in dragoste

Se pare ca atat cat traim aici ne construim faptura dinauntru, ne construim “gradina” sufletului. 

Asa cum ne asternem aici, asa vom avea dincolo. 

Si vine o zi cand vom pleca de aici, vine un timp cand vom lasa ce avem aici si dincolo nu vom duce nimic din tot ce cu atata truda am adunat si nimic din cele pentru care atata ne-am zbatut…

Si vom duce doar gradina sufletului pe care poate asa l-am neglijat, de care poate am uitat, pentru ca poate am incercat din greu “sa nu ne gandim la moarte, ca nu e ceva placut” (asa mi-a spus cineva)…

Si totusi e cel mai sigur lucru din viata fiecaruia. 

Ca odata va muri.

Si cand vei inchide ochii aici si ii vei deschide dincolo, ce vei fi, unde vei fi si ce vei avea?

Din aceasta cauza, creştinismul, dacă este fals, nu are nicio importanţă, iar dacă este adevărat, are o importanţă covârşitoare. 

Dar nu poate avea o importanţă moderată.

Din aceasta cauza, cel mai important lucru din viata asta scurta este sa cauti Adevarul.

 Si daca il cauti sincer, cu onestitate (fara prejudecati) si din toata inima il vei afla, pentru ca Adevarul se lasa gasit de cine inseteaza dupa El.

Toate virtutile si toate lucrurile bune din lumea asta sunt zero fara dragostea. Dragostea e acel 1 care pus in fata tuturor acestea le da valoare. Si toate acestea se regasesc in dragoste.

Lenea e cucoană mare!

Lenea este, a fost și va fi cucoană mare!
Înclinația spre nemuncă, lâncezeală, trândăvie este veche de când lumea.
Ce pot face azi, amân pe mâine că poate îl va face altcineva sau poate nu va mai trebui făcut.
Lenea este ca o alergie la muncă și o dependență de odihnă; ea se lasă cu somnolență, lipsă de energie și entuziasm, cu mișcări lente și cu un calm bătrânesc.
Lenea este grijulie să nu facă eforturi prea mari, să nu pară că este interesată de ceva anume, să nu deranjeze pe nimeni cu agitație și focuri de artificii. Lenea se simte bine în pielea ei chiar dacă, pe unii, îi strânge tare.
Sora cea mai mare a lenei este apatia. Apatia este o stare de indiferență față de lumea înconjurătoare, un dezinterescronic și o atitudine pasivă, o lipsă de interes față de orice activitate sau muncă. După concepția filozofilor stoici această stare era una de dorit deoarece sufletul a ajuns astfel să fie eliberat pe deplin de orice pasiuni. Nu tot așa a fost și în istoria bisericii creștine unde apatia era văzută ca un păcat capital. Inițial, acest păcat a fost asociat cu viața monahală, cu călugării asceți și solitari, cu fuga lor față de lume, față de corvozile și atracțiile ei. Ulterior a fost extins la toți creștinii pe considerentul că lenea ca stare de apatie emoțională, spirituală și inactivitate fizică înseamnă neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la muncă și administrarea darurilor și bunurilor, că duce la distrugerea dragostei din inima omului și conduce la moartea lui veșnică. Deși apatia are multe asemănări cu depresia (unii le-au confundat și alții le mai confundă și acum) cele două sunt tratate ca și două stări distincte.
Fușăreala este sora mai mică a lenei. Ea iese din apatia și amorțeala lenei, consumă energie dar, nu pentru multă vreme. Se apucă de lucru, chiar cu entuziasm, dar termină repede și face lucrul de mântuială, mai mult de suprafață și la suprafață. Se mulțumește cu puțină muncă dar așteaptă rezultate mari. Și mai așteaptă … laude și recompense. Dacă nu le primește se duce din nou la o cafea cu sora sa, lenea.
Întârzierea este o soră vitregă a lenei, o soră prin alianță. Întârzierea mai are și alte surori prin alte alianțe.
Întârzierea apare după termenul de timp fixat și agreat. Ea are întotdeauna ceva de făcut în altă parte; bariere nemaiântâlnite se pun în calea ei, furtuni și cutremure blochează elanul ei spre a face la timp un lucru sau a ajunge la ora stabilită întrun loc anume. Întotdeauna barierele sunt înafară, niciodată înlăuntru. Întotdeauna a apărut ceva important și urgent de făcut. Întârzierea are ceas la mână și la telefon dar, degeaba. Întârzierea are bunăvoință, chiar și entuziasm, dar tărăgănează lucrurile și întinde timpul ca pe o gumă de mestecat. Întârzierea pare nevinovată, pare mai degrabă o victimă a circumstanțelor. Se supără dacă te superi pe ea.
Dezordinea se împrietenește cu lenea și fac casă bună; adică lucrurile stau într-o neorânduială sfântă, aruncate de-a valma, harababura domnește cu sceptrul haosului, capul este la picioare și picioarele țin loc de cap; rânduiala este o străină și disciplina o raritate: trăiască vraiștea cea de toate zilele!

