Eşti creat şi răscumpărat de Mine!

Te ştiam înainte de începerea timpului, ştiu cîte fire de păr sunt pe capul tău. Te-am creat după chipul şi asemănarea Mea. Nu numai că am planuri cu privire la tine, dar ţi-am dat şi abilităţi necesare pentru a le înplini şi ceea ce îţi dau Eu, nu-ţi poate lua nimeni, însă tu nu neglija aceste daruri. Nu uita să le exersezi şi să le pui în practica zilnică. Fii liniţtit, căci am început o lucrare bună în tine şi o voi duce la bun sfîrşit, pentru că întotdeauna termin ceea ce am început. Cuvîntul meu cu privire la tine este dăltuit pentru totdeauna în cer. În viaţă vei înfrunta multe furtuni, vijelii chiar, însă înveseleşte-te, pentru că i-am luat diavolului puterea de a-ţi face rău, iar lumii puterea de-a te distruge. Nu uita că, atunci cînd eşti la strîmtorare, Eu sunt aproape de tine, şi te sprijinesc cu dreapta mea biruitoare. Cîtă bucurie aş avea să-mi dai toate durerile tale, toată desnădejdea şi amărăciunea din sufletul tău! Să-mi dai toate temerile şi rănile provocate de cei din jur. Să-mi dai toate eşecurile tale, neîplinirile din viaţa ta care te apasă zilnic şi nu te lasă să fii fericit! Cînd eşti copleşit de aceste probleme, nu ai la cine să te duci, la cine să cauţi alinare, vino la Mine, vino la Tatăl tău, căci eu voi fi stînca ta de adăpost şi turnul tău de scăpare! Chiar de vei cădea din cînd în cînd, nu vei fi răpus, pentru că eşti în palma Mea. Te înconjor pe dinainte şi pe dinapoi şi Îmi pun mîna peste tine! Da, Eu îmi întind mîna şi te smulg din noianul de încercări şi te redau vieţii. Îţi luminez faţa cu zîmbetul Meu, îţi pun în ochi strălucirea dragostei Mele divine, în gură cuvintele îndurării Mele şi pe buze o cîntare nouă! Îţi înaripez paşii cu bunătatea Mea, mîinile ţi le încarc cu facere de bine. Chiar şi dorul tău nespus care te chinue, îl îmbrac cu îndelungă răbdare, iar gîndurile ţi le înseninez cu iubirea Mea, iar inima înspăimîntată am luat-o în căuşul pelmelor Mele şi va rezista. Am acoperit-o cu sărutul răstignirii, am stropit-o dimineaţa învierii şi am suflat peste ea duh de viaţă nouă! Eşti al Meu! Eşti creat şi răscumpărat de Mine! De ceea, Eu să fiu pe primul loc în viaţa ta, bucuria şi desfătarea ta. Dacă tu vei face aşa, nu îţi voi rămînea dator, ci îţi voi da toate cele de trebuinţă….

oceanul dragostei lui Dumnezeu

Chiar dacă toate râurile ar seca, oceanul dragostei lui Dumnezeu va curge neîntrerupt înspre mine. 

Îmi va sătura setea sufletului și voi plin de sevă pentru El.
Sunt lucruri care pur şi simplu vin prin intuiţie. 

Trebuie să realizezi un echilibru pentru că oricând iei o decizie, nu vei avea dreptate absolută sau nici nu există un rău absolut cu adevărat. 

Trebuie să echilibrezi lucrurile tu însuţi.

Dacă ar fi existat o modalitate să ajungi la un lucru absolut corect, sunt sigur că aş fi urmat un curs acum la şcoală despre ce ar fi acest lucru.
Cu binele absolut şi răul absolut... eu văd totul relativ. 

Modul cum văd eu că ar trebui să tratez pe cineva s-ar putea să nu fie la fel cu modul în care altcineva vede lucrurile.
Aceasta este o afirmaţie relativistă şi nu există absoluturi. 

Şi dacă ceea ce este bine e rău şi ceea ce e rău e bine, atunci ce e bine?
Pot spune ce este adevărat pentru mine şi sunt sigur că fiecare poate spune ce este adevărat pentru ei înşişi dar nu am nici o idee ce este adevărat pentru toţi.
Cred că depinde de persoana care contemplează problema.

Cand asteptarea oboseste

Să privesc încă o zi, bunătatea Ta

Îmi deschid ochii Isuse;
Să privesc încă o zi, bunătatea Ta.
Îmi ridic glasul, să Te slăvesc
 Şi să te laud
Pentru îndurarea Ta!
Şi  îmi lăcrimează ochii de bucurie,
Că pot să îţi simt în inimă prezenţa.
Să te am alături, în amurg sau în zori,
În bucurie sau în necaz.
Şi vreau sä strig cu glasul meu....
 Vreau să îţi spăl picioarele,
Cu lacrimile mele de bucurie
Ce copleşesc aceastä inimă,
Ce ar vrea să te înţeleagă;
Într-o viaţă de om,
Taina dragostei şi a jertfei,
Al darului fără plată,
Al Mielului sfânt fără pată !
Şi îmi închid apoi ochii,
Şi încerc, să privesc prin credintă,
Bucuria zilei ce va veni.
Şi să te chem,
Vino Doamne Isuse...!
Cu mâinile ridicate;
Iar inima... aşteptând, venirea Ta !

unde e speranta ta?

…ne vei scoate iarăşi din adâncurile pământului...” Psalmul 71:20
Dumnezeu e Cel ce nu lasă pe om acolo unde a căzut, în adâncuri.
Când mă gândesc la expresia „ajuns în adâncurile pământului” mă gândesc la ce e mai rău, la locul cel mai de jos, de unde nu mai ai putere să te ridici, unde nu ai vrea să te vadă nimeni că ai ajuns.
Poate uneori trecem prin astfel de momente, prin încercări sau poate prin căderi atât de adânci încât sufletul nostru ajunge în adâncurile pâmântului şi speranţa se risipeşte, sclipirea din ochi nu mai este, nădejdea unor zile mai bune e uitată şi frica, disperarea, lanţurile păcatului te strâng atât de rău că nu mai ştii gustul aerului proaspăt.
Acolo, când poate nici prietenii nu ştiu cum să te ajute, sau când nici nu mai sunt lângă tine, vine Dumnezeu. El promite să te scoată de acolo, din adâncurile pământului. 

Nu e un loc prea jos pentru El, nu-i este ruşine de tine, nu se teme de ce vor spune alţii dacă se apropie de tine....El vine, cu blândeţe, paşii Săi îi poţi auzi cum se apropie....se apleacă spre tine, te priveşte, îşi intinde mâna Sa puternică şi te scoate din mocirlă. Îţi redă speranţa pierdută, lumina Sa te pătrunde, nădejdea că vei fi cu El în slava unde nu vor mai fi greutăţi te face să zbori. 

Mângâierea Lui, îmbrăţişarea Lui tandră, grija cu care îţi leagă rănile, toate te fac să te simţi iubit cu adevărat. 

Mai este ceva ce-ţi poţi dori?

 Mai este ceva după care să râvneşte! 

El este împlinirea şi El e Dumnezeul puternic, dar sensibil, mânios şi totuşi ştie să se poarte cu delicateţe, gelos, dar care te lasă să alegi tu, iubitor, dar totuşi drept! -unde e speranta  ta?

