a unit cu biserica.

...".se va sfârşi taina lui Dumnezeu..."

" a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă, " Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definiţie, în mare, acceptată de Biserica Creştină. Veşnicia este posesia totală, simultană şi perfectă, a unei vieţi complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide: Veşnicia este întreagă, unică. În veşnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodată, complet, continuu.

Imaginaţi-vă un film în mişcare. Când îl vedem prin proiector vedem evenimentele înregistrate pe peliculă succesiv şi fiecare pare să fie efectul celor precedente. Odată, la cinema, m-am trezit rugându-mă pentru un om nevinovat care suferea îngrozitor pe ecran. L-am implorat pe Dumnezeu să-l salveze. Dar ceea ce urma să se întâmple se afla deja înregistrat pe film. Treaba mea era doar să fiu atent la el.Ar trebui să trăim prezentul cu perspectiva eternităţii, în perfectă seninătate. Totul este ştiut dinainte, predestinat (Romani 8:29). Omar Khayyam a exprimat acest lucru atât de bine. Tradiţia islamică atribuie lui Mahomed cuvintele: Pana cu care a scris Dumnezeu toate lucrurile s-a uscat de mult

Aşadar, atitudinea ideală pentru un credincios este una contemplativă. Isus spune nu doar Martei, ci tuturor oamenilor: …pentru multe te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10:41-42)

Aproape orice creştin ar spune astăzi că ea a făcut alegerea cea rea: ea nu a ales să pregătească masa pentru cei doisprezece oameni înfometaţi, ci să stea liniştită, să privească la frumuseţea oaspeţilor. Biblia nu ne îndeamnă nicăieri să fim activi, ci în nenumărate ocazii ni se atrage atenţia să veghem. Iată că au venit nişte magi (Matei 2:1). În loc să se uite la ei, oamenii le-au arătat calea spre Betleem fapt ce a costat viaţa multor nevinovaţi. Şi un lepros s-a apropiat de El, i s-a închinat (Matei 8:2). La vremea aceea oamenii nu puteau vindeca lepra.

Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.

Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună straşnică (Matei 8:24). Se va întâmpla unul din două lucruri: fie te vei îneca şi vei merge la Tatăl, fie vei scăpa şi vei trăi pentru Tatăl.

Aşa că nu te înspăimânta, ia seama doar! În orice lucru, cu cât te agiţi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai rele.

Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.

3 teste pentru un credincios

"Isus a vazut pe Natanael venind la El, si a zis despre el: "iata cu adevarat un Israelit in care nu este viclesug." De unde ma cunosti?' i-a zis Natanael." Ioan 1:47,48

Cind Domnul l-a vazut pe Natanael, primul si singurul lucru care il mentioneaza despre Natanael e faptul ca el e un om in care nu este viclesug.Este evident faptul ca aceasta caracteristica a lui Natanael e atit de semnificativa, importanta si rara, incit trebuia mentionata. Reactia lui Natanael ne spune insa si mai mult despre aceasta caracteristica a lui; "De unde ma cunosti?" intreaba Natanael. Se pare ca Natanael e uimit de faptul ca ceea ce a trecut neobservat si neapreciat de alti oameni, e dintr-o data observat si apreciat de Isus."De unde ma cunosti?" intreaba Natanael. E felul cum vorbesc, sau cum ma port, un indiciu ca sint un om in care nu este viclesug?De multe ori m-am intrebat cum pot sa deosebesc oamenii in care nu este viclesug de oamenii care stiu atit de bine sa se prefaca incit par mai binevoitori si sinceri decit cei in care cu adevarat nu este viclesug. Am inteles din Biblie ca sint cel putin trei nivele impreuna cu principiile biblice pentru ficare nivel in parte, care pot fi folosite in a determina acest lucru.Primul nivel e ceea ce poate fi numit "testul roadelor"-

In Matei 7:15-20, Domnul Isus spune:"paziti-va de prooroci mincinosi. Ei vin la voi imbracati in haine de oi, dar pe dinlauntru sint niste lupi rapitori. Ii veti cunoaste dupa roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din maracini? Tot asa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rau face roade rele... Asa ca dupa roadele lor ii veti cunoaste."Dupa cum faptul ca Natanael e un Israelit nu il face in mod automat un om in care nu e viclesug, in acelasi fel, faptul ca cineva se numeste crestin, nu il face pe acel om sa fie fara viclesug. De aceea Domnul Isus ne previne ca exista prooroci mincinosi intre crestini de care trebuie sa ne pazim.Roadele pe care un credincios adevarat trebuie sa le manifeste se gasesc scrise in Galateni 5:22, 23 "Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blindetea, infrinarea poftelor." toate acestea sint roade ale Duhului si toate trebuie sa existe in viata unui crestin adevarat. Daca cineva are facere de bine fara dragoste si bucurie, daca cineva pretinde ca are dragoste, dar nu manifesta credinciosie, trebuie ca acea persoana nu este suficient de sincera inaintea lui Dumnezeu, si aceasta lipsa de sinceritate se face cunoscuta in lipsa de roade bune. In ciuda acestui test este foarte greu sa deosebim daca bunatatea cuiva e cu prefacatorie sau nu, mai ales in ziua de astazi cind politetea e atit de usor definita ca bunatate. De aceea e nevoie de cel de-al doilea nivel care sa ne ajute in a discerne ceea ce e autentic de ceea ce nu e.Al doilea nivel poate fi numit "testul timpului".-

Cind lui Gamaliel, un invatator al lui Israel din primul secol, i se prezinta apostolii ca niste oameni care au incalcat Legea si trebuie pedepsiti, Gamaliel spune despre lucrarea acestora: "daca incercarea sau lucrarea aceasta este dela oameni, se va nimici; dar daca este dela Dumnezeu, n-o veti putea nimici. Sa nu va pomeniti ca luptati impotriva lui Dumnezeu." In acelasi fel, oamenii care sint fara viclesug inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor, vor rodi roadele Duhului nu numai din cind in cind, ci in mod constant. Ei vor trai o viata bazata pe principii biblice nu numai in vremuri usoare, ci si in vremuri grele, nu numai pentru o scurta perioada de timp, ci pentru toata viata. Aratind dragoste, bunatate, rabdare, bucurie, pace, in mod constant, independent de evenimente exterioare, traind o viata de neprihanire in ciuda timpului care aduce schimbari in bine sau in rau, e cel de-al doilea test pe care il putem folosi in a vedea sinceritatea cuiva.Cel de-al treilea si ultimul nivel poate fi numit "testul focului". -

Apostolul Pavel scrie in I Corinteni 3:10-13 "...daca cladeste cineva pe aceasta temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fin, trestie, lucrarea fiecaruia va fi data pe fata: ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va descoperi in foc. Si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia." Chiar daca din pricina limitarilor noastre umane ajungem la concluzii gresite folosind primele doua teste, este bine sa ne amintim ca va fi un test al focului pe care Dumnezeu il va folosi pentru a da pe fata lucrarea fiecaruia. Chiar daca lucrarile cuiva par sa fie facute cu sinceritate, nu putem sa stim in limitarea noastra umana care e motivul adevarat cu care o anumita lucrare e facuta. Dar Dumnezeu stie, si in ciuda faptului ca El deja stie sinceritatea inimii unei persoane si motivul cu care o anumita lucrare e facuta, El va folosi testul focului pentru ca si noi, copiii Lui, sa avem aceasta cunostinta in ce priveste lucrarile care au fost facute in numele Lui. E o mare binecuvintare sa stim ca un om fara viclesug e cunoscut si apreciat de Dumnezeu. Deasemenea, e o mare binecuvintare sa stim ca prin Cuvintul lui Dumnezeu putem sa deosebim roadele unei inimi sincere de roadele unei inimi cu viclesug, si ca Dumnezeu, in ziua Lui, va da pe fata lucrarea fiecaruia. De aceea, daca in ziua de astazi sintem neapreciati de oameni, in ciuda faptului ca inima ne este fara viclesug, in timp ce altii sint apreciati chiar daca lucreaza cu viclesug, sa ne aducem aminte ca in ziua Lui, El va descoperi gindurile inimilor si va da pe fata lucrarea fiecaruia.Si aducindu-ne aminte de acest lucru sa incetam sa privim la altii, ci sa privim la noi si sa zicem: "Fa-ma Doamne un om fara viclesug inaintea Ta si inaintea oamenilor, si ajuta-ma sa zidesc lucruri de pret, lucruri care sa reziste la testul focului: aur, argint, si pietre scumpe. Amin."

nu daţi prilej diavolului....

........" ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.!"

„Ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14). S-ar putea să te gândeşti: „Acest verset nu se aplică mie. Temelia mea este solidă din punct de vedere biblic. Nu sunt înşelat de noile capricii evanghelice şi de ideile uşuratice care îi distrag pe oameni de la Cristos. Sunt înrădăcinat în Cuvântul lui Dumnezeu.” Cu toate acestea, urmăriţi restul versetului : „…purtaţi…prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (4:14). S-ar putea să nu fii înşelat de vreo doctrină falsă. Pavel spune că, totuşi, ai putea să fii ademenit de o cu totul altă problemă. El întreabă: „Eşti tu tulburat din cauza planurilor răutăcioase ale celor care ţi se opun?” Mesajul lui Pavel ne cheamă să ne examinăm din nou: Cum reacţionăm noi la oamenii care se numesc fraţii şi surorile noastre în Cristos şi, în acelaşi timp, răspândesc minciuni despre noi? Atunci când Pavel porunceşte, „Să nu mai fim copii”, el ne spune: „Acei duşmani ai voştri – cei care folosesc bârfa şi calomnia, înşelătoria şi manipularea, viclenia şi şiretenia, minciuna şi ipocrizia – vă spun, ei sunt copii răzvrătiţi. Ei sunt prefăcuţi şi răsfăţaţi. Ei nu au permis harului lui Dumnezeu să lucreze în ei. Deci, nu vă lăsaţi înşelaţi de jocurile lor răutăcioase şi copilăreşti. Ei vor ca voi să reacţionaţi la răutatea lor aşa cum ar face un copil. Dar nu trebuie să le răspundeţi copilăreşte.” În următorul verset Pavel ne îndeamnă să ne îndreptăm spre maturitate: „Credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos” (Efeseni 4:15). El spune: „Nu puteţi împiedica loviturile pe care le primiţi, rănile care vă sunt făcute, bârfele care sunt răspândite împotriva voastră şi minciunile spuse despre voi. Cu toate acestea, puteţi folosi aceste lucruri pentru a creşte în har. Priviţi la ele ca şi la oportunităţi de a vă asemăna tot mai mult cu Cristos. Răspundeţi cu blândeţe şi cu un duh smerit. Iertaţi-i pe cei care vă folosesc cu răutate.”

Rege Sfant... domnesti!

Ai tu un braţ ca al lui Dumnezeu, şi un glas de tunet ca al Lui? Împodobeşte-te cu măreţie şi mărime, îmbracă-te cu strălucire şi cu slavă!

Frica de Domnul este şcoala înţelepciunii, şi smerenia merge înaintea slavei

În Împărăția lui Dumnezeu nu este loc pentru vedete, căci ”ce este înălțat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Ordinea lucrurilor în afacerile oamenilor nu imită modelul divin. Calea prevalentă de a succeda în lume este competiția, cu toate gradele ei de intensitate, începând cu îmbrânceala copilașilor pentru jucării, până la crimele adulților, ca mijloc de eliminare a rivalilor. Competiția a fost inventată de îngerii răzvrătiți, despre care Iuda spune că ”și-au părăsit locuința” (poziția încredințată lor) la instigația lui Lucifer, nereușitul uzurpator al începuturilor (Isaia 14:13-14). Ne surprinde, citind în Evanghelii, că și ucenicii trudeau din greu pe pistele competiției, ”Între apostoli s-a iscat o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare” (Luca 22:24). A viza poziții proeminente înseamnă, de regulă, a stârni o ceartă. În inima lor, ucenicii știau că cele râvnite de ei nu erau compatibile cu Împărăția și s-au simțit prinși cu mâța-n sac, când Isus i-a întrebat, ”Despre ce vorbeați unul cu altul pe drum? Dar ei tăceau, pentrucă pe drum se certaseră între ei, ca să știe cine este cel mai mare” (Marcu 9:33-34). Dorința de întâietate sparge armonia și împiedică unitatea. Când mama fiilor lui Zebedei a cerut lui Isus ca celor doi fii ai ei să le fie repartizate locurile de onoare în Împărăție, la dreapta și la stânga Lui, ceilalți ucenici ”s-au mâniat pe cei doi frați” (Matei 20:24). Lecția oferită în continuare de Isus se adresează tuturor ucenicilor Săi, dintotdeauna, implicând ideea că dorința de înălțare este prezentă în toți, fără excepție. Isus începe prin a le spune că elevarea proprie este o valoare păgână. În Împărăție lucrurile stau tocmai invers. Oricine poate deveni ”mare”, dar numai slujindu-i pe ceilalți; iar cine vrea să fie ”cel dintâi”, poate obține ce-și dorește prin a se face robul tuturor (Matei 20:20-27). Mă îndoiesc că ucenicii au înțeles lecția la data respectivă, dar au făcut-o ulterior, unul din cele mai convingătoare argumente fiind exemplul Învățătorului, ”Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața pentru mulți”. Smerenia, opusul dorinței de înălțare, este un har al sufletului, care îngăduie credinciosului să nu întrețină despre sine păreri mai înalte decât se cuvine (Romani 12:3), când tendința firească este tocmai pe dos. Ea lucrează mai întâi pe verticală, înspre Dumnezeu (Matei 11:29), apoi pe orizontală, înspre frați de credință și semeni. Ea ne convinge că n-avem merite în ochii lui Dumnezeu, mulțumindu-ne cu locul încredințat de El (Romani 12:10). Intenția firească este de a obține un profit de la fiecare om cu care avem de-a face, tendință ce joacă un rol selectiv în relațiile inter-umane. De oamenii de la care n-avem nimic de câștigat ne ferim, dar urmărim cu asiduitate prietenia altora, contribuitori potențial la bunăstarea noastră. Desigur, câștigurile vizate nu se limitează strict la lucruri materiale; putem râvni poziție socială, prestigiu personal, o prietenie satisfăcătoare, și multe alte lucruri similare. Este interesat de observat că smerenia nu se numără printre roadele Duhului, ci este decizia lăuntrică a unui suflet, care și-a însușit perspectiva divină asupra lumii, a acceptat voia Tatălui pentru viața sa și este dispus, nu numai a acorda spațiu vital aproapelui, ci chiar a-l promova. Vizând locul cel mai de jos, smerenia se dovedește a fi o valoare de origine divină. Omul n-ar fi cunoscut-o, dacă nu i-ar fi fost revelată de Christos. Pentru Romanii din antichitate țelul era ”cel dintâi între egali”, cu accentul pus, foarte apăsat, pe ”cel dintâi”, așa-zisa egalitate fiind folosită doar ca platformă de lansare spre întâietatea râvnită. Smerenia biblică nu înseamnă înjosire personală, ci înălțarea altora (Ioan 3:30; Filipeni2:3). Omul smerit se preocupă mai mult de semeni decât de sine însuși; succesul în această întreprindere fiind asigurat din start, căci în competiția pentru ultimul loc nu ai rivali. Un om de afaceri a întrebat odată pe un credincios, cum ar putea ști dacă are în inimă o atitudine de slujitor. Răspunsul a fost, ”Din felul cum reacționezi când ești tratat ca un slujitor”.

invata-ma sa ascult Cuvantul

Învăţăturile Tale sînt moştenirea mea de veci, căci ele sînt bucuria inimii mele.