Pentru sfânta dezordine nu contează nici ordinea, nici planificarea, nici organizarea; ea este deschisă la schimbare dar, să nu se schimbe nimic!Când intră disciplina pe fir, dezordinea o zbughește pe ușă și lenea își ia hainele de lucru. Dacă nu-i hotărâtă sa facă treaba ca pentru Domnul atunci, va mai întârzia un pic pe la internet și apoi, ca să scape de gura altora, va face treaba cum știe ea cel mai bine adică, de mântuială.mare!
Lenea este, a fost și va fi cucoană mare!
Înclinația spre nemuncă, lâncezeală, trândăvie este veche de când lumea.
Ce pot face azi, amân pe mâine că poate îl va face altcineva sau poate nu va mai trebui făcut.
Lenea este ca o alergie la muncă și o dependență de odihnă;
 ea se lasă cu somnolență, lipsă de energie și entuziasm, cu mișcări lente și cu un calm bătrânesc.
Lenea este grijulie să nu facă eforturi prea mari, să nu pară că este interesată de ceva anume, să nu deranjeze pe nimeni cu agitație și focuri de artificii. Lenea se simte bine în pielea ei chiar dacă, pe unii, îi strânge tare.
Sora cea mai mare a lenei este apatia. 
Apatia este o stare de indiferență față de lumea înconjurătoare, un dezinterescronic și o atitudine pasivă, o lipsă de interes față de orice activitate sau muncă. 
După concepția filozofilor stoici această stare era una de dorit deoarece sufletul a ajuns astfel să fie eliberat pe deplin de orice pasiuni.
 Nu tot așa a fost și în istoria bisericii creștine unde apatia era văzută ca un păcat capital.
 Inițial, acest păcat a fost asociat cu viața monahală, cu călugării asceți și solitari, cu fuga lor față de lume, față de corvozile și atracțiile ei. 
Ulterior a fost extins la toți creștinii pe considerentul că lenea ca stare de apatie emoțională, spirituală și inactivitate fizică înseamnă neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la muncă și administrarea darurilor și bunurilor, că duce la distrugerea dragostei din inima omului și conduce la moartea lui veșnică. Deși apatia are multe asemănări cu depresia (unii le-au confundat și alții le mai confundă și acum) cele două sunt tratate ca și două stări distincte.
Fușăreala este sora mai mică a lenei. 
Ea iese din apatia și amorțeala lenei, consumă energie dar, nu pentru multă vreme. 
Se apucă de lucru, chiar cu entuziasm, dar termină repede și face lucrul de mântuială, mai mult de suprafață și la suprafață. Se mulțumește cu puțină muncă dar așteaptă rezultate mari. Și mai așteaptă … laude și recompense. Dacă nu le primește se duce din nou la o cafea cu sora sa, lenea.
Întârzierea este o soră vitregă a lenei, o soră prin alianță. Întârzierea mai are și alte surori prin alte alianțe.
Întârzierea apare după termenul de timp fixat și agreat.

 Ea are întotdeauna ceva de făcut în altă parte;
 bariere nemaiântâlnite se pun în calea ei, furtuni și cutremure blochează elanul ei spre a face la timp un lucru sau a ajunge la ora stabilită întrun loc anume. 
Întotdeauna barierele sunt înafară, niciodată înlăuntru. Întotdeauna a apărut ceva important și urgent de făcut. Întârzierea are ceas la mână și la telefon dar, degeaba. Întârzierea are bunăvoință, chiar și entuziasm, dar tărăgănează lucrurile și întinde timpul ca pe o gumă de mestecat. 
Întârzierea pare nevinovată, pare mai degrabă o victimă a circumstanțelor. 
Se supără dacă te superi pe ea.
Dezordinea se împrietenește cu lenea și fac casă bună; adică lucrurile stau într-o neorânduială sfântă, aruncate de-a valma, harababura domnește cu sceptrul haosului, capul este la picioare și picioarele țin loc de cap; 
rânduiala este o străină și disciplina o raritate: trăiască vraiștea cea de toate zilele!