Greseli grave pe drumul mantuiri

A mânca, a bea, și-a crăpa

spre casa de Sus

Nu-ți fie teamă de distanța dintre visele pe care le ai şi puterea de a le împlini, dacă ai puterea să le visezi, ai şi puterea să le împlineşti.
Schimbarea este inevitabilă, creşterea este intenționată!
Orice reuşită începe cu decizia de a încerca.
Oricine are puterea să facă pe altcineva fericit, unii prin doar simplu fapt că intră într-o încăpere, alții prin faptul că ies dintr-o încăpere.
Experiența este un învățător dur, mai întâi îți dă testul, apoi te învață.
Credința e ca şi un radar care vede pe timp de ceață - realitatea lucrurilor de la o distanță pe care ochiul uman nu o poate vedea.
Fericirea nu e destinația la care ajungi ci este felul în care ştii să călătoreşti.
Nu vreau să ajung la sfârşitul vieții mele şi să aflu că am trăit doar lungimea ei ci vreau să pot să trăiesc viața în toată plinătatea ei.
Prețul pe care îl plăteşti atunci când renunți este că mereu vei trăi cu întrebarea ”cum ar fi fost dacă aş fi mers mai departe?”
Nu poți să decizi când şi unde ai să mori, dar cu siguranță poți să decizi cum ai să trăieşti acum!
Am vrut un final perfect. Acum după un drum greu, am învățat că unele poezii nu rimează şi că unele poveşti nu au un început clar, sau poate au un mijloc ciudat şi un final şi mai ciudat.
Viața este despre a nu şti, despre a fi forțat să te schimbi, să ştii când se iveşte o ocazie şi să ştii să profiți de ea din plin fără a ştii ce se va întâmpla în continuare.

Iosif Anca - Unde duce calea ta?

adevaruri biblice pentru toti

Pentru moment, să lăsăm deoparte aspectul exterior - chiar dacă el este atât de important între tineri. Noi dorim însă mai mult. Ne interesează o potrivire, o armonizare pe tărâm sufletesc. Unele principii de bază ne vor fi de folos să abordăm problema.
Ambele situaţii sunt de fapt posibile: doi oameni foarte deosebiţi, chiar opuşi, se pot completa în mod armonios, în timp ce alţi doi oameni - tot nişte firi opuse - nu se înţeleg deloc. Sau există parteneri asemănători, care trăiesc în armonie, în timp ce alţi doi oameni, apropiaţi ca şi caractere, găsesc că acest lucru îi frustrează. Cum poate fi explicat acest lucru?

În mod evident, încercarea de a uni doi oameni pe baza unor scheme psihologice eşuează din start. Nu există nici o reţetă general valabilă. Ceea ce noi considerăm a fi o armonie, o potrivire sufletească, depinde mai degrabă de felul în care abordăm o prietenie şi o întreţinem.
Dacă este vorba de o prietenie care are ca scop căsătoria, atunci natura, felul, temperamentul celuilalt trebuie să acţioneze efectiv în mod simpatic şi plăcut. Dacă o anumită persoană are un caracter care, după un timp, te calcă pe nervi, atunci în mod natural este blocată o relaţie mai profundă, şi trebuie ţinut cont de acest lucru; lucru valabil chiar dacă celălalt are o înfăţişare cu adevărat plăcută.

Din nefericire, în cadrul alegerii partenerului, acest principiu este adesea împins într-un plan inferior. Este ignorată raţiunea pentru simplul fapt că cineva este atât de fascinat de trupul celuilalt. Dar atenţie! În clipa în care astfel de parteneri s-au căsătorit şi s-au obişnuit cu înfăţişarea partenerului şi cu atracţia trupească, caracterul şi temperamentul celuilalt vor ieşi cu siguranţă iarăşi în prim plan. Atunci "călcatul reciproc pe nervi" va creşte într-o asemenea măsură încât însuşirile exterioare, care anterior fuseseră admirate, au dintr-o dată un efect negativ.

Sentimente diferite
Bineînţeles că este bine să se ştie ce înclinaţii are celălalt, însă eu pun prea puţin preţ pe încercarea de a consulta diverse constelaţii psihologice pentru a afla dacă există o potrivire între două persoane. De exemplu, un tip sanguin se potriveşte mai bine cu unul coleric sau cu unul melancolic? Sau o persoană introvertită se potriveşte mai bine cu una extravertită sau tot cu una introvertită?

Ceea ce noi percepem ca fiind o "potrivire lăuntrică", depinde mai ales de aptitudinile sufleteşti de care am vorbit deja.

Chiar un om care percepe multe lucruri altfel decât noi, ne oferă posibilitatea de a ne lărgi propriul orizont, învăţând să-l înţelegem tot mai bine.

Pentru a ne putea închipui mai bine această situaţie, să numim unul din tipurile de caracter ca fiind cel emoţional vertical, iar pe celălalt emoţional orizontal.

Oamenii tipului orizontal sunt orientaţi mai mult spre înainte. Ei abordează prezentul într-un mod realist, gândesc la viitor, sunt practici, lucizi, obiectivi, hotărâţi, în schimb, au puţin interes şi înţelegere pentru procesele lăuntrice mai profunde, pentru analize ale personalităţii sau experienţe de comuniune valoroase. Ei abia dacă sunt romantici şi din această cauză trec drept reci, închişi sau distanţi.
Sensibilitatea lor este de fapt la fel de mare ca cea a tipului vertical, însă este dispusă altfel, fiind îndreptată mai degrabă către latura practică a vieţii.

Dimpotrivă, persoana cu o emotivitate de tip vertical are o trăire sentimentală profundă. "Senzorii" săi lăuntrici captează cele mai diferite semnale (fără însă a le putea întotdeauna înţelege sau interpreta în mod corect).

Pentru el este de neconceput un mod de viaţă superficial, ca şi o relaţie bazată numai pe o comuniune practică, lucidă. El cunoaşte profunzimile sufleteşti ale unui om, chiar dacă el însuşi nu reuşeşte să le sondeze prea bine pe ale sale. Cu toate acestea, pune mereu în discuţie modul său de a fi şi de a acţiona, îşi analizează propriul punct de vedere, iubeşte semnalele delicate şi subtile de înţelegere, încercând totodată să încadreze o situaţie mai degrabă intuitiv decât logic. Simte nevoia unui schimb profund de idei, să pătrundă în universul trăirilor celuilalt, având totodată şi înclinaţia spre romantism şi visare, dar şi către tensiuni sufleteşti.

Sensibilitatea acestui tip este îndreptată spre profunzimi (sau şi spre "înălţimi spirituale").

Ce se întâmplă când se căsătoresc doi oameni similari din punct de vedere emoţional?
În cazul a două persoane emoţional verticale

Acestea pot foarte bine să aibă parte de o armonie lăuntrică profundă, însă persistă riscul ca ele să se învârtă tot mai mult în jurul lor şi să fie orbite reciproc în privinţa realităţii cotidiene. Astfel orientaţi, cei doi vor întâmpina greutăţi crescânde în confruntarea cu viaţa sănătoasă, practică şi ca urmare se vor ivi frecuşuri între ei şi se vor îndepărta tot mai mult unul de celălalt. Se vor învinovăţi reciproc, eventual se vor sătura definitiv de "profunzimile sufleteşti" ale celuilalt, care adeseori sunt la fel de încărcate de tensiune şi confuze ca cele proprii.

După cum deci ne dăm seama, o relaţie în care potrivirea sufletească este deosebit de bine conturată, poate fi armonioasă, dar poate da naştere şi la dezacorduri mergând până la respingere.