"...dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit,

.... care pentru cei chemaţi, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu" ( 1Corinteni23-24) -Ce înveţi tu? Este ceea ce te-a învăţat o persoană? Este aceasta o prezentare, într-o formă nouă, a revelaţiei unui mare învăţător? Sau ai experimentat propria ta revelaţie a lui Isus Cristos? Dacă e aşa, este ea mereu în creştere? Este cerul deschis pentru tine? Pavel a spus: „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Adevăraţii bărbaţi şi femei ale lui Dumnezeu trăiesc în acest cerc foarte mic, dar în acelaşi timp vast. Fiecare mişcare a lor, întreaga lor existenţă, este învăluită numai de interesele lui Cristos. Cu mulţi ani în urmă ştiam că Duhul Sfânt mă atrăgea într-o astfel de lucrare, una care Îl predica numai pe Cristos. O, cât am tânjit eu să predic nimic altceva decât pe El! Dar inima mea nu era concentrată şi pentru mine cercul era prea îngust. În rezultat nu primeam nici o revelaţie pentru a susţine predicile mele. Pentru a-L predica pe Cristos trebuie să primim în mod continuu revelaţii de la Duhul Sfânt. Altfel, vom sfârşi repetând un mesaj răsuflat. Dacă Duhul Sfânt cunoaşte gândurile lui Dumnezeu şi cercetează lucrurile adânci şi ascunse ale Tatălui, şi dacă El curge în noi ca şi un izvor de apă, noi trebuie să fim disponibili de a fi umpluţi cu această apă curgătoare. Trebuie să rămânem plini de o revelaţie fără de sfârşit a lui Cristos. O astfel de revelaţie îl aşteaptă pe fiecare slujitor al Domnului care doreşte să-L aştepte, crezând şi având încredere în Duhul Sfânt că El îi va descoperi gândurile lui Dumnezeu. Pavel a spus că Cristos a fost revelat în el, nu doar lui (vezi Galateni 1:16). În ochii lui Dumnezeu a predica un cuvânt care încă nu şi-a arătat puterea în viaţa şi lucrarea predicatorului este ceva neroditor. S-ar putea să pară totul în regulă pentru unii care sunt superficiali, de a-L predica pe Cristos cu controversă, dar nu şi pentru bărbatul sau femeia lui Dumnezeu. Noi trebuie să predicăm o revelaţie mereu în creştere a lui Cristos, şi numai dacă această revelaţie a produs în noi o schimbare profundă. Pavel, de asemenea, a exprimat o preocupare personală: „Ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9:27). Cu siguranţă că Pavel niciodată nu s-ar fi îndoit de siguranţa sa în Cristos; nu acesta era gândul lui aici. Cuvântul în greacă pentru lepădat înseamnă „neaprobat” sau „nedemn.” Pavel tremura la gândul de a sta în faţa tronului de judecată a lui Cristos pentru a fi judecat pentru predicarea unui Cristos pe care el nu-L cunoştea cu adevărat sau pentru proclamarea unei Evanghelii pe care el nu o practica pe deplin. Iată de ce Pavel vorbeşte atât de des despre „a-L trăi pe Cristos” sau „Cristos trăind în mine.” Noi nu putem continua să ne mai numim slujitori ai lui Dumnezeu până când nu răspundem, personal, la următoarea întrebare: Doresc eu, cu adevărat, nimic altceva decât Cristos? Este El, cu adevărat, totul pentru mine, singurul meu scop de a trăi? Este răspunsul tău da? Dacă o iei în serios, vei fi tu în stare să arăţi spre grămada de gunoi din viaţa ta, despre care Pavel a vorbit atunci când a spus: „…le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos” (Filipeni 3:8). Ai considerat tu toate lucrurile ca şi o pierdere faţă de revelaţia Sa? Dacă nu doreşti nimic, ci nu mai pe Cristos, atunci lucrarea ta nu este o carieră, lucrarea ta este rugăciune! Nu va mai fi nevoie să fii îndemnat să-L cauţi, vei merge deseori în cămăruţa ta, ştiind că în momentul în care vei intra vei fi aşezat la masa Lui. Te vei închina lui, stând în prezenţa Sa fără grabă, iubindu-L, lăudându-L cu mâinile ridicate, tânjind după El şi mulţumindu-I pentru înţelepciunea Sa

Piere cel neprihănit, şi nimănui nu-i pasă...

......." căci, departe de Mine, îţi ridici învelitoarea şi te sui în pat, îţi lărgeşti culcuşul, şi faci legământ cu ei(televizorul), îţi place legătura cu ei(televizorul), şi iei seama la semnul (telecomandei)lor." -Isaia57/8

Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o invenţie a minţii omeneşti - care în sine nu este nocivã; însã modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi şi în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivã armã din lume - pentru suflet.

Televiziunea are o tendinţă tot mai acceleratã şi mai accentuatã de a nu mai îndeplini funcţia de divertisment, informaţie, culturã, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare "religioasã", o influenţã spiritualã de netăgăduit. El a reuşit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel - sã unească toatã omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca sã-i oprească de la rău, Dumnezeu a împărţit limbile, iar astăzi, prin televizor, de la un capăt al pământului la celãlalt o singurã limbã huleşte tot ceea ce este sfânt.

Televizorul alungã pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului şi îl înlocuieşte cu toate pornirile diavoleşti. Televizorul nu strecoară în mod pervers în om o singurã patimã, ci toate patimile mari - sodomia, curvia, iubirea de aur şi de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismul, setea de putere si de slavã deşartă, precum şi pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare şi bolnăvicioasă. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei ultime patimi.

Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai păcătos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totuşi o putere distructivã cu mult mai mare decât acesta, pentru cã în fiecare casã introduce un bordel, în care intrã cu uşurinţã toţi (părinţi şi copii) şi la orice orã.

Omul intrã în contact cu lumea prin cele cinci simţuri: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simţuri, vederea este cea prin care intrã cele mai multe imagini şi informaţii. Personalitatea omului, prin facultăţi ale ei precum sunt: cunoaşterea, înţelegerea, memoria, imaginaţia, este foarte dependentã de ceea ce primeşte prin acest simţ. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupãm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar şi auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează si ele văzului, dar imaginile sunt nemişcătoare - par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, mişcãtoare: de aici puterea lor.

Omul împătimit de televizor nu mai înţelege cã imaginile pe care acesta i le oferă le priveşte nu la rece, ci acestea intrã în viaţa lui interioarã, pe care o influenţeazã, o modelează după chipul lor (spune-mi cu cine te însoţeşti, ca sã-ţi spun cine eşti). În timp se produce o simbiozã între om şi televizor, o întovãrãşire în care însã primul este factorul pasiv, cel care primeşte orice, fãrã nici un discernământ. Omul devine pur şi simplu un material care se lasă, fãrã sã-şi dea seama, prelucrat în duhul tovarãşului sãu, care treptat îi devine chiar şi stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închinã, îl ascultã, îi slujeşte, chiar dacã privitorul este creştin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevărat este cel cu care ai o legãturã conştientã. Cei cărora li se pare cã exagerez sã facă o comparaţie între timpul pe care îl petrec în faţa micului ecran şi timpul pe care îl petrec în rugăciune, între interesul şi emoţia cu care primesc imagini cel mai adesea murdare, şi formalismul cu care fac o rugăciune, prea adesea nãlucitã de imagini pãtimaşe, demonice.

Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplificã la maxim răul în lume, îl rafinează, îl generalizează, îi dã o putere pe care acesta nu a mai avut-o până astăzi. Răul exista şi fãrã televizor, dar nu avea forţa şi întinderea pe care le are în prezent.

"Sunt oare numai rele la televizor?"

Sunt şi bune, dar atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt deci bune, în măsura în care, acceptând aceastã "amestecare rea", ajung, oarecum, sã le motiveze, sã le gireze. Acolo unde răul e amestecat cu binele nu mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când a mâncat din pom Adam a cunoscut şi binele, şi rãul, dar a ajuns rob numai al răului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scăpa de osânda lui Dumnezeu pentru cã a ajutat pe unele femei sã nască. Când pe aceeaşi conductã (ecranul televizorului) curge apã de izvor curatã şi mizeria dintr-un grajd de vite, cel care se adapă de acolo, ce gust va simţi: al apei sau al bălegarului? Comparaţia între televizor şi aceastã conductã pare durã, dar în privinţa filmelor pornografice şi a aşa-numitelor filme "sexy" este foarte elocventã şi exprimã realitatea.

Omule care te uiţi la televizor, trebuie sã ştii cã asimilezi tot ceea ce vezi acolo şi încet-încet vei ajunge şi sã fii ceea ce asimilezi!

Dacã într-o revistã de patru pagini toate sunt pline de articole creştine, dar jos, pe ultima paginã, se dã un număr de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticreştinã. "Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Matei 6, 24).

"La televizor sunt şi lucruri bune, noi le despãrţim de cele rele".