Pentru sfânta dezordine nu contează nici ordinea, nici planificarea, nici organizarea; ea este deschisă la schimbare dar, să nu se schimbe nimic!
Când intră disciplina pe fir, dezordinea o zbughește pe ușă și lenea își ia hainele de lucru. 
Dacă nu-i hotărâtă sa facă treaba ca pentru Domnul atunci, va mai întârzia un pic pe la internet și apoi, ca să scape de gura altora, va face treaba cum știe ea cel mai bine adică, de mântuială.

Sunt singur....

Oriunde plec Tu eşti mereu cu mine,
Unde-aş fugi să nu pot fi ajuns.
Sunt singur, e noapte ,vin să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am străpuns.
De faţa Ta nimic nu mă ascunde,
Oriunde cer azil sunt prigonit.
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihna nemarturisit.
Nici lacrimile nu mă mai încearcă,
De teama Ta şi ele-au amuţit.

Pounca-ai pus în toate să mă-ntoarcă,
Să mă predea unde te-am pângarit.
Stiu ca o faci din mila Ta cea mare,
Ce nu îti dă odihna să mă uiţi.
Sa-mi treacă zilele fără lucrare
Cu faţa Ta de-acuma mă confrunt.

Nu uita ...

Aur, smirnă şi tămâie .
Au fost daruri minunate Împărat, 
doctor şi preot 
Au fost deci simbolizate 
Tu ce dar adus-ai astăzi 
Celui ce-l sărbătoreşti 
Aur, smirnă şi tămâie
 Sau mai stai să te gândeşti? 
Nu uita că Dumnezeu
 Ne-a dat minunatul Dar Pe Isus, 
Fiul iubit 
Şi tot ce cuprinde har 
Dă-I şi tu inima ta
 Va fi darul preţios 
Şi El îţi va răsplăti Sus în cerul glorios 
Dacă tot ai amânat
 Ai prilejul minunat
 Acum chiar de ziua Lui Dă-i inima Domnului. 
Amin

"..daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui"

In jurul ieslei Irod şi întreg Ierusalimul se tulbură.Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el. Ce paradox ca un tiran puternic să se tulbure din cauza unui bebeluş! Dar un alt tiran şi acelaşi Ierusalim se tulbură din nou în jurul aceluiaş personaj, dar acum fiind pe cruce. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” Cu cât mai mare paradox este să se cutremure cetatea sfântă din cauza unui om prins de o cruce în cuie! In cazul acesta se adevereşte că “nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Cor 1:25).


Fie că este în iesle, fie că este pe cruce, Isus este întâmpinat cu acelaşi fel de reacţii: este acceptat sau respins, este omagiat sau persecutat. Ambele momente de slăbiciune ale Sale sunt însoţite de revelaţie şi proclamaţie. Dumnezeu se revelează pe Sine în ambele ipostaze ca plin de iubire, căutând cu tot dinadinsul să arate lumii că a pregătit o cale de ieşire din păcat. Ingerii proclamă şi la iesle şi după cruce măreţia lui Dumnezeu. Preoţii resping lucrarea lui Dumnezeu în ambele cazuri, oamenii simpli o acceptă şi cred în ambele cazuri. Cei ce sunt aproape se dovedesc a fi departe, cei ce par departe sunt apropiaţi nespus. O, nespusa înţelepciune a lui Dumnezeu! Priveşte la iesle, priveşte la cruce!Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. (1 Cor 1:27).

Ocroteşte-mă şi dă-mi pacea

Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între Egipteni şi Israel Exodul 11.7

Cum adică Dumnezeu ar avea putere asupra limbii unui câine şi l-ar putea opri să latre? 

Cu siguranţă că da. 

El poate să împiedice pe un câine de-al Egiptenilor să facă vreun rău unui mieluşel din turma lui Israel. 

Dumnezeu încleştează gura câinilor ca şi a oamenilor care sunt ca ei. Să înaintăm deci fără teamă. 

Dacă îi va lăsa totuşi să-şi mişte limba, Dumnezeu poate să le închidă fălcile. 

Ei vor putea să chelălăiască oricât de mult, dar nu vor putea să sfâşie cu colţii. 

Ce minunat este când stai liniştit sau treci prin mijlocul vrăjmaşilor pe care Domnul i-a silit să te lase in pace! Ca şi Daniel în groapa leilor, să nu ne fie teamă că vom fi sfâşiaţi de colţii lor. 

Doamne, fă ca azi să văd împlinită această făgăduinţă a Ta! Dacă vreun câine se va da la mine, îi voi spune lui Dumnezeu: 

Doamne, câinele ăsta n-ascultă de glasul meu, dar porunceşte-i Tu să se gudure la picioarele mele. 