În cazul a două persoane emoţional orizontale

Şi acestea se pot potrivi în multe lucruri pentru ca astfel să pună câte ceva pe picioare. Însă la ei persistă pericolul ca relaţia lor să degenereze într-o companie la masă şi în pat - fără vreo profunzime sufletească sau vreun zbor spiritual înalt. Acelaşi lucru este valabil şi aici: legătura dintre două tipuri asemănătoare poate fi atât armonioasă, cât şi foarte superficială, banalizându-se şi ducând până la înstrăinare.

În cazul a două persoane emoţional diferite

Cea mai mare şansă a unei asemenea legături se află în valoroasa şi importanta lărgire a orizontului, care este modelatoare de personalitate şi pe care amândoi partenerii o pot experimenta, deoarece sensibilitatea celuilalt este atât de diferită de cea proprie. În acest scop este foarte important a-l asculta cu atenţie pe interlocutor, a-l apropia, a învăţa să-l înţelegi şi să-l respecţi, în felul acesta legătura devine într-adevăr o relaţie armonioasă.

Cu timpul, unul din cei doi va profita de natura practică, realistă a partenerului şi va învăţa să găsească soluţii la care nu ar fi ajuns niciodată singur.

Celălalt, la rândul lui, poate conferi mai multă profunzime şi o mai bună calitate sensibilităţii sale sufleteşti, împărtăşind partenerului sentimentele şi gândurile sale şi exersând în încercarea de a-l înţelege.

Experienţa arată că cele mai mari greutăţi apar atunci când partenerul mai sensibil nu este luat în serios sau nu se simte înţeles de către cel mai raţional, în "profunzimea sa sufletească" el se simte singur şi, mai ales, aşteaptă în zadar să afle aceeaşi profunzime şi la celălalt. Partenerul mai raţional poate căpăta, prin discuţia comună, mai multă înţelegere pentru celălalt, cu toate acestea nu va sesiza niciodată pe deplin "profunzimea" acestuia.

De aceea este determinant aspectul că o persoană emoţional verticală devine întotdeauna conştientă că ceea ce pe ea o mişcă profund, nu va fi perceput cu aceeaşi intensitate de către partener. Ea nu poate decât să spere că celălalt va încerca s-o înţeleagă. Speranţele şi aşteptările false în acest sens au un efect distrugător asupra relaţiei respective.

Persoana emoţional orizontală, pe de altă parte, se va simţi repede suprasolicitată când va fi vorba de anumite discuţii "angajante" şi "profunde". Ca persoană având cu totul alte simţiri, ea se va putea considera ca fiind respinsă sau exclusă.

La ce ne ajută aceste gânduri în viaţa noastră personală? Cred că în privinţa alegerii partenerului -atât în cadrul contrastelor extreme, cât şi al unei asemănări prea mari - este foarte oportună prudenţa; ba chiar ar fi indicată evitarea aprofundării unei relaţii în general. Am constatat că în cazul contrastelor prea puternice, acestea pot reprezenta o provocare mult prea gravă pentru individ şi există riscul de a nu ajunge niciodată la o înţelegere reciprocă reală. Prea marea asemănare, dimpotrivă, ascunde tendinţa unei respingeri lăuntrice şi poate duce la o superficialitate supărătoare, fiindcă lipsesc completarea şi tensiunea necesare, care reprezintă amândouă un imbold spre învăţare şi creştere.

Mai are blestemul putere asupra noastră?

rechemarea noastră acasă dintr-un exil.....

Omul poate sfida gravitaţia, dar nu şi groapa.
Cele două mari certitudini ale vieţii sunt păcatul şi moartea.
Chiar dacă trăiesc în grupuri, societăţi, mulţimi- împreună, oamenii mor unul câte unul.
Moartea nu acceptă, refuzuri.
Moartea nu acceptă mită.
Chiar din clipa când venim pe lume, începem să o părăsim -să ieşim din ea.
Nici chiar Papa nu ne poate acorda o amânare de la moarte.
A te gândi la moarte este cea mai mare dovadă de realism, căci moartea este singura certitudine a vieţii.
A fi familiar cu groapa, înseamnă prudenţă.
Am fost lut, suntem carne şi vom fi mâncare pentru viermi.
Moartea aşteaptă păcatul, la fel cum munca îşi aşteaptă răsplata.
Moartea nimiceşte totul, în afară de adevăr.
Toţi oamenii sunt egali în prezenţa morţii. 
Moartea este comunistă - ne face egali pe toţi!
Aşa cum moartea te găseşte, eternitatea te pecetluieşte.
Moartea pecetluieşte caracterul şi faptele omului, pe veci. 
Aşa cum îi găseşte în această lume, vor fi şi în următoarea.
Dacă nu mori cum trebuie de prima oară, nu poţi întoarce să mori mai bine, a doua oară.
Orice moarte este nefirească.
Moartea nu este un punct terminus, ci doar o joncţiune.
Întreaga viaţă, este o pregătire pentru moarte.
Filozofia care nu ne învaţă cum să stăpânim moartea, mai bine zis, cum s-o primim, nu merită doi bani.
Cel ce a trăit cum nu trebuie nu va şti cum să moară.
Doar cei ce l-au primit cu credinţă pe Hristos sunt gata să primească şi moartea cu demnitate.
Să nu fim oare mângâiaţi atunci când ne amintim că moartea nu este decât rechemarea noastră acasă dintr-un exil, în patria noastră cerească?
Putem fără a greşi, să afirmăm că acela care nu priveşte cu bucurie la ziua morţii lui şi la ziua învierii lui, nu a avansat deloc în credinţa Creştină -în şcoala lui Hristos.
Fie ca nădejdea pe care o ai a cerurilor, să stăpânească şi să învingă frica ta de moarte. 
La urma urmei, de ce ţi-ar fi frică să mori, dacă speri să trăieşti prin moarte.
Moartea nu este neaşteptată pentru nici un sfânt; celui ce are tot timpul masa pregătită, venirea unui oaspete nu este o surpriză.
Toată viaţa este circumscrisă morţii, dar pentru credincios dincolo de acest cerc se găseşte o nelimitată sferă a vieţii.
 Nu trebuie decât ca el să moară o dată pentru a ieşi din acest cerc şi a nu mai avea de-a face cu moartea.
Moartea este vestiarul o sală de aşteptare, un vestibul, unde ne îmbrăcăm cu nemurirea.
Isus a transformat moartea dintr-o cavernă înspăimântătoare, într-o punte ce duce la glorie.

la fel ca Isus.

Zâmbesc, deşi inima-mi este rănită

Şi tac, şi privesc şi ascult umilită

Cuvinte ce dor şi lovesc negândit,

Dar tot mai iubesc, căci Tu m-ai iubit.

Doar dragostea Ta mă umple de pace

Când al deznădejdii lanţ îl desface

Şi-mi pune în suflet al Tău har ceresc,

Mereu, tot mereu, mai mult să iubesc!

Nu inima mea care plânge înfrântă

Nu sufletul trist e cel care-Ţi cântă,

Ci darul ceresc ce in mine L-ai pus

Mai mult să iubesc, la fel ca Isus.

Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.

Până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii.
Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră.
Pe Dumnezeu Il ai sădit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituală.

Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pămanteşti. 

Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. .

Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. 

Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate intampla. 

Nici omoraţi nu pot fi, pentru că in ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvarcolire a răului asupra lor.
Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.
Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.
Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările.
Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.
Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.
Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricate necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei inşişi.
Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie.

Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. 

Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: 

“Adevărul vă va face liberi”. 

Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. 

De aici ne scoate numai Iisus. 

Când se petrece aceasta? 

Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. 

Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.
Fii mai presus de cuvintele oamenilor:

-să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.
În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.
In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.
Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic.

Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. 

Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. 

Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău.

 Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? 

Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. 

Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o?

 Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, nici sensul utilităţii tale? 

Nu înceta să fii ceea ce ai fost. 

Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al divinului , un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. 

Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. 

Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: 

“Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“

Doamne, mă predau Ţie azi

Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.Viaţa ne cere atât de mult! Mintea ne este într-o continuă nelinişte, şi munceşte mereu, chiar şi în clipele când nu ar trebui să se concentreze la altceva sau la altcineva, decât asupra lui Dumnezeu: la rugăciune.Nu te-ai „prins” niciodată asupra faptului? Adică, începi să te rogi plăcut Domnului, şi-n câteva minute, eşti tot pe genunchi, gura-ţi rosteşte rugăciunea, dar mintea ta este în altă parte. Te-ai gândit la ceva, poate ceva chiar necesar rugăciunii, cum ar fi de exemplu pentru unul dintre copiii tăi… Apoi ai început să călătoreşti cu mintea…la ceilalţi copii, la cât de diferiţi sunt ei, la oare ce-o fi făcut la şcoală, oare ce-o fi în viaţă, oare… oare…Îţi dai seama de ceea ce se întâmplă, că gura se roagă Domnului dar mintea nu mai e acolo, îţi ceri iertare şi-ţi aduci înapoi mintea la Domnul. Psalmistul spune aşa:
Psalmi 118:27Legaţi cu funii vita pentru jertfă, şi aduceţi-o până la coarnele altarului! Adică, ceea ce trebuie jertfit nu vine de bună-voie la altar, dar câteodată trebuie adus chiar şi cu forţa!Apoi suntem atât de solicitaţi, chiar şi pentru lucrarea lui Dumnezeu: -luni seara adunarea grupei de rugăciune la care aparţinem, marţi seara studiu biblic cu bărbaţii, miercuri seara repetiţie de orchestră, joi seara repetiţie de cor,vineri seara e pentru familie, sâmbătă dimineaţa e micul dejun al bărbaţilor la adunare, sâmbătă seara este sfat frăţesc…. Duminica de dimineaţa până seara suntem ocupaţi „în via Domnului. Modifică după caz programul de mai sus, şi vei constata că nu-i departe de adevăr.Pe deasupra, trebuie să muncim ca să avem ce mânca, şi să ne putem plăti ratele.Şi să mai dăm bani şi la biserică! Unii dintre noi slujesc Domnului şi-n alte capacităţi:lideri de celule,de grupe de rugăciune, de lucrare cu tineretul, membrii în comitet sau comisii, etc. Trebuie să ne pregătim să dăm îndemnuri la timpul de rugăciune, sau să luăm cuvântul la şcoala duminicală. Viaţa noastră este „stoarsă” mereu de când ne-am predat Domnului, nu-i aşa?Suntem de două ori mai ocupaţi decât înainte de a ne pocăi! Şi tot 24 de ore avem pe zi! Oare cât va mai dura?Oare cât mai putem rezista?Vreau să propun gândirii noastre în aceste rânduri că toate acestea sunt necesare, probabil, dar că noi ne avântăm în a ne îngriji de multe lucruri, şi uităm de unicul lucru care trebuieşteLuca 10:40-42Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură?Zi-i, deci, să-mi ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis:„Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”.E atâta efort şi zvârcolire din partea noastră, dar suntem NOI cei care ne chinuim, NOI cei care ne sacrificăm, NOI!În puterea noastră, în firea noastră pământească. Ce propun în schimb? Să nu mai facem nimic, să ne retragem din toate activităţile? Şi atunci, cine le va mai face?Nu, nicidecum nu propun asta!Propun ca să începem chair mâine să punem deoparte un timp cu Domnul. Un timp de cercetare, de curăţire lăuntrică, de predare  DOMNULUI! Asta au făcut macedonienii, ne spune Pavel:
S-au dat ei înşişi mai întâi Domnului.Din aceasta predare, va reieşi o slujire NUMAI acolo unde ne vrea Domnul, şi nu în toate activităţile în care sunte implicaţi azi cu firea pământească.Viaţa noastră nu va fi împovorată de ceea ce ne cere Domnul (aminteşte-ţi că „jugul Lui este uşor”!) ci ,va fi cheltuită în mod folositor, la maxim, şi însuşi Domnul va revărsa prin noi puterea Sa, lucrarea Sa, aşa cum vrea El, unde vrea El. O astfel de predare nu este ceva ce vom face o dată pentru totdeauna, ci vom da fiecare zi astfel: -Doamne, mă predau Ţie azi… condu-mi Tu paşii, călăuzeşte-mă Tu, trăieşte Tu prin mine.
-Arată-mi Tu ce trebuie să fac, ce e important, unde să mă duc, ce să spun. Vei fi mult mai eficient în ceea ce faci, pentru că Domnul va face prin tine, şi El face mereu chiar şi ceea ce este imposibil, ca la macedonieni:- dintr-o sărăcie „strălucitoare” au dat extraordinar de mult.Dar activităţile înainte de predarea totală sunt echivalentul punerii carului înaintea cailor… şi asta ne va termina energiile şi ne va aduce frustrare fizică, psihică şi spirituală. Să învăţăm deci puterea acestor cuvinte şi să nu ne fie frică să le folosim: -mai întâi!

Cu iubirea lui Isus

Doamne, sunt al  Tău
Cum în taină, gându-mi spune
Dă-mi puterea de-a lupta
Și căință-n rugăciune.

Doamne, sunt al Tău
Chiar nevrednic, cum sunt
Dă-mi puterea de-a ierta
Pe vrăjmași, pe-acest pământ.

Doamne,  sunt al Tău
Și-s lovit peste-obraz,
Dă-mi puterea de-a răbda
Chiar și-n cel mai greu necaz.

Doamne,  sunt al Tău
Chiar de-i plin de spini pe cale
Dă-mi puterea de-a purta
Crucea Încercării Tale.

Doamne,  sunt al Tău
Și Tu mă iubești nespus
Dă-mi puterea de-a iubi
Cu iubirea lui Isus.

noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.

Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfînt, şi să te sprijinească din Sion!

Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mîncare, şi să primească arderile tale de tot! (Oprire.)

Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima, şi să-ţi împlinească toate planurile tale!

Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta, şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru. Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!

Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său, şi -i va răspunde din ceruri, din locaşul Lui cel Sfînt, prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.

Ei se îndoaie şi cad; dar noi ne ridicăm şi rămînem în picioare.

Scapă, Doamne, pe împăratul, şi ascultă-ne cînd Te chemăm!

Psalmul 20 este o  rugăciune.

 Acest psalm, în care se împletește rugăciunea cu profeția și cu lauda, stă martor al unei situații pe care poporul lui Dumnezeu o experimentează în mod constant de-a lungul istoriei.
Pe de o parte poporul lui Dumnezeu are parte de necesitatea luptei, pentru că are mulți dușmani, iar pe de altă parte dacă luptă fără Dumnezeu este înfrânt. 

De aceea acest psalm include elementele obligatorii pentru ca regele și poporul să iasă biruitori în luptele pe care le au de dus.
Înainte de luptă cel mai important lucru nu este numai strategia de război, ci și aducerea de jertfe și înălțarea de rugăciuni către Dumnezeu.