Ca sã alegi trebuie un criteriu în funcţie de care sã te orientezi în privinţa binelui şi a răului. Adulţii (peste 40 de ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea sã aibă un criteriu în bunul lor simţ. Dar dacã nu sunt bine ancoraţi într-o viaţã religioasã, vor fi şi ei foarte îngăduitori în privinţa răului. Ce criteriu are însã generaţia tânăra (sub 50 de ani) care din copilărie s-a hrănit cu filme erotice, de groazã şi de incredibilã violenţã? Personalitatea adolescentului se va forma pe aceastã temelie spurcatã şi subredã. Rãul şi binele sunt amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodată vârsta discernerii binelui de rău, pentru cã n-a trăit niciodată numai în bine. în lumea fizicã, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie sã te apropii de el. În lumea spiritualã, aceastã lege este valabilã numai în cazul virtuţilor. În ceea ce priveşte păcatul, nu-l poţi vedea decât dacã te distanţezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfinţii îşi plâng păcatele şi se mărturisesc pãcãtoşi, iar homosexualii se mândresc cu patima lor, fac paradã şi cer drepturi.

Televizorul nu este un singur diavol, ci iadul întreg. Când a apărut televizorul marele stat major al iadului l-a primit ca pe cea mai plãcutã surprizã din istorie. Nu se aştepta ca însuşi omul sã-i procure invenţia cea mai potrivitã spre a-i dezvolta şi finaliza toate intenţiile sale infernale.

Televizorul este periculos nu numai pentru cã ne aratã rele, ci şi pentru cã ne învaţã sã facem foarte multe feluri de rele, oferind chiar vaste posibilitãţi de "înaltã calificare" în toate domeniile malefice

Dintre toate relele televizorului, douã sunt cele mai mari:

- desfrânarea

- calomnierea, judecarea şi dispreţuirea aproapelui, şi prin aceasta distrugerea psihologicã şi sufleteascã a oricărei persoane, ca şi compromiterea oricărei idei, intenţii sau instituţii benefice.

Cum intrã prin micul ecran desfrânarea în om?

Orice imagine care apare pe retinã este transmisã sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (raţiune, sentiment, voinţã) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea "sexy" face raţiunea sã treacă încet prin etapele următoare: la început respinge ceea ce a vãzut, apoi acceptã imaginea şi, în cele din urmã, o primeşte căci bariera, împotrivirea raţiunii a fost doborâtã de patimã.

Simţirea, mai întâi se scârbeşte de mizeria moralã de acolo, apoi este indiferentã, iar la urmã doreşte sã facă întocmai ceea ce a vãzut.

Voinţa – nemaifiind condusã de raţiune şi întãritã de afectivitate, trece şi ea de la împotrivire la căutarea desfrânării. Aceastã trecere se face în timp, dacã omul vede mai multe filme şi secvenţe cu scene pornografice. Biruinţa pornografiei asupra psihicului este atât la nivel conştient, cât şi la nivel subconştient. în subsolurile fiinţei, în subconştient, videoteca pornograficã creează mişcãri care se ridicã în conştient şi constrânge pe om sã facă unele lucruri cu o putere (demonicã) pe care el nu o înţelege de unde provine şi căreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânăr care mai înainte pe când trecea pe lângă o tarabã cu cãrţi căuta romanele lui Sadoveanu sau poeziile lui Eminescu, astăzi caută manualele chinezeşti sau indiene de iniţiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea unei femei, care înainte nu îl tulbura, astăzi trezeşte în el dorinţe josnice. Aceastã schimbare se datorează acumulării pornografice din subconştientul sãu. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluitã cu "numărul fiarei" (Apoc. 15, 8).

Imaginaţia este terenul în care aceste influenţe se vãd cel mai clar. Filmele lucrează aici în douã moduri: unii tineri, văzând de ce sunt capabili "eroii" lor, capãtã complexe de inferioritate faţã de sexul opus, se vãd urâţi, incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închişi în sine, trişti şi recurg la "defulări" sexuale (onanie şi altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Alţii (bine îndoctrinaţi de filme) devin obsedaţi de desfrânare, incapabili de înfrânare şi cu manifestări sexuale care depãşesc în perversitate Sodoma si Gomora. Unii ca aceştia, dacã se căsătoresc, vor spurca patul conjugal şi vor aduce pe lume copii cu mari probleme psihofizice. Căsătoriile în care se fac păcatele sodomice nu rezistã în timp. Dacã acestea ar fi cazuri izolate, rãul n-ar fi aşa de mare. Din păcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma şi Gomora cu foc din cer şi ploaie de pucioasã (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scripturã), s-au extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la aceastã pierzătoare extindere? Televizorul, "educatorul" poporului nostru.

Iată cã treptat imaginea de la televizor devine viaţã. Treptat, imaginarul a reuşit batjocorirea şi schimonosirea realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat şi biruit de pornografie) ştiu şi conştientizeazã perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului cã ştiu este însuşi rezultatul obţinut. Deci care este scopul acestor filme? Sã facă din fiecare cetãţean al împãrãţiei lui Dumnezeu (creştin botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) - iar dacã va muri fãrã pocãinţã şi un viitor osândit în iad.

Dar oare de ce în primul rând desfrânare, si nu alte păcate?

Aceasta deoarece nimic nu-l desfigurează pe om sufleteşte atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai repede şi mai ireversibil, nimic nu-l scârbeşte pe Dumnezeu la un om mai mult decât păcatul acesta. Oare de atâtea mii de ani, de când este omenirea, au avut nevoie oamenii sã fie educaţi sexual prin televizor pentru a se înmulţi? nicidecum. Scopul real al prezentei în fiecare film a imaginii desfrânării este de fapt cel cu totul contrar: distrugerea omenirii. Se ştie prea bine cã desfrânarea reduce de fapt natalitatea. În bordeluri, unde este cea mai intensã activitate sexualã, nu se naşte nici un copil. Mamã smeritã, grijulie şi iubitoare, şi amantã senzualã, rafinatã şi perversã sunt douã feluri de însuşiri ale femeii, care se exclud.

Iată numai un exemplu - din multe altele asemănătoare care s-ar putea da spre a arãta modul în care rafinează televizorul păcatul curviei. În urmã cu câteva zeci de ani filmele de dragoste, romantice, prezentau tineri care îşi mărturiseau sentimentele, dar în privinţa manifestărilor fizice totul se reducea la o privire caldã, la o strângere de mânã şi (sau) la o îmbrãţisare nevinovatã. Apoi au apărut săruturile din ce în ce mai lungi, mai "apetisante" şi mai dese. încet, încet au apărut femeile semiîmbrãcate, dezbrăcate şi scenele erotice din ce în ce mai "curajoase" şi mai variate. Astăzi existã o adevãratã artã şi industrie a pornografiei (extrem de bãnoasã). Rãul nu s-a oprit aici. După 1989 s-a îndesit la noi în ţarã folosirea cuvântului: "homosexual". Prima reacţie a fost cea de scârbã. La televizor, mai întâi totul s-a redus la nişte aluzii ironice (lumea râdea pe seama lor), dar mai apoi cenzura constiinţei, treptat a fost doborâtã. Apoi s-au îndesit filmele având ca personaje centrale homosexuali, au apărut spectacole "vesele", de divertisment şi interviuri cu ei. Care este mesajul acestor fãcãturi, care de care mai perfide şi mai imunde, care s-a încercat a ni se inocula? Acela cã, de fapt şi de drept (?!) şi ei sunt oameni ca şi noi, obişnuiţi, ba chiar cu unele calitãţi deosebite - fiind invocate chiar nume de personalitãţi artistice, literare etc. -, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici păcate, nici manifestări patologice, ci alternative "cumsecade" la manifestările heterosexuale. Iată cum s-a escaladat astfel o altã culme îngrozitoare a răului.

Ni se sugerează cã ceea ce face majoritatea este bine (spiritul de turmã), şi astfel înaintarea în rău îşi continuã acţiunea îndobitocitoare, deşi a ajuns deja foarte departe. Au început sã apară (deocamdată sporadic) şi secvenţe cu aluzii la păcatul zoofiliei, al desfrânării cu animale: "Va veni vremea ca oamenii sã înnebunească şi când vor vedea pe cineva cã nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i cã el este nebun, pentru cã nu este asemenea lor".

Nimeni nu poate sã ajungă într-o singurã zi un mare păcătos. Diavolul ştie lucrul acesta şi acţioneazã în consecinţã: dãrâmã treptat toate puterile bune ale sufletului şi ridicã în locul lor templul sãu. "Împãrãţia lui Dumnezeu este înlãuntrul vostru" spune Mântuitorul. Tot acolo vrea şi cel rãu sã îşi zidească întunecata sa împărăţie.