Ocroteşte-mă şi dă-mi pacea ca să pot vedea deosebirea pe care o faci Tu între copilul Tău şi între acela care nu se teme de Tine.

să umblăm împreună în dragoste

Niciodată nu căuta să pari mai înţelept, nici mai învăţat decât oamenii lângă care eşti. Poartă-ţi ştiinţa ca şi cum ai purta un ceas de buzunar, într-un loc privat. Pari de-a dreptul ridicol dacă ţi-l scoţi ca un snob în văzul lumii ca toţi să vadă că tu ai un ceas.

Chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi nu aş avea dragoste, nu sunt nimic." (1 Corinteni 13:2.)

Domnul Isus a spus că prin aceasta vor cunoaşte oamenii că suntem ucenicii Lui, dacă ne iubim unii pe alţii. Nu pentru că ucenicii Lui vor şti multe, nu pentru că vor mânca sau nu anumite mâncăruri, nu pentru că se vor îmbrăca într-un anume fel

– Ci dacă se vor iubii unii pe alţii, aceea va dovedi că suntem sau nu ucenicii Lui.

Aşa că fraţii mei “atotcunoscători”, în lucrurile în care credem la fel să umblăm împreună, dar să dăm întâietate unii altora în DRAGOSTE.

Dacă Dumnezeu îmi descoperă ceva, poate că e doar pentru mine şi nu trebuie să mă port de parcă aş fi superior fraţilor mei.

Dacă cineva înţelege mai mult decât mine, slavă Domnului, are cu ce să se laude, dar , înaintea lui Dumnezeu.

Ce are cineva, care să nu fi primit de la Dumnezeu?

Şi atunci, chiar dacă ai 10 diplome în teologie, sau 24 de şcoli Biblice la activ, cinste ţie, dar dacă tu calci peste fraţii tăi şi te porţi de parcă aşa se şi cuvine, lasă-mă să-ţi spun că Şcolile tale Biblice nu ţi-au folosit la nimic, dacă nu ai învăţat să iubeşti.
În Iudaism un ucenic îl imită perfect pe rabinul lui. Începând de la felul cum rabbi se îmbracă, cum rabbi umblă, felul de exprimare, gesturile, mimica... aşa poţi şti (fără să fi întrebat măcar) ce fel de evreu este cel în cauză.
Noi azi nu umblăm toţi cu haine dintr-o singură ţesătură ca să arătăm că suntem ucenicii lui Isus. Dar dacă îi iubesc pe cei care au fost răscumpăraţi de Isus, atunci acest lucru adevereşte despre mine că sunt a lui Isus..

slujesti unui Dumnezeu cunoscut?

Te inchini, slujesti unui Dumnezeu cunoscut?

 Sa nu fie cunoscut de bunici tai, parinti tai, etc, ci chiar tu insusi sa Il cunosti.
Cati oameni I se inchina lui Dumnezeu dar, ei nu Il cunosc?! O, Doamne nu vreau sa fiu unul dintre ei.
Ne asculta Domnul, ne cunoaste pe nume? 

Isus intr-o imprejurare in Templu le spune Iudeilor:

- nu credeti, pentru ca, dupa cum v-am spus, nu sunteti din oile mele.

 Si mai departe spune: Ioan 10:27
Oile Mele asculta glasul Meu;

 Eu le cunosc, si ele vin după Mine.
Iar Lui Moise Dumnezeu ii spune in Exod 33:17

 Domnul a zis lui Moise:

- „Voi face si ceea ce-Mi ceri acum, caci ai capatat trecere inaintea Mea si te cunosc pe nume!
Ce inseamna sa cunosti pe Dumnezeu?

 In 1Ioan 4:7-8 spune:
Preaiubitilor, sa ne iubim unii pe altii; 

caci dragostea este de la Dumnezeu. 

Si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.
Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu;

 pentru ca Dumnezeu este dragoste.
Dumnezeu asteapta si doreste ca noi sa Il cunoastem personal. 

Ioan 17:3 

Si viata vesnica este aceasta: 

sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Cristos pe care L-ai trimis Tu.
Cu cat Il iubesti mai mult cu atat Il cunosti mai mult.

 Cu cat Il cunosti mai mult cu atat Il iubesti mai mult.

 De aceea Dumnezeu este iubit atat de putin in vremea aceasta, deoarece este foarte putin cunoscut. 

Nu la nivel general, ci la nivel personal este nevoie sa Il cunoastem pe Dumnezeu, caci adevarata fericire o da doar El. 