 Ocrotirea, ajutorul, și sprijinul din partea lui Dumnezeu sunt factori esențiali ai viitoarei victorii, altfel regele și poporul vor fi înfrânți. 

Ziua necazului în acest psalm este ziua în care trebuie să mergi la război, dar poporul trebuie să se asigure că nu merge singur.

 Poporul lui Dumnezeu are experiențe în care a mers la luptă și trebuia să stea acasă. 

Dacă în mijlocul poporului nu este vreun om al lui Dumnezeu (levit, preot, profet) care să poată declara ceea ce scrie în v.6 („Știu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,…) conducătorul poporului încă nu trebuie să pornească la luptă.
Lupta începe în locașul cel sfânt plecați pe genunchi, iar dacă avem însoțirea Domnului care este un războinic viteaz (Exod 15:3), o vom încheia ridicați și rămași în picioare; pe când dușmanii care încep lupta semeți o sfârșesc îndoindu-se și căzând. 

Victoria nu este dată de puterea carului de luptă și a calului, ci de ajutorul atotputernic al dreptei lui Dumnezeu.

relaţii frumoase

Poate chiar şi tu ai întâlnit oameni care pur şi simplu nu pot să spună „scuză-mă”, sau poate chiar tu eşti unul dintre cei care nu pot spune „scuză-mă”, poate te întrebi de ce nu poţi avea relaţii frumoase cu cei din jurul tău?

Eşti zdrobit şi nu ştii cum de s-a ajuns până aici?

Hai să luăm lucrurile pe rând şi să încercăm să descurcăm „aţele”.Vreau să te întrebi sincer şi să răspunzi la câteva întrebări:

1. Când ultima dată ţi-a solicitat cineva iertarea şi cum a făcut-o?

-Ai acceptat scuzele acelei persoane?

-Ce nu a fost bine , după părerea ta, în felul cum ţi-a solicitat iertarea?

.Care au fost aşteptările tale?

2. -Când ultima dată ţi-ai cerut iertare de la cineva?

-Scuzele tale au fost primite?

-Care crezi că puteau fi aşteptările acelei persoane din partea ta?

-De ce am pus aceste întrebări?

Este bine să realizezi cît este de important felul cum trebuie să-ţi ceri scuze atunci când ai greşit. Sunt diferite persoane şi diferite tipuri de caractere şi desigur sunt diferite feluri în care ai putea să-ţi ceri scuze.

- Sunt unele persoane atunci când le ceri scuze tu să le oferi o îmbrăţişare care întăreşte dovada că într-adevăr îţi pare rău de ce ai făcut şi că nu se va repeta.

Acesta este un tip afectiv de aţi cere iertare.

- Sunt persoane la care ai putea să le faci un serviciu şi aşa îţi poţi recompensa greşeala, şi desigur sunt persoane ce asteapta să vorbiţi deschis şi să clarificaţi situaţia.

Dar dacă nu cunoşti bine caracterul persoanei respective este bine ca să le faci pe toate:

- „ oferă-le o îmbrăţişare, fă-le un serviciu, vorbeşte deschis şi IMPORTANT arată şi spune că îţi pare rău şi că acest lucru nu se va mai repeta”.

Cum pot fi clasificate greşelile oamenilor după intenţii?

- intenţionat

- neintenţionat

- n-ai vrut-

-nu ai ştiut

Fie că ai greşit cu voie sau fără voie, păcatul tău pune un zid de despărţire între tine şi Dumnezeu.

Cum poate fi restabilită relaţia cu Dumnezeu?

1. Ce a făcut Dumnezeu pentru aceasta?

1.- a luat iniţiativa

- atunci când noi am păcătuit El a fost Cel care a căutat soluţia şi…

2.- a plătit scump

- cu însuşi sângele Fiului Său Isus Hristos

3. -ne-a dat a doua şansă

4.- a confruntat păcatul

5.- ne cheamă la pocăinţă

6. promite Duhul Sfânt care-l ajută pe om să nu mai păcătuiască

Ce trebuie să facă omul pentru ca această relaţie să fie restabilită?

1. -să recunoască că a păcătuit

2.- să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut

3. -regretă

4. -renunţă, doreşte să se schimbe

5. -crede că Dumnezeu îl iartă

6. -crede în Domnul Isus

7.- se recompensează împlinind poruncile Lui.

Acordă Dumnezeu iertarea fără să fie solicitată?

Exod 34:6-7 „ Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat:”Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”

Ce să faci ca să restabileşti o relaţie atunci când:

1. tu ai greşit împotriva cuiva?

- mergi tu primul şi cereţi iertare

- recunosc că am greşit

- nu încep să mă îndreptăţesc

- solicit iertarea

- o fac în modul în care ar vrea persoana dată să o fac

- mă recompensez

- promit că nu se va mai repeta

- îmi schimb comportamentul

2. tu eşti persoana împotriva căreia s-a greşit?

- confrunt ceea ce a făcut

- când îşi cere scuze

– îl iert

- îi mai dau o şansă să se recompenseze

- mă cercetez ca să văd dacă nu cumva sunt eu problema în acest conflict

.- faceţi o înţelegere împreună ca să nu să se mai întâmple astfel de lucruri.

Îţi doresc ca acest articol să te ajute în rezolvarea conflictelor sau în preîntâmpinarea lor.

prieten /dusman

Nu spune totul unui prieten pentru ca intr-o zi s-ar putea sa-ti devina dusman si nu vorbi de rau un dusman pentru ca intr-o zi s-ar putea sa-ti devina prieten.

Domnul este un luptător tare și viteaz....

Al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!Căci El l -a întemeiat pe mări, şi l -a întărit pe rîuri.Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica pînă la locul Lui cel Sfînt? -
Cel ce are mînile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună, şi nu jură ca să înşele.Acela va căpăta binecuvîntarea Domnului, starea după voia Lui dată de Dumnezeul mîntuirii lui.Iată partea de moştenire a celor ce -L cheamă, a celor ce caută Faţa Ta, Dumnezeul lui Iacov. -Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi vecinice, ca să intre خmpăratul slavei! -
,Cine este acest Împărat al slavei?`Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte.Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi vecinice, ca să intre Împăratul slavei! -,Cine este acest خmpărat al slavei?`` -Domnul oştirilor: El este Împăratul slavei!Lumea creată de Dumnezeu este o lume ordonată, bine întemeiată și întărită, pe când experimentarea vieții în lumea lui Dumnezeu nu este întotdeauna caracterizată de ordine;Psalmul 24 ne dă răspunsul la această situație care se regăsește în viețile tuturor oamenilor.
Ordinea lui Dumnezeu din creație este o ordine morală care-și găsește simbolul principal în locul cel sfânt al lui Dumnezeu: Sionul, muntele Domnului.
Suirea la Muntele Domnului este posibilă numai în urma unei îndreptări personale morale. Așa cum Dumnezeu supune orice încercare a haosului în creația sa prin puterea sa și dreptul de Creator, tot așa el poate aduce ordine în viețile celor din poporul său atunci când aceștia sunt cu mâinile nevinovate, inima curată, nu-și dedau sufletul la minciună, și nu jură ca să înșele. Doar cel care caută fața lui Dumnezeu va fi interesat în aceste practici ale vieții și trăsături ale caracterului. Ca urmare a lor ei vor avea parte de binecuvântarea Domnului și de dreptate de la Dumnezeu.Așa te salvează Dumnezeu de la haos în viață. Domnul este un luptător tare și viteaz, el este Domnul oștirilor și de aceea el poate restabili ordinea și în viața ta. Ordinea în creație, și biruința și pacea în viață sunt părți ale aceluiași concept: Dumnezeu împăratul viteaz în luptă.