Legislaţia, câtã vreme a rămas supusã legilor divine, a fost categoricã în privinţa acestui păcat: pedeapsa cu moartea, în Vechiul Testament; apoi, închisoarea. Acum, practica homosexualã nu mai este pedepsitã de lege. Rãul însã nu se opreşte nici aici, pentru cã mai sunt bariere care trebuie sã cadã. Homosexualii vor sã înfieze copii (vã daţi seama la ce va fi supus un copil care are părinţi doi bărbaţi), vor sã se cãsãtoreascã în bisericã, vor sã fie hirotoniţi preoţi, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturi care sã-i permită sã ajungă majoritate, pentru ca sã poată atunci sã impună noi legi, nelegiuite. în Sodoma şi Gomora Dumnezeu a coborât foc din cer pentru cã locuitorii acestor cetăţi (bogate) nu numai cã făceau acest păcat, ci îi forţau pe toţi cei ce veneau acolo sã sãvârşeascã şi ei răutatea.

Cum se poate distruge o persoanã nevinovatã prin televizor.

Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Însã aceste emisiuni creează atitudini ostile fatã de persoana vizatã. Chiar dacã după zece astfel de emisiuni mincinoase va apărea o emisiune care restabileşte adevărul, totuşi sãmânţa răului a fost aruncatã. Omul acela, înconjurat de neîncredere, suspiciune şi duşmănie din partea celorlalţi, începe sã-şi piardă echilibrul lăuntric chiar dacã este nevinovat. Minciunile spuse despre el, acuzaţiile de care nu se poate apăra si sentimentul neputinţei îl dãrâmã lăuntric. Nu numai oameni, dar si idei si instituţii pot fi distruse prin aceastã metodã. Iată ce forţã au la îndemânã cei care conduc televiziunea în România şi în lume.

Cine amendează un ziar sau un post de televiziune pentru calomnierea şi umilirea unei persoane? Cine dã certificat de corectitudine oamenilor care lucrează în massmedia?

Desenele animate - nevinovate numai în aparenţã, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului. Creează viciul privirii necontenite la televizor. Acum se uitã la desene animate, iar după 12-14 ani la filme de "acţiune", de război, la filme pornografice, "sexy", de extremã violenţã şi de groazã. În afarã de aceasta, desenele animate de astăzi umblã tot mai vădit la modelarea unei concepţii false a copilului despre Dumnezeu şi lume. în unele desene animate, eroul principal, "demonicã", este un personaj pus pe pozne şi, chiar dacã are corniţe, este prezentat astfel încât sã devină cât mai simpatic. Potrivit învãţãturii creştine însã, demonul - chiar mic dacã este ("demonicã") - nu este decât tot un lucrător viclean al rãutãţii şi împreunã colaborator cu fraţii săi încornoraţi mai mari, în urzirea de planuri meşteşugite spre pierderea neamului omenesc.

Roboţii cu ochi roşii şi aripi (draci moderni) care se războiesc între ei şi ucid cu aberantã cruzime, inoculează copiilor setea de violenţã. Imaginile desenelor animate care se mişcã cu repeziciune zăpăcesc mintea copilului, îl fac şi pe el sã fie sucit, sã n-aibă astâmpăr, îi răpesc dorinţa de învãţãturã. Violenţa desenelor animate trece în realitate. în Rusia sunt astăzi 100 000 de copii asociaţi în grupări ucigaşe. La noi, în România, crimele îngrozitoare sãvârşite de unii copii i-au făcut pe responsabilii de la Televiziune sã însemneze, prin buline, cercuri, triunghiuri şi pătrate colorate, filmele nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri vizionarea acestor filme de către copii, ai căror părinţi sunt ei înşişi în gravã confuzie moralã, iar celor care dau pe post asemenea producţii cinematografice ucigătoare de suflete le vor fi de ajuns bulinele si celelalte semne spre a se apăra la dreapta şi înfricoşata Judecatã a lui Hristos?

Trei exemple spre a arãta cum trece imaginea micului ecran în realitate

1. În urmã cu câţiva ani a apărut la noi în ţarã o casetã video intitulatã "Sirenele - satanismul în muzica rock". Autorul acestei casete, grec de origine, fost cântâreţ rock, mãrturiseşte cã filosofia de viaţã şi-a format-o pe când era copil, din filmele stiinţifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme ("Războiul stelelor" şi altele) a tras concluzia cã universul este condus de douã forţe impersonale, a binelui şi a răului, care se aflã într-un neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul şi gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre putinii înşelaţi care s-au întors la adevăr. Însã câţi tineri, care în copilărie s-au "hrănit" cu "Războiul stelelor", n-au murit fãrã sã ştie cã Dumnezeu este unul singur şi preţuieşte mai mult iubirea decât ura, smerenia decât mândria, iertarea decât răzbunarea!

2. Filmele stiinţifico-fantastice au răspândit în omenire o nouã credinţã: aceea în existenţa extratereştrilor. Nimeni astăzi nu se mai îndoieşte de existenţa lor. Un ieromonah ortodox din America, Părintele Serafim Rose, aratã în cartea sa "Ortodoxia şi religia viitorului" cã apariţiile extraterestre sunt de fapt experienţe mediumistice de naturã demonicã. Un fel de şedinţe de spiritism în care pământenii intrã în contact cu duhurile răutăţii, pentru care nu este nici o greutate sã ia chipul "cetãţenilor" unor alte civilizaţii.

3. Existã astăzi în lume aproximativ 1500 de "vampiri" (cei mai mulţi în America) - oameni ce dorm în coşciuge, beau sânge, etc. Toţi aceşti "vampiri" sunt copiii care odinioară au vizionat filmele de groazã având ca "eroi" astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcatã, încât le-a deformat total imaginea asupra realitãţii propriei lor persoane. În loc sã se considere şi sã trăiască precum oamenii, ei au ajuns sã se considere şi sã trăiască efectiv ca "vampiri".

Vrăjitoarele, al căror meştesug este osândit şi ameninţat cu grele urgii dumnezeieşti în toate paginile Sfintei Scripturi, astăzi îşi demonstrează abilitãţile pe micul ecran, dau interviuri, îşi fac reclamã şi îşi dau adresele. În zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrăji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrăjitoarelor, iar astrologia este nelipsitã din programele TV, sub forma, de rătăcire şi înşelare, a citirii zodiilor, atât de vehement condamnate de Sfânta Scripturã.

Jocurile de noroc n-ar putea îmbogãţi atât de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, mulţi dar creduli, dacã n-ar fi televizorul. Naivul telespectator văzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se şi vede câştigãtorul unuia dintre ele. El nu ştie cã adevãraţii câştigãtori sunt - matematic - cei ce organizează jocurile. Puţinii premiaţi culeg firimiturile, iar cei mai mulţi rămân cu iluziile spulberate.

Invazia publicitãţii

În vinderea unui produs, pe piaţã, un rol important îl are reclama. Atunci când un film serial are succes la public, produsele cărora li se face reclama în timpul lui sunt mai bine vândute, aşa încât omul care iubeşte un film serial "înghite" fãrã sã vrea pe lângă acesta şi produsul căruia i se face reclamã. Ce este rãu în aceasta? Rãul este cã televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de aşa-zis divertisment, stăpânul întregii noastre vieţi, care ne porunceşte cum sã ne îmbrăcam, ce sã mâncãm, cum sã vorbim, cum sã gândim .

O firmã americanã care comercializa cafea şi-a sporit cu mult vânzările în urma apariţiei la televiziune a unui serial a cărui acţiune se învârtea în jurul unei ceşti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânăr şi o tânãrã, au o pasiune comunã: marca de cafea comercializatã de acea firmã americanã. Pe măsura ce americanii îndrăgeau personajele acestui film le creştea şi apetitul pentru cafeaua cu pricina.

Este uimitoare răbdarea prosteascã de care dau dovadã unii oameni care, pe lângă un film de 45 de minute, înghit şi 15 minute de publicitate.