Doar El poate umple dorinta ce o avem dupa fericire, caci El a pus-o in inima fiecaruia din noi. Isaia 26:9b Sufletul meu Te doreste noaptea, si duhul meu Te cauta inauntrul meu.
De aceea este important sa Il cunoastem. Nu poti avea fericirea, deoarece numai El o poate da. Viata noastra trebuie sa fie axata pe: sa cunoastem si sa iubim pe Dumnezeu.
Cu adevarat cunosc eu pe Dumnezeu asa cum doreste El sa Il cunosc?

 Sau am fixat limite? 

Dumnezeu doreste sa-I cunosc si sa ascult vocea Lui, doreste sa-L vad pe Fiul Sau Isus Cristos si sa Il cunosc; 

sa cunosc dragostea si calea Lui, bunatatea, credinciosia... Dumnezeu are atatea de oferit, insa noi primim atat de putin din El!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, ajuta-ma sa te cunosc mai mult, caci te cunosc atat de putin. 

Nu vreau sa raman numai la dorinta de a te cunoaste, ci vreau sa te iubesc, ca sa te cunosc asa cum vrei Tu. 

Ajuta-ma sa dau la oparte orice limita fixata, si fa-ma sa inteleg clar voia Ta.
Ce diferenta este intre cei care se inchina la idoli si tu care te inchini singurului Dumnezeu adevarat? 

Il stii sau Il cunosti? 

Nu te multumi caci parinti, sau nu stiu cine L-a cunoscut sau Il cunoaste.

 Cunoaste-L tu personal. 

Doamne Dumnezeule, ajute-ne sa te cunoastem, nu sa te stim!
Vrei sa Il cunosti mai mult pe Dumnezeu? 

Iubeste-L mai mult si Il vei cunoaste mai mult. 

Vreau sa Il cunosc mai mult, de aceea trebuie sa Il iubesc mai mult. 

Cum ne-a aratat Dumnezeu dragostea fata de noi? 

L-a trimis pe Singurul Sau Fiu sa se jertfeasca pentru noi. 

Ca sa Il iubesc mai mult pe Dumnezeu trebuie sa ma jertfesc mai mult pentru El, si asa voi putea sa Il cunosc mai mult. Doamne, toate aceste invataturi sunt foarte bune, insa vreau sa si le implinesc, de aceea am nevoie de Tine Isuse sa ma povatuiesti iar, eu, s-ascult.

Nu te teme ci fii tare

Să fii tare când în zare
Nu se vede vreo scăpare.
Să fii tare când în suflet
Doare încercarea mare, să fii tare!

Să fii tare când pe faţă
Lacrimile-ţi udă obrajii.
Să fii tare când pe cerul
Vieţii nu vezi decât ceaţă, să fii tare!

Să fii tare-n aşteptare,
Când te rogi şi zi şi noapte,
Domnul tău e-atât de-aproape,
Nu descuraja, fii tare!

Nu te teme ci fii tare,
Când povara-i grea şi mare,
Domnul tău, El totul poate,
Tu fii tare, Domnu-I mare!

Să fii tare în lucrare,
Când ţi-au obosit genunchii,
Chiar de nu mai poţi răzbate,
Chiar de cazi, El te ridică, deci fii tare!

Să fii tare când acasă,
Toţi ai tăi sunt puşi pe ceartă,
Domnul poate să-i atingă,
Tu fii tare, şi te roagă!

Să fii tare când răspunsul
Domnului mai zăboveşte,
Căci la vremea potrivită
Voia Lui se împlineşte, tu fii tare!

Să fii tare-ntotdeauna
Orice-ar fi să se întâmple.
Doar prin El tu poti să birui,
De te-ncrezi şi de eşti tare.

Căci tăria şi credinţa
În Hristos e lucru mare,
Iar nădejdea aşteptării,
Are-n ea răsplată mare.

Să fii tare-n încercare,
Să fii tare-n rugăciune,
Să fii tare-n aşteptare
Şi să ai credinţa mare, să fii tare!

Brav credincios,

Deşi purtând o grea povară,

Criza ne macină uşor.

Brav credincios, cu drag de ţară,

Ne poartă Domnul parcă-n zbor.

Trântiţi în văile sorţii,

Preabucurosi de-orice-ntâmplări,

Strigăm:

-Vino Isuse!

Privind în zări

Sătui de chinul umbrei morţii.

Dar scade râvna la amiază.

Ne-a zdruncinat destul satan

Ispite, ştiri ne bagă-n groază.

Strigăm:

-tu pieri viclean!

Viaţa-n zbor întins ne poartă.

Spre seară ne-am obişnuit.

Ajungem moţăind la poartă

- Iar timpu-aleargă nesfârşit.

credința adevărată

sa ne rugam mai mult unii pentru altii.