Iosif Anca - Poporul lui Dumnezeu

Slujeşti pentru că iubeşti

Singurătatea este unul din lucrurile cele mai importante pentru credincios, fiindcă atunci inima lui îşi reînnoieşte cunoaşterea Domnului Isus, singurul care are intrare în cele mai tainice unghere ale sufletului. Când suntem cu totul singuri şi izolaţi, Lui Îi place să fie însoţitorul nostru; atunci e, ca să spunem aşa, timpul ca El să se apropie, asemenea razei de soare care pătrunde într-o hrubă întunecoasă cât de mult poate; şi niciodată prizonierului închis acolo lumina nu i-a fost mai scumpă decât în clipele acelea.

Cred că sunt două lecţii pe care le învăţăm în singurătate, lecţii pe care nu le-am putea învăţa altfel: una, a mă vedea pe mine însumi separat de oricine şi de orice - un lucru foarte necesar; iar cealaltă, a-L vedea pe Domnul într-o lumină deosebită, într-un mod special şi unic, separat de orice şi de oricine. Persoana Sa (binecuvântat să-I fie Numele!) mi se descoperă în singurătate aşa cum niciodată nu mi se descoperă în mulţime.

Cântarea Cântărilor ne ajută mult să înţelegem aceste aspecte: cine sunt eu faţă de mine însumi în singurătate, şi cine este El faţă de mine în singurătate. Când sunt singur cu El, El primeşte locul de întâietate cuvenit măreţiei Sale fără egal; nu ca Mântuitor, deşi prin credinţă Îl văd astfel, ci ca Soare. La fel ca soarele, El “stăpâneşte ziua”, astfel că atunci când toate celelalte lucruri sunt vizibile, El străluceşte încă mai presus de ele; iar gândul statornic şi neîntrerupt al supremaţiei Lui peste toate este cel mai bun sprijin pentru inimă de-a lungul întregii zile, rămânând cu ea chiar şi în cele mai îngrijorătoare situaţii.

Cu El în singurătate aflăm ce binefacere şi ce sprijin este El pentru inimă şi, atunci când inima este ocupată cu responsabilităţile zilnice, ea se întoarce către El ca acul busolei către nord sau ca floarea către soare. Când sufletul, dezvoltându-şi în singurătate simţul supremaţiei Domnului, se întoarce mai apoi la oameni şi la obligaţiile zilnice, el va raporta toate celelalte lucruri la El. El ocupă primul loc, iar lucrurile şi persoanele devin importante pentru noi nu pentru că ne plac sau pentru vreun alt motiv, ci în funcţie de poziţia lor faţă de El.

Dacă responsabilităţile tale şi aşteptările celorlalţi faţă de tine sunt punctul central al sistemului tău- soarele lumii tale interioare - în loc ca soarele să-ţi fie Domnul Isus, atunci orice aparent eşec în a-ţi îndeplini responsabilităţile va cufunda ziua ta în întuneric. Vei resimţi eşecul asemeni unei eclipse de soare. Dacă Domnul ar fi în mod clar şi conştient magnetul TĂU, atunci orice îndatorire ar fi mai puţin îngrijorătoare şi le-ai putea îndeplini mai bine pe fiecare în parte; şi în loc să fii trist şi dezamăgit, L-ai auzi pe Domnul spunând: “Ea a făcut ce a putut”, şi ai şti că tot ceea ce faci primeşte o mai mare apreciere.

Ceea ce ne face fericiţi în lucrare nu este nici slujirea multă, nici conştienţa propriei noastre eficienţe, ci siguranţa că se va face apel la noi şi vom putea fi de folos la nevoie. Când iubeşti, nu-ţi place să-l vezi pe cel iubit ducând lipsă de ceva. Slujeşti pentru că iubeşti. Nu încerca să-ţi organizezi lumea interioară la lumina unei biete lămpi; e clar că dacă ai avea un soare, totul ar fi mult mai uşor! Singurătatea cu Domnul Isus ne învaţă să găsim în El soarele nostru. Odată ce inima şi-a găsit odihna şi împlinirea în Domnul Isus, ea se poate întoarce spre El cu uşurinţă şi fără încetare, în orice situaţie.

Omul mândru

Mândria spirituală este uşa principală prin care intră diavolul în inimile celor care doresc propăşirea credinţei. Ea este orificiul de intrare al fumului din puţul fără fund, care întunecă mintea şi înşeală judecata. Acesta este principalul mijloc prin care diavolul pune stăpânire pe persoanele religioase, şi principala sursă a tuturor înşelărilor pe care le introduce, ca să împiedice şi să zădărnicească lucrarea lui Dumnezeu. Această cauză este izvorul, sau cel puţin suportul principal, al oricărei erori. Până nu se vindecă această boală, degeaba se dau leacuri pentru a vindeca celelalte boli. Din cauza ei, mintea apără celelalte erori, şi se păzeşte de lumină, prin care poate fi corectată şi vindecată.

Omul mândru spiritual este plin deja de lumină; el nu mai are nevoie de instruire, şi dispreţuieşte pe cel care i-o oferă. Dar dacă această boală se vindecă, celelalte sunt mai uşor de îndepărtat. Persoana umilă este ca un copilaş, care primeşte cu uşurinţă să fie învăţat; ea este atentă cu ea însăşi, şi conştientă de înclinaţia de a se rătăci; de aceea, dacă i se spune ceva greşit, ea este gata să cerceteze lucrul în mod imparţial. Nimic nu îndepărtează pe o persoană mai mult de diavol decât umilinţa, care pregăteşte mintea pentru lumina divină, alungând întunericul şi limpezind ochii, ca să poată privi mai bine lucrurile bune: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmul 25:9). De aceea, nu trebuie să ne luptăm cu cei mici, nici cu cei mari, ci cu regele lui Israel; prima noastră grijă ar trebui să fie îndreptarea inimii şi scoaterea bârnei din ochi, ca să putem vedea limpede.

Ştiu că multe lucruri sunt foarte jignitoare pentru mândria celor care sunt zeloşi pentru cauza Domnului. Atunci când un creştin o ia înaintea altora în lucrurile religioase, dacă are mângâiere spirituală sau bucurie mai mare decât de obicei, sau dacă pare prea zelos în credinţă, dacă se străduieşte mai mult decât alţii pentru cauza credinţei, sau dacă are anumite succese, e sigur că va trezi imediat invidia celor din jur; şi ei îşi vor închipui (cu sau fără motiv) că este foarte mândru de bunătatea lui, şi că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi, şi toate vorbele şi purtările lui sunt privite în lumina acestei prejudecăţi. Cei care sunt reci şi morţi şi nu au experimentat niciodată puterea evlaviei în inimile lor, sunt gata să creadă astfel despre cei mai buni creştini; şi din cauza aceasta evlavia vitală şi puternică este privită cu duşmănie tainică.