Americanizarea. Majoritatea covârşitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia răspândirii stilului de viaţã american, străin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizează de fapt o colonizare ideologicã de la distanţã, o înrobire a mentalitãţii şi a sensibilităţii creştine a unui întreg popor. Chiar dacã cea mai mare parte a americanilor sunt creştini neoprotestanţi, trebuie spus cã aceste filme n-au în ele nici un fel de nuanţã creştinã. Sunt pur şi simplu păgâne şi anticreştine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele, fiind suprasaturat de neruşinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic şi rapid.

Ştirile, care - chipurile - ar trebui sã fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit şi ele. Violenţele, uciderile între rude, morţi terifiante, incesturi, violuri umplu astăzi mai tot spaţiul lor. Oare ce fel de informaţie poate fi aceasta, cã în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul şi l-a omorât pe tatăl sãu? Sau altele de acest gen. Aceste "ştiri" reprezentau înainte subiectul de discuţie şi de bârfã al babelor de pe la sate şi al celor lipsiţi de orice orizont spiritual şi intelectual, iar astăzi se transmit la ore de maximã audienţã, de oameni şcoliţi special pentru o asemenea activitate. Pe de altã parte zvonurile ("în ziua cutare va fi un cutremur devastator", "iarna aceasta va fi polarã" etc.) terorizează, streseazã pe bieţii oameni care doresc sã afle ultimele noutãţi. Televizorul devine astfel un puternic factor de stres.

Ne cultivãm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de culturã pierzând timpul în faţa micului ecran, ci citind cãrţi, tocindu-şi coatele. Televizorul caută cu insucces sã se substituie actului de culturã; dimpotrivă, s-a observat cã interesul pentru carte dispare la copiii ce-şi petrec timpul în faţa televizorului.

Cronofagia. Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipã a vieţii omului are o valoare infinită. În timp omul câştigã sau pierde veşnicia. Cumplite sunt, în inconştienţă şi iresponsabilitatea lor, expresiile: "îmi pierd timpul cu... Mi-am omorât timpul cu...".

Copiii mei nu se uitã la prostii. Aşa zic şi cred pãrinţii care nu ştiu ce programe vizionează copiii în absenţa lor, sau chiar în prezenţa lor, atunci când "bătrânii" dorm. Unii copii şi adolescenţi ţin telecomanda în mânã şi filmul erotic se transformã într-o secundã, printr-o simplã apăsare de buton, într-un nevinovat film documentar.

Cântecele. în marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncã în aer bunul simţ, pudoarea, prin mesaje pornografice, îndemnuri la violenţã şi anarhie şi refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânărului. Sunt posturi de radio şi televiziune care de dimineaţa până noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzicã, prin care se demonizeazã mai ales mintea tinerilor (viitorii adulţi). Cu umoru-i inegalabil, în "Jurnalul fericirii". Ca şi filmele, şi cântecele, fiind în cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului român şi a lumii întregi. Tinerii şi tinerele de pe stradã aratã prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astăzi.

Cele spuse în aceste rânduri vor părea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate rãul care vine prin micul - aşa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare şi mai greu de evaluat. Însã fiind de naturã spiritualã nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul şi nici nu poate fi cântărit cu cântarul. Care este poziţia creştinã fatã de televizor?

Creştinul care îşi trãieşte cu seriozitate fãgãduinţele botezului ("Mã lepăd de satana si de toţi slujitorii lui si de toate lucrurile lui si de toatã trufia lui si mã alipesc cu Hristos") va elimina cu desãvârşire din casa lui şi din viaţa lui acest lucru necreştinesc. Mai ales acolo unde sunt şi copii, nu existã altã soluţie.

Aşa cum spune un bun creştin biblia, postul şi rugăciunea sunt televizorul creştinului. Cei care vor un adevărat "divertisment", îl pot afla curat, folositor şi ziditor în "Rugăciuni „. Cei care vor mai mult decât aceste "emisiuni" sã deschidă biblia între orele 0-5 noaptea. Vor cunoaşte "senzaţii tari" duhovniceşti şi vor avea negreşit trăiri cereşti, vor înţelege şi experimenta cât este de adevărat cuvântul care spune: "Dulce este somnul, dar mai dulce este rugăciunea".

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos,

pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.

2 Corinteni 5:10

Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină.....

Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci; izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge într-una. –

Limba este instrumentul de bază al comunicării. Prin ea omul se exprimă pe sine, interacționează în societate și face schimb de idei. Limba face posibilă gândirea abstractă și exprimarea simțămintelor celor mai nuanțate, mijlocește cunoașterea, ajută la depozitarea experienței și scrierea istoriei. Adevărul, binele și frumosul au nevoie de ea, ca să-și îmbrace conceptele, normele și canoanele. Limba face posibile reușite admirabile în domeniul artelor care implică cuvântul.

Limba este criteriul care ne diferențiază de lumea ”necuvântătoarelor”. Ne-a fost dăruită. Nu am inventat-o noi, dar a fost primul lucru pe care a trebuit să-l învățăm de la părinți, odată cu mersul pe propriile picioare. Dacă acestea din urmă ne asigură mobilitatea în lumea fizică, limba o face posibilă în cea spirituală.

Oare ce posibilități va fi avut la început, pe când era pură, încă neviciată de păcat și consacrată în întregime adevărului? Care o fi fost muzica limbii edenice, vorbită de Adam în grădină – limbă fără etimologie și istorie, fără lexicoane în volume multiple, fără argou, fără stil administrativ, fără dialecte, fără ortografie și ortoepie? Limbă vorbită mai întâi pe verticală, de la pământ la Cer, fără dificultăți de transmisie și recepție, pe când nu existau decât sateliți naturali. Pe când ceasul deșteptător a fost ciripitul păsărelelor și omul se trezea cu gândul la Creator. Pe când toare erau ”foarte bune”Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune" (Genesa 1:31), într-o creație nou-nouță, limba nu putea fi decât fără cusur.Când Dumnezeu a adus la om toate viețuitoarele, ”ca să vadă cum are să le numească”, sunt convins că n-a rămas dezamăgit. Adam a inventat ad hoc mii de cuvinte noi, prin care definea în mod succint esența fiecărei ființe. Puterea de pătrundere a minții lui, în stare să facă ”radiografia” fiecărei creaturi, a avut ca pereche adecvată abilitatea de a exprima cu exactitate și elocvență ceea ce vedea.

Faza imediat următoare creației a fost aprecierea ei. Dumnezeu ”a văzut” că toate lucrurile erau ”foarte bune”, nimic nu era de îndreptat sau de scăzut. A urmat a treia fază – numirea. Toate lucrurile create, la nivel cosmic și planetar, au venit în existență chemate de Cuvântul creator al lui Dumnezeu. El le-a pus nume, după cum relatează primul capitol din Genesa. El a numit lumina ”zi” și întunericul l-a numit ”noapte”, a numit ”cer” întinderea dintre ape și uscatul l-a numit ”pământ”. A pus astfel la îndemâna omului primii termeni ”tehnici” din vocabularul lui, care-l ajută să se raporteze la lumea din jur, să se orienteze în timp și spațiu și să se încadreze armonios în mediul planetar.Semnificația numirii este că, cine numește lucrurile are autoritate asupra lor, fie că le-a făcut, fie că i-au fost încredințate. Dumnezeu Și-a rezervat dreptul să numească parte din lucrurile create, dar a delegat omului autoritatea de a numi viețuitoarele de pe pământ, care deși create de El încă înainte de facerea omului, urmau să intre în sfera de stăpânire a acestuia. Și numirea lor a consfințit prima și cea mai desăvârșită clasificare sistematică din regnul animal, însemnând sigiliul de autoritate asupra lor, autoritate transmisă de Sus.Cuvântul lui Dumnezeu este creator:Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. (Psalm 33:9). Nu știm dacă are și o haină sonoră, când este rostit de El, dar știm că răsunetul, ecoul lui, se reverberează continuu în (și prin) creație, vorbește oamenilor despre Creator și ne aduce aminte că Stăpânul exercită aceeași putere asupra universului și poate, în orice moment, să acționeze în mod decisiv asupra lui. Spre deosebire de Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul omului este doar definitoriu. Adam contemplă și definește.

Tot prin Cuvânt, Dumnezeu Și-a revelat dragostea, în virtutea căreia S-a arătat dispus și dornic să reprimească pe omul care-i întorsese spatele în grădină. Și, cum răscumpărarea avea nevoie de încă un pas (uriaș), Creatorul S-a îmbrăcat în materia și natura pe care le-a creat, pentru ca, pe această cale, să facă posibilă re-crearea ființei noastre spirituale.