De aceea ne rugam necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru sa va gaseasca vrednici de chemarea Lui, si sa implineasca in voi, cu putere, orice dorinta de bunatate si orice lucrare izvorita din credinta, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Christos sa fie proslavit in voi, si voi in El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru si al Domnului Isus Christos” (2 Tesal. 1:11-12).
In Coloseni 1:9-12, Pavel ne invata ce sa ne rugam pentru altii. Apostolul mijloceste pentru ei inaintea lui Dumnezeu dorind ca ei   -sa se umple de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca,

 -sa se poarte intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-i fiti placuti in orice lucru: 

  -aducind roade in tot felul de fapte bune, si crescind in cunostinta lui Dumnezeu:             -intariti, cu toata puterea, potrivit cu taria slavei Lui, pentru orice rabdare si indelunga rabdare, cu bucurie, multumind Tatalui, care v-a invrednicit sa aveti parte de mostenirea sfintilor, in lumina.
Dumnezeul pacii sa va sfinteasca El insusi pe deplin; si, duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru, sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Christos. (1 Tesal. 5:23).
Roaga-te si tu ca fratii, si mai ales fratii predicatori, sa fie plini de cunostinta voiei lui Dumnezeu.
Roaga-te pentru parintii cu copii neascultatori care s-au departat si de casa parinteasca si de Domnul. 

In societatea de astazi este din ce in ce mai dificil sa cresti copii ascultatori si alipiti de Domnul. 

Scoala, presa, Internetul si televiziunea si-au dat parca mina intr-un complot nemarturisit care urmareste nimicirea valorilor traditionale ale familiei.
Mama unui copil care a plecat de acasa asemeni fiului risipitor a avut, dupa aproape douazeci de ani, bucuria sa-l vada intorcindu-se acasa pocait. Fara sa-i spuna nici un cuvint, mama l-a luat de mina si l-a dus sa-i arate doua mici adincituri in pamintul de linga pat. Acolo erau urmele genunchilor care trudisera din greu pentru mintuirea lui. 

Pornita pe plins, mama i-a marturisit:

   -Dragul mamei, daca s-ar fi putut stringe lacrimile varsate pentru sufletul tau, astazi te-as putea imbaia in ele.

 Singele Domnului Isus si lacrimile mamei facusera din copilul acela un om nascut din nou. 

Dupa moartea mamei, cele doua adincituri au devenit locul preferat in care fiul isi pleca genunchii pentru rugaciune.
Roaga-te pentru familiile care stau de multe ori prabusite intre zidurile casei si bintuite de spectrul divortului.

 Roaga-te ca Dumnezeu sa le readuca la dragostea dintii.
Roaga-te pentru tinerii care stau in pragul vietii si trebuie sa ia hotariri importante. Cere o calauzire speciala de la Dumnezeu pentru fiecare rascruce de drumuri care le sta inainte. 

Roaga-te ca ei sa cunoasca ce inseamna sa umble cu Domnul.
Roaga-te ca si Pavel ca sa ne purtam toti in chip vrednic de Domnul. 

-El ne-a izbavit de sub puterea intunerecului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului dragostei Lui. (Col. 1:13).
Biblia ne indeamna sa nu pregetam sa ne rugam unii pentru altii.

 Noi insa suntem de multe ori prea ocupati ca sa mai avem timp si pentru rugaciune.
Si noi traim intr-o lume grabita.

 Sintem ocupati pina peste cap sa ne cladim o viata de belsug si de distractii. 

Vai de noi daca si din lumea noastra se va alege la sfirsit praful. 

Ce bine ar fi daca am invata in lumea asta prea ocupata sa stim sa cautam mai intii Imparatia lui Dumnezeu rugindu-ne fierbinte unii pentru altii.
Dumnezeu ne vrea giganti care din genunchi pot sa atinga cerul. 

Pe picioarele tale vei vedea ce esti tu in stare, din genunchi vei avea privilegiul sa vezi de ce e in stare Dumnezeu.
Sa invatam sa ne rugam mai mult unii pentru altii.

-ce trebuie să înveți?

In timpul unui razboi, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban.
A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie …
Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa.
Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori.
Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a ales tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat.
- Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi!
S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns:
- Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul.
Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea.
-ce trebuie să înveți?
Du-te si fa si tu la fel…!

In toiul iubirii

Ma seaca amarul si simt ca traiesc
O drama adanca de chin sufletesc
Ma doare ca iese din pieptu-mi mereu
Invazie de ganduri amare si-i greu.