Creştinii zeloşi ar trebui să ia seama să nu fie prinşi în capcană de acuzaţiile celor reci, pentru ca diavolul să nu profite de acest lucru şi să le orbească ochii faţă de lucrurile cu adevărat rele din inima lor, şi să-i facă să se gândească că, dacă sunt acuzaţi degeaba de mândrie spirituală în multe privinţe, sunt acuzaţi degeaba în toate privinţele. Vai, cât de multă mândrie avem în inimile noastre cei mai buni dintre noi! Este cea mai rea parte a unui trup de păcat şi moarte. Este primul păcat care a intrat în univers, şi ultimul care va fi smuls din el. Este cel mai înverşunat duşman al lui Dumnezeu. Stricăciunea firească se poate manifesta pe două căi: mândrie şi iubire de lume, partea diavolului şi partea firească, sau sinele şi lumea. Aceştia sunt cei doi stâlpi din templul lui Dagon, pe care se sprijină toată clădirea. Dar primul este oricum cea mai rea parte a stricăciunii fireşti; este primul născut al diavolului, şi imaginea sa în inima multor oameni; este ultimul lucru pe care îl biruieşte păcătosul, prin convingere, înainte de a se converti; mândria stă la baza celui mai mare conflict din inima sfinţilor, şi este ultimul lucru de care scapă şi pe care îl învinge; mândria luptă direct împotriva lui Dumnezeu, şi se împotriveşte din răsputeri spiritului Mielului; diavolul este tatăl ei, prin caracterul său înşelător şi tăinuit. Ea se ascunde în adânc, şi este mereu activă şi gata de a se amesteca în toate.

Şi dintre toate felurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai nesuferită. Ea este ca diavolul; este ca păcatul comis într-un cer de lumină şi slavă, în care a fost înălţat la cel mai înalt grad de cunoştinţă, onoare, frumuseţe şi fericire. Mândria este mult mai greu de observat decât celelalte păcate, fiindcă se caracterizează prin faptul că inspiră omului gânduri prea înalte despre sine însuşi. Nu este de mirare deci că cel care are astfel de gânduri nu ştie; fiindcă el crede că părerea pe care o are despre el însuşi este întemeiată, şi de aceea nu este prea înaltă; dacă ar crede că părerea aceasta este neîntemeiată, nu ar mai gândi astfel.

Dintre toate tipurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai ascunsă, şi foarte greu de zărit; din cauza aceasta, mândria spirituală provoacă o părere prea bună despre două lucruri: lumina şi umilinţa persoanei în cauză; amândouă te împiedică să-ţi dai seama de lucrarea mândriei. Dacă eşti mândru de lumina pe care ai primit-o, nu te mai păzeşti. Cel care crede că este înconjurat de lumină nu se teme că vreun vrăjmaş s-ar putea strecura nevăzut în apropierea lui; iar cei care sunt mândri de umilinţa lor nu se mai păzesc deloc, fiindcă nici nu îşi imaginează că ar putea fi atinşi de mândrie.

Sunt multe păcate în inima omului care au o natură tainică, şi sunt foarte greu de observat. Psalmistul spune: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Psalmul 19:12). Dar mândria spirituală este cel mai tainic dintre toate păcatele. Inima este atât de înşelătoare şi nepătrunsă în această privinţă, încât nu există nici un păcat care să fie mai puţin bănuit, şi de care să te convingi mai greu. Ea produce încredere în sine, şi izgoneşte neîncrederea în forţele proprii şi prudenţa.

Nu este nici un păcat care să se asemene atât de mult cu diavolul în subtilitate şi ascunzişuri, nici un păcat care să apară în atâtea forme nebănuite, şi să se arate chiar ca un înger de lumină. Poate să ia naştere din orice; perverteşte şi strică totul, chiar şi adevăratul har şi adevărata umilinţă, dacă are ocazia să-şi exercite puterea. Este un păcat care are multe vieţi; dacă îl omori, va învia; dacă îl nimiceşti şi scapi de el sub o înfăţişare, învie în alta; când crezi că s-a dus cu totul, e încă acolo. Sunt multe tipuri de mândrie spirituală, care apar în forme şi imagini diferite, una după alta, şi învăluie inima precum foile de ceapă; dacă îndepărtezi una, rămâne alta dedesubt. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă de inimile noastre în privinţa aceasta, şi să strigăm după ajutor la marele Vindecător. Cel care se încrede în inima lui este un nebun.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de atent cu acest pericol în momentul de faţă, fiindcă ispitele sunt deosebit de mari: privilegiile măreţe şi deosebite pe care le primesc unii sfinţi de la Dumnezeu, şi onorurile la care ajung unii dintre pastori, sunt mari încercări pentru persoanele în cauză. Este adevărat că o măsură mai mare din prezenţa spirituală a lui Dumnezeu tinde să îndepărteze mândria şi orice stricăciune; dar totuşi, deşi experimentarea unor asemenea favoruri îndepărtează mândria pe de o parte, poate să aducă ispite şi provocări pe altă parte; şi suntem în mare pericol, dacă nu veghem şi nu ne rugăm neîncetat.

Îngerii care au căzut au avut destule îndemnuri de a se umili şi de a se feri de mândrie, prin marile onoruri şi privilegii pe care le-au primit, uitându-se la faţa lui Dumnezeu şi văzând slava Lui infinită; cu toate acestea, în lipsa vegherii, onorurile şi privilegiile pe care le-au primit s-au dovedit a fi un îndemn la mândrie, deşi în inima lor nu exista nimic care să-i împingă spre aşa ceva. De aceea, nici un sfânt, oricât ar fi de eminent şi de aproape de Dumnezeu, nu trebuie să se creadă ferit de acest pericol. Cel care se crede cel mai ferit de pericol este cel mai aproape de el. Apostolul Pavel, care a fost un sfânt eminent, cum nu mai sunt acum, nu a scăpat de pericol nici după ce a ajuns să-L vadă pe Dumnezeu în cel de-al treilea cer, după cum reiese din cuvintele lui (2 Corinteni 12). Şi totuşi, a văzut în ceruri slava nespusă a Fiinţei divine, care ar fi trebuit să-l facă extrem de mic şi rău în ochii săi.

Toată Scriptura; nu numai versetele care ne convin

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Toată Scriptura;
nu numai versetele care ne convin;
nu numai cele ce se potrivesc cu preferinţele noastre.
Unul dintre lucrurile care trebuie să le descoperim după ce ne întoarcem la Domnul, este că Scriptura nu poate fi luată pe portiuni.
Chiar dacă anumite versete vorbesc despre mântuire, ele sunt la fel de importante ca cele care vorbesc despre dărnicie.
 Chiar dacă unele vorbesc despre Duhul Sfânt, ele nu sunt mai importante ca cele ce vorbesc despre puritatea morală.
Nu poţi să spui despre o persoană că mâinile sunt mai importante decât picioarele:
 persoana nu poate fi divizată în important, mai important şi foarte important.
 Tot aşa şi cu Cuvântul:
TOATĂ Scriptura.
De aceea toată trebuie citită, studiată şi trăită.
Până nu vom învăţa să privim la Biblie ca la un tot unitar, nu vom beneficia de toate binecuvântările ei.
Apoi, al doilea lucru pe care îl desprindem din textul nostru, este că este insuflată de Dumnezeu.
Faptul acesta vorbeşte despre originea şi autoritatea Cuvântului.
Când ne gândim la originea unui lucru, ne gândim la puritatea şi calitatea lucrului respectiv.
Când noi spunem ceva, s-ar ptea să gândim altceva; nu tot la fel este şi cu Dumnezeu: El ce gândeşte, aceea şi spune (Ps 17:3).
 Intre gândurile lui Dumnezeu şi cuvintele Sale nu există nici o diferenţă; nici între ceea ce spune şi ceea ce face.
 De aici derivă unitatea dintre Dumnezeu şi Cuvântul Său (Ioan 1:1).
 Cuvântul este la fel de curat cum este şi Dumnezeu. Apoi, cuvântul lui Dumnezeu are autoritate.
Prin acest cuvânt au fost create cerul şi pământul.
Ceea ce spune Dumnezeu, se face.
Autoritatea Cuvântului decurge şi din puterea lui Dumnezeu.
Din poziţia Sa de Stăpân al universului.
Următorul lucru  pe care trebuie să-l remarcăm, este că Scriptura nu este numai insuflată de Dumnezeu, ci este de folos.
 Este utilă, în întregime.
 Noi vorbim multe cuvinte care nu au nici un rost, care nu duc nicăieri.
Dar nu tot la fel este cu Scriptura:
ea este de folos.
 Dacă se găseşte cineva să vrea să pună la încercare cuvântul, va vedea folosul acestuia.
Cuvântul:;
 învaţă,;
mustră,;
îndreaptă,;
 dă înţelepciune în neprihănire
şi toate cele de mai sus, cu scopul ca omul lui Dumnezeu
– să fie desăvârşit, şi
– să fie absolut destoinic pentru orice lucrare bună.