Dacă la început Dumnezeu a creat mai întâi lumea (mediul în care l-a așezat pe om), în prezent El îi re-crează mai întâi pe oameni, iar mediul (cerul și pământul nou) urmează să fie create în viitor. Oamenii re-creați spiritual primesc un nume nou, prin care Dumnezeu Își pune definitiv pecetea pe ei, numindu-i fiii Săi.

Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi!....

..."dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică"

Iacov1/26

Totul pare frumos în Scriptură, câtă vreme cuvintele ei nu tulbură apele din adâncul ființei, unde zac ascunse și nemișcate. Un puț nefolosit, cu apa neprimenită. Rareori pătrunde în peșteră o rază de lumină reflectată din făclia Cuvântului. Un verset, un pasaj, o pildă, un proverb, un psalm, cad uneori ca din întâmplare, spărgând oglinda învechită a apei. O fac să tremure în vălurele concentrice, care se sting în pereții molatici ai fântânii. Când se întâmplă să stârnească un răspuns, să trezească fundul adormit, acoperit de sedimente, atunci cuvintele vieții afirmă distanța între credință și îndoială – extremele între care oscilăm de multă vreme.

Împotmolit în tărâmul nisipurilor mișcătoare, mă afund neajutorat oridecâte ori iau (din nou) hotărârea să trăiesc prin credință. Un picior pășește timid înainte, încurajat de fiorul speranței, celălalt se afundă și mai mult, apăsat de povara nesiguranței, de care nu știu cum să mă desprind.

Dar, m-am deprins deja cu lipsa de progres și mă consolează faptul că mă văd încadrat în mulțimea credincioșilor – coloană compactă, cu unduirile inerente ei, care-mi dau iluzia înaintării. Argumentele care-mi susțin motivația sunt oferite de factorul statistic – majoritatea. Suntem prea mulți, ca să ne înșelăm cu toții (uitând că procentajul nu este totuna cu norma).Recitesc Epistola lui Iacov și mă surprind zguduit ca de un seism: ”zadarnic” (1:26). Conștiința mea ațipită se trezește și, activată de puterea Cuvântului, începe să deruleze înregistrări vechi din arhiva memoriei, pe care le-am crezut șterse. Martorii sunt surprinzător de mulți; cazul se limpezește repede. Mă încadrez în sfera de incidență a acestui verset. Îmi fulgeră pe dinaintea ochilor instanțe penibile. Am dat frâu liber limbii. Atunci am crezut că fac bine, aveam dreptate, țintuiam lucruri condamnabile în viața semenului meu. Nu mai sunt deloc sigur. O descoperire vitală! Îmi amintesc acum, verset cu verset, că scriitorii biblici sunt unanimi, când zugrăvesc limba ca pe un potențial criminal.

Limba este termometrul vieții spirituale; un instrument util, ”la purtător”, care poate spune lucruri relevante despre noi dacă, în timp ce vorbește altora, suntem dispuși s-o și ascultăm. Avantajul oferit de acest insolit ”instrument de măsură” este dublu. Indicațiile lui pot fi citite și din interior și din exterior (dacă acesta din urmă mai poate fi un avantaj), de către vorbitor și ascultător, în același timp. Dar experiența arată că vorbitorul profită mult prea puțin de utilitatea ei (ca termometru). În schimb ascultătorul, dacă e atent și interesat să ne cunoască, poate să măsoare cu exactitate temperatura noastră lăuntrică, emanată involuntar odată cu mesajul.

Deprinși să discearnă valoarea interlocutorului în urma unei simple discuții, unii oameni te lasă să vorbești, te ascultă, te analizează, te categorisesc și, în funcție de ceea ce află, te rețin ca posibilă relație viitoare, sau te elimină ca inutil. În fond, este o datorie față de sine, a omului integru, să-și aleagă prietenii.Așadar, când deschidem gura, noi revelăm ceva despre ființa noastră. Devenim vulnerabili, ne trădăm profilul interior, modul de gândire, concepțiile, opiniile, coloratura fondului sufletesc, nivelul intelectual, tipul de caracter, calitatea religiei noastre și multe altele. Când doctorul cere să-ți vadă limba, el știe că poate citi în ea informații prețioase despre starea sănătății tale.Pe termen scurt, putem izbuti să ne dăm drept alții, colorând în mod deliberat, și doar periferic, limbajul. Căutăm să pledăm în favoarea noastră prin mijlocirea acestui avocat neîntrecut în iscusință, care este limba. Dar în timp, multe lucruri ne scapă. Cenzura face gafe. Ne dăm arama pe … gură. Iese la iveală lipsa de concordanță dintre vorbire și trăire. Apostolul Iacov ne spune că limba este doar indicatorul. Câtă putere avem asupra ei, atâta control putem exercita asupra persoanei proprii. Izvorul din care țâșnește comunicarea este inima. Cum suntem noi, așa va fi și vorbirea noastră. De aceea ne sfătuiește înțeleptul, ”Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”.

In viata cotidiana.....

...... cum abordezi lucrurile marunte?

Un lucru mărunt trece de obicei nebăgat în seamă, măcar că poate fi purtătorul unui mesaj important. Un simptom slab ar putea revela instalarea unei boli grave, dacă n-ar fi etichetat ca nesemnificativ. Un ţânţar “nervos şi foarte slab de constituţie” inoculează germenul fatal al malariei. O schimbare abia perceptibilă în zumzetul motorului se străduieşte a comunica iminenţa unui defect în funcţionarea automobilului, etc …Multe lucruri în viaţă sunt retrogradate la statutul de “mărunt” prin simplul fapt al repetării lor cu oarecare frecvenţă. Procesul se cheamă “obişnuinţă”, un mecanism mental cu două tăişuri. Obişnuinţa ne ajută să abordăm în mod automat situaţiile cu care ne confruntăm frecvent, fără a trece de fiecare dată prin întreg procesul de investigare, informare, analiză şi decizie. Lucrând în conjuncţie cu memoria, obişnuinţa ne scuteşte de efortul mental reclamat în mod constant de faptul divers ... În acelaşi timp, obişnuinţa prezintă anumite pericole. Ea toceşte acuitatea mentală în perceperea situaţiilor repetate, reducând la minim (sau la zero) elaborarea. Obişnuinţa funcţionează în acest caz ca un filtru, selectând informaţiile pe care memoria le eliberează la primirea anumitor stimuli din exterior.De exemplu, când auzim sirena ambulanţei pe drumurile publice, mintea noastră este condiţionată să răspundă într-un anumit fel. Mintea extrage din arhiva memoriei informaţiile practice, utile şi urgente. Ştim de îndată că trebuie să tragem pe dreapta, făcând loc ambulanţei să zboare spre destinaţia ei. Ambulanţa are prioritate şi a nu i-o acorda ne-ar putea costa o amendă grasă. Obligaţii şi consecinţe sunt termenii în care gândim întâlnirea cu ambulanţa.Cum reacţionăm în timp ce aşteptăm ca ambulanţa să treacă? Nerăbdători! Frustraţi! Chiar acum şi-a găsit să vină, când suntem atât de grăbiţi! Între timp lumina semaforului se schimbă. Pufnim nervoşi. Încă două-trei minute irosite. Întârzierea ne afectează starea mentală şi programul zilei.Ce pierdem din vedere? Undeva s-a întâmplat un accident. Cuiva i s-a făcut rău. Cineva se zbate între viaţă şi moarte, iar minutele pierdute de noi pot însemna pentru cel/cea în cauză diferenţa între a trăi şi a muri.Sirena ambulanţei a devenit un lucru mărunt. Ne-am obişnuit să ne oprim la aparenţe. Contabilizăm doar pierderile proprii. Rămânem concentraţi pe noi înşine. Ne-am deconectat, cu multă vreme în urmă, de adevărata semnificaţie a trecerii ambulanţei, care aleargă în ajutorul semenului nostru.

Sa fii crestin e lucru mare!