Ma doare iluzia de-a fi amandoi
In toiul iubirii, in viață ,doar noi
Dorinta aprinsa de a le-mplini
Si atunci linistita sa-ti pot Isuse iar zambi.


Ma biruie mintea cu lungi cuvantari
Si plansul amar din unele seri
Ma-nvinge furtuna cand Doamne-mi povestesti
Ca singura cale, e aceasta "Tu esti".


Si-atunci linistire nu am si tot cad
Si zac in furtuna, suspinul e greu
M-agat de speranta ca voi mai zbura
Spre ceruri la Tine unde te voi îmbrățișa


Ma rog neîncetat și acum viata mea
Depinde în iubire de inima Ta
Ca norul dureri atunci va ceda
Sub pasul iubirii, sub voința Ta.

E posibil.....

E posibil să ai cunoştinţe bogate despre Biblie, 
să fii o enciclopedie plimbăreaţă printre oameni 
şi totuşi să nu-L cunoşti
 pe cel ce este Răspunsul lui Dumnezeu,
 la nevoile omului. 
Este posibil ca cineva să lucreze 
la un birou de voiaj, să dea îndrumări, 
să vorbească despre locuri importante,
 despre alte ţări, să vândă bilete de călătorie,
 fără ca el să fi părăsit vreodată oraşul său. 
A fi turist este ceva mai mult 
decât a avea unele etichete pe valiza ta.
 Cineva poate să-şi câştige existenţa
 vorbind despre lucrurile lui Dumnezeu, 
fără să-L cunoască pe Dumnezeu 
şi acele lucruri, în mod real. 
Poate porni pe alţii spre Ţara promisă, 
fără ca el să părăsească Egiptul.

leac pentru suflet

In orice casa e bine sa fie, cate o mica farmacie
In care sa se gaseasca , doctorie sufleteasca,
Capul cumva de te doare, de prea multa_ngrijorare,
Din leacurile cele mai bune, e sa alergi la rugaciune..
... Daca firea pamanteasca incepe sa se robeasca,
Repede o potolesti, daca te rogi si postesti,
De esti cuprins de manie, pornit ca o vijelie..
Ia in graba cea mai mare, leacul numit rabdare...
Daca cumva te supune vreun fel de slabiciune..
Sa iei repede in gura, niste texte din Scriptura..
Daca cumva esti din fire prea dispus la clevetire,
Primejdia este mare, e o boala molipsitoare..
Zgarcenia de se_nvecheste, sufletul ti_l prapadeste..
Scapi luand din farmacie, leacul numit darnicie..
Sa faci fara_n tarziere, exercitii de tacere,
Si cand ai ceva de spus, spune numai de Isus..!
Din adunare cand lipsesti, se intampla sa racesti..
Ramai tu_n credinta rece, ca asa usor nu_ti trece,
Nu lipsi din adunare, poarta_te cu_n flacarare..
Cu caldura deosebita si raceala-i ocolita..
Trebuie sa fi examinat si de aproape cercetat,
Daca ai vreo slabiciune, Biblia indata iti spune..
Cat de mici , orice pacate, toate vor fi aratate..
Prin puterea lui Hristos, poti ramane credincios..
Amin.

Dragostea Ta

Dragostea Ta,
Domnul meu, 
e minunata!
azi ma inunzi cu ea, 
maine ma inconjori cu ea,
cand cad ma ridici,
cand jignesc ma privesti cu mila,
cand obosesc imi dai noi puteri
cand ma mandresc
 imi arati cat de mica sunt,
cand uit de Tine ai rabdare,
cand ma incred in Tine imi zambesti
si imi dai noi si noi puteri...
cand arat bunatate 
imi dai zambete pe chip
Dragostea Ta, 
Domnul meu,
e minunata!

Dumnezeu ne-a creat pentru slava Sa

1. Dumnezeu ne-a creat pentru slava Sa.

"Adu-Mi fiii din ţările îndepărtate şi fiicele de la marginea pământului: pe toţi cei chemaţi cu Numele Meu şi pe care i-am creat spre slava Mea." (Isaia 43.6-7)

Concepţia corectă cu privire la tot ce se întâmplă în viaţă începe cu Dumnezeu. Nimeni nu va înţelege vreodată necesitatea convertirii, dacă nu înţelege de ce ne-a creat Dumnezeu. El ne-a creat "după chipul şi asemănarea Sa" ca noi să putem reflecta, mai departe, chipul Său în lume. Am fost creaţi ca să fim acele prisme prin care lumina slavei lui Dumnezeu este transpusă în toate aspectele vieţii. Motivul pentru care Dumnezeu a dorit să ne facă părtaşi ai strălucirii Sale este un mare mister. Spune-i har, sau îndurare, sau dragoste - este o minune de negrăit. Odată nu existam. Apoi am apărut - spre slava lui Dumnezeu!