1. Cuvântul ne învaţă.
In momente grele, când nu ştim ce hotărâre să luăm, putem apela cu înredere la Cuvânt pentru a găsi sfat şi îndrumare.
El ne învaţă cum şi ce să facem, cum să ne purtăm, ce să spunem, cum să ne îmbrăcăm, unde să mergem şi unde nu, la ce lucrări să participăm, etc.
 Cuvântul ne învaţă cu privire la începuturile lumii, cu privire la fiinţele duhovniceşti, diavol, îngeri, demoni, lucrări, viaţa de după moarte, păcat, mântuire, etc.

2. Cuvântul ne mustră.
Ne spune când am greşit şi nu ne iartă de mustrare.
Nu se poartă cu mănuşi cu noi.
 Nu spune alb la negru şi negru la alb.
Nu este indulgent cu noi.
Cuvântul este tăietor, şi taie tot ce este rău din viaţa noastră.

3. Cuvântul îndreaptă.
El nu ne mustră cu intenţia de a ne trânti la pământ.
 Cu intenţia de a ne nimici.
De a ne distruge.
El ne mustră numai cu intenţia de a ne îndrepta.

4. Cuvântul dă înţelepciune în neprihănire.
Chiar dacă aşa cum am spus, Cuvântul oferă cunoştinţe despre multe lucruri, totuşi interesul  prim al Scripturii este neprihănirea.
Dumnezeu este neprihănit şi ne vrea şi pe noi neprihăniţi.

Toate cele de mai sus, sunt numai pentru omul lui Dumnezeu.
 Dacă se consideră cineva om al lui Dumnezeu, atunci Scriptura este pentru el.
Dacă Dumnezeu are vreun interes în lumea aceasta, atunci interesul Său este pentru oamenii Săi.

Omul lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârşit (Matei 6:48).
El trebuie să semene cu Tatăl său.
Să poarte nu numai chipul său ci să fie una cu El.

Apoi, în ultimul rând, noi am fost chemaţi să lucrăm pentru Dumnezeu.
Lucrările Lui sunt bune.
Si sunt multe.
Unora le-ar place să facă numai anumite lucrări (să predice, de ex).
 Dar Dumnezeu are multe lucrări, şi toate sunt importante.
Omul lui Dumnezeu trebuie să fie apt pentru orice lucrare bună.

"mîini curate".

Un grup de lucrători în via lui Dumnezeu, s-au întîlnit ca să discute despre unele locuri din Scriptură mai dificile. 

Printre altele, s-au întrebat cum se poate aplica îndemnul imperativ :

-"Rugaţi-vă neîncetat".
S-au prezentat diferite păreri şi pînă la urmă, unul din ei a fost desemnat să scrie ceva în legătură cu aceasta, şi să fie citit la întîlnirea din luna următoare.
O fată de serviciu care a auzit această propunere a exclamat: 

-"Cum"? 

O lună întreagă ca să se afle înţelesul acestui verset?

 Este unul din cele mai uşoare şi mai bune texte din Biblie!

-" Bine, bine, Maria ,

 a spus un bătrîn lucrător, ce poţi tu să ne spui despre asta?

- Vrem să ştim cum ai înţeles-o tu. 

Te poţi tu ruga tot timpul?" 

-"O, da domnule". 

-"Cum, cînd tu ai atîtea lucruri de făcut?"

-"Domnule, cu cît am  mai multe lucruri de făcut, cu atît mai mult mă pot ruga.

 -Bine, Maria , spune-ne şi nouă cum faci? 

-"Bine, domnule, a spus fata.
Cînd mai întîi îmi deschid ochii dimineaţa mă rog:
-Doamne deschide-mi ochii minţii mele. 

-În timp ce mă îmbrac, mă rog ca să pot umbla îmbrăcată în haina neprihănirii dată de El;

- cînd mă spăl, mă rog ca Domnul să mă curăţească de orice întinare căpătată şi aceasta prin spălarea cu apă, prin Cuvînt; 

-cînd muncesc, mă rog ca să mi se dea puterea necesară pentru ziua respectivă; 

-cînd încep să aprind focul, mă rog ca Dumnezeu să aprindă în mine rîvna pentru El;
-în timp ce mătur casa, mă rog ca inima mea să fie curăţită de orice impuritate;

- cînd îmi pregătesc şi îmi iau masa de dimineaţă mă rog ca să fiu hrănită cu mana ascunsă şi cu laptele curat al Cuvîntului; 

-cînd sînt ocupată cu copiii cei mici, privesc în sus la Dumnezeu ca la Tatăl meu şi mulţumesc pentru duhul de înfiere şi-L rog să mă ajute să fiu copilul Lui ascultător .

- şi aşa mai departe, toată ziua. 

Tot ce fac îmi procură gîndul necesar pentru rugăciune.

-"Destul! Destul!"

 a strigat bătrînul. 

Iată cum se împlineşte Cuvîntul: 

-"Ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor" (Mat. 11:25). 

-"Mergi înainte, Maria ",

 a spus el, 

-"roagă-te neîncetat."
În ce ne priveşte pe noi, fraţilor, să binecuvîntăm pe Domnul pentru lecţia aceasta, şi să nu uităm că El a zis:

- "El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi, calea Sa" (Ps. 25:9).

Studierea Bibliei e de folos dacă ne aduce o viaţă creştină adevărată. 

Pe unii acumularea de cunoştinţe doctrinare îi duce mai degrabă la mîndrie.
Bune sînt întîlnirile pentru aprofundarea Cuvîntului lui Dumnezeu, dar dacă ea nu este făcută după rînduiala lui Dumnezeu, nu ne aduc nici un folos. 
Trăirea în dragostea pe care ne-o recomandă Domnul Isus înseamnă viaţă.
Iată ce ne spune Scriptura despre Ezra:

- "Căci Ezra îşi pusese inima să adîncească şi să împlinească Legea Domnului şi să înveţe pe oameni..."

 Iar apostolul Pavel spune: 

-"Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce ati văzut în mine, acestea să le faceţi" (Fii. 4:9). 

Domnul însuşi ne spune:

-"învăţaţi de la Mine".
Să urmăm pilda Lui şi în privinţa rugăciunii stăruitoare.
A ne ruga neîncetat înseamnă a fi mereu într-un duh de rugăciune, avînd grijă să ridicam totdeauna 

-"mîini curate".