Si Agripa a zis lui Pavel: Curînd mai vrei tu sã mã îndupleci sã mã fac crestin!" (F.A. 26:28)

Ne-a rãmas pe paginile Sfintelor Scripturi (Fap. Ap. 25:13-27 si 26:1-31), o descriere a unei întîlniri neobisnuite. Un om cu o functie înaltã, un împãrat înconjurat de o multime de oameni de seamã, servit de o puzderie de servitori, aclamat într-o deplinã libertate - purtînd numele de Agripa - stã fatã în fatã cu un om îmbrãcat modest, legat cu lanturi, prizonier, dus unde vroiau altii, care nu era altul decît Pavel apostolul, urmasul Domnului Isus Hristos.Un contrast izbitor între pozitia a doi oameni, care s-au întîlnit pe cãrarea vietii, fãrã un prealabil aranjament, fãrã protocol, fãrã interese de acelas fel. Descrierea acestei întîlniri a fost scrisã în Biblie ca sã fie mãrturie peste veacuri, pentru generatiile care au urmat, prin ceia ce s-a petrecut acolo.

Initiativa acestei întîlniri a apartinut evident împãratului Agripa, a cãrui pozitie i-a permis aceasta. Citind acest fragment din Sfînta Carte, ne dãm usor seama cã acest om cu pozitie atît de înaltã, a avut niste calitãti deosebite, care au reesit la aceastã întrevedere.

Agripa, era un om care credea în Dumnezeu, si care nu a tãgãduit cu nimic cã avea cunostintã despre Domnul Isus Hristos care a trãit pe pãmîntul Palestinei. Ba mai mult, el era si un om care credea în ceia ce au spus prorocii lui Dumnezeu, care s-au ridicat în poporul Israel si au profetit cu mult înainte. Si ceia ce trebuie apreciat la Agripa, este faptul cã el a crezut cuvîntul prorocilor, cu toate cã ei au fost oameni inferiori lui ca pozitie în societate. Apoi acest om asezat pe o treaptã asa de înaltã, era interesat peste mãsurã sã asculte un crestin autentic si sã afle ce este un crestin cu adevãrat. El nu a fost arogant, ori unul care sã desconsidere pe un om ca Pavel, ci din contrã a fost interesat în a-l asculta, a dorit sã cunoascã mai mult despre urmasii lui Isus Nazarineanul.

Împãratul Agripa asa dar era un om care credea în Dumnezeu, credea în ceia ce au spus proorocii lui Dumnezeu, a admis existenta Domnului Isus Hristos, si a fost interesat sã afle cît mai mult despre ceia ce înseamnã sã fii crestin. Si totusi cînd îsi dã seama cã Pavel apostolul de fapt nu s-a apãrat ci i-a propovãduit Evanghelia, atunci el a ripostat neasteptat, cu cuvintele: "Curînd mai vrei tu sã mã îndupleci sã mã fac crestin! " (F.A.26:28b). De ce aceastã replicã bruscã, la acest om cu asa frumoase însusiri ? Ce l-a determinat pe el sã se adreseze omului lui Dumnezeu astfel ? Ce era în inima lui, în mintea lui cînd a spus aceste cuvinte ? Desi pare de neînteles cã Agripa a pus capãt unei intrevederi deosebite atît de neasteptat, totusi existã o explicatie pe care o gãsim tocmai în textul amintit mai sus si în cuvintele rostite chiar de el.

Agripa a înteles cã în fata lui are un mesager care, asemenea prorocilor din vechime, îi vorbea cuvinte adevãrate. El a observat cã Pavel a accentuat necesitatea pocãintei pentru orice om, ori care ar fi pozitia lui socialã si indiferent din ce neam ar fi. Asadar, asta era valabil si pentru el chiar dacã era împãrat, chiar dacã era servit de altii, chiar dacã atunci stãtea pe un scaun de judecãtor. Apoi lui Agripa i s-a spus clar cã pocãinta fatã de Dumnezeu are un rezultat binecuvîntat dacã se face numai prin credinta în Isus Nazarineanul ca fiind Mesia despre care au vorbit profetii.

Agripa împãratul, a constatat apoi cã afirmatia apostolului Pavel privind investirea sa ca martor al lui Isus Hristos, nu sînt vorbe goale, ci o realitate vie. Odatã ce el a devenit urmasul Nazarineanului, si-a sacrificat tot trecutul sãu, devenind crestin, cu toate consecintele sale. Agripa a realizat cã pozitia omului din fata lui (care era un detinut) se datora tocmai acestui nume pe care îl purta.

Iatã de ce Agripa a exclamat aproape instantaneu cuvintele citate mai sus. Pentru el a fi crestin însemna a pierde tot ceea ce pãrea mai frumos hãrãzit în viata acestui pãmînt. El a uitat cã Dumnezeu e suveran si vesnic, el nu s-a gîndit cã va veni vremea cînd va trece din lumea aceasta, si a respins ideia cã va da socotealã pentru faptele fãcute chiar în fata celui care a fost batjocorit de cei premergãtori din familia lui. El a rãmas în calculele lui neînduplecat, si asta l-a dus la tragedia vietii lui. El a pierdut posibilitatea mîntuirii personale si a cîstigãrii vietii vesnice. A sacrificat mult pentru putin. Si-a atras singur tragedia vietii, omitînd cu bunã stiintã, mãrturia unui om care a avut experienta personalã cu Mîntuitorul.

Dacã episodul acesta din Sfînta Scripturã ar fi rãmas un caz izolat în istoria lumii noastre, atunci noi ca si crestini, ar fi trebuit sã fim bucurosi cã nu s-a mai repetat. Dar nu este asa. Agripa este un prototip al multor oameni care s-au perindat pe pãmîntul nostru, si care au procedat la fel ca el. Este de ajuns sã privim în lumea noastrã de astãzi ca sã observãm cã sînt o multime de oameni cu calitãti deosebite, dar care asemenea lui Agripa, rãmîn neînduplecati în pãrerile lor, în aprecierea eronatã a adevãratului cîstig pentru ei. Ceia ce este deosebit de trist, este faptul cã ei îsi vor atrage chinul vesnic, pentru cã nu au vrut sã se lase înduplecati, sã asculte dorinta lui Dumnezeu de-a deveni adevãrati crestini.

În cei aproape douã mii de ani de la întîmplarea arãtatã, fata lumii noastre s-a schimbat radical. Un singur lucru a rãmas neschimbat în aceastã perioadã, si anume pozitia pe care o ia omul fatã de realitatea vesniciei, fatã de posibilitatea pe care o are la îndemînã de-a trãi o viatã eternã cu Dumnezeu, în fericire, sau de-a rãmîne despãrtit de Dumnezeu pentru totdeauna, de-a merge în iad. Ceia ce este important pentru noi fiecare, este sã nu pierdem posibilitatea salvãrii vietii noastre, neascultînd Cuvîntul sfînt, încãpãtînîndu-ne ca si Agripa, si rãmînînd într-o stare care nu este dupã voia lui Dumnezeu.

Multi oameni care spun cã existã Dumnezeu si cã ei cred în El, nu au în viata lor faptele pe care le cere Dumnezeu de la oameni. Da, credinta în Dumnezeu este un lucru minunat, este un pas absolut necesar spre a deveni crestin, dar nu este suficient.

Multi din acest fel de credinciosi cred si în cuvintele prorocilor lãsate pe paginile Sfintelor Scripturi, dar considerã cã ceia ce s-a spus poporului Israel nu este valabil si pentru ei si astfel continuã sã nesocoteascã multe din dorintele Domnului spuse prin gura acestor profeti. Doar a crede în existenta acestor proroci si în ceia ce au spus ei ca fiind valabil numai pentru altii, este o mare gresalã.

Asemenea lui Agripa, multi oameni de azi cred cã pe pãmîntul vechiului popor evreu s-a nãscut si a trãit un om deosebit, care a fost foarte inteligent, care i-a învãtat pe oameni lucruri nemaiauzite pînã atunci, care i-a ajutat pe multi nevoiasi, si pedeasupra a fãcut si lucrãri deosebite, inexplicabile, al cãrui nume a fost Isus. Ei mai spun apoi cã El a fost omorît de romani la insistentele mai marilor poporului sãu, care erau invidiosi si interesati în aceasta, si cã adeptii acestui om au pus temeliile unei religii noi care s-a numit crestinism. Multe popoare în scurgerea vremii au îmbrãtisat aceasta nouã religie si deoarece ei s-au nãscut într-un asemenea popor, cred în existenta lui Isus si se numesc crestini. Atît si nimic mai mult!