2. Prin urmare, fiecare persoană are datoria de a trăi spre slava lui Dumnezeu.

"Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu." (1 Corinteni 10.31)

Dacă Dumnezeu ne-a creat pentru slava Sa, este foarte clar că ar trebui să trăim spre slava Sa. Datoria noastră vine din planul lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să-L glorifici pe Dumnezeu?

Nu înseamnă să-L faci mai glorios. Înseamnă să cunoşti slava Lui, să o preţuieşti mai presus de orice altceva şi să o faci cunoscută. Aceasta implică o atitudine de mulţumire din inimă: "Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă preamăreşte" (Psalmul 50.23). De asemenea, implică încredere: Avraam, "întărit prin credinţă, a dat slavă lui Dumnezeu" (Romani 4.20).

A-L glorifica pe Dumnezeu nu este doar datoria celor care au auzit Evanghelia predicată, ci şi a celor care au doar mărturia naturii şi a propriei conştiinţe: "Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi. Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit"(Epistola către Romani 1.20-21).

Dumnezeu nu va judeca pe nimeni pentru eşecul de a îndeplini o datorie, dacă persoana în cauză nu a avut cunoştinţă despre acea îndatorire. Dar, chiar şi fără Biblie, toţi oamenii au acces la cunoaşterea faptului că am fost creaţi de către Dumnezeu şi că, de aceea, suntem dependenţi de El în toate, datorându-I astfel mulţumirea şi încrederea inimii noastre. Înlăuntrul nostru, cu toţii ştim că este datoria noastră să-L glorificăm pe Creatorul nostru, mulţumindu-I pentru tot ce avem, încrezându-ne în El pentru tot ce avem nevoie şi ascultând în întregime de voia Lui revelată.

Credinţa

Nădejdea mea e pusă-n nimic altceva


Decât în al Lui sânge şi-n neprihănirea Sa.


Nu îndrăznesc în nimic să mă bizuiesc,


Decât în al Său Nume dumnezeiesc!


Pe Hristos stau, stânca tare

Oriunde altundeva, sunt nisipuri mişcătoare.

dreptul de a ne modela

Când răcoarea celestă se strânge-n cumpăna dimineţii şi paşii se grăbesc pe cărări de munte, te inundă un soi de imensitate de nepătruns. Culmile ce se întind spre arcul uranic şi îndelungul zărilor coboară în tine un cutremur nedescris. Cum ar fi putut un haos inexplicabil să conceapă un univers într-o armonie perfectă? Şi din nenumăratele gânduri se ridică unul ce descrie o teamă, o teamă în faţa unei fărâme mici ce exprimă natura unui Dumnezeu incomensurabil.

Undeva, în derivă, precum vase pierdute în abisul nopţii, inimile noastre au uitat să se mai teamă. Plutesc duse de valuri, care încotro, sub umbrele frământărilor ce se deschid ca nişte prăpăstii şi înghit, rând pe rând, simţirea şi bătăile ce le ţineau în viaţă. Nu, nu au uitat să se teamă de ziua de azi şi de cea de mâine, sau de negura viitorului, au uitat să-şi întindă velele, să se teamă de Acel ce le cârmuieşte în dreptatea-I sfântă. Au uitat să-şi fixeze ancora în promisiuni, să-şi ridice pânzele sus, să se lase ghidate şi purtate după atotştiinţa şi înţelepciunea sfântă a Celui ce le-a pregătit pentru noul drum.

Ne temem de raţiunea şi intuiţia umană, ne temem de păreri şi… am pierdut din vedere mărginirea fiinţei cu tot ce este ea. Frica de evaluările oamenilor, a căror impresii se strâng sub prisma subiectivităţii fireşti, limitate, va genera o schimbare superficială, eventual o mască ceva mai pretenţioasă care să înfăţişeze o latură mai agreabilă a naturii umane. Frica de Domnul însă, teama concepută în reflecția sfințeniei absolute, armonizează natura cu statutul, conturează o nouă dimensiune a unei făpturi noi, veșnice.

Când răcoarea celestă se strânge-n cumpăna dimineţii şi paşii se grăbesc pe cărări de munte, te inundă un soi de imensitate de nepătruns. Perfecţiunea, bunătatea, răbdarea, dragostea, dreptatea, sfinţenia, transcendenţa… toate cuprinse într-un Dumnezeu viu. Un Dumnezeu căruia îi revine dreptul de ne modela, de a ne cere să trăim sfânt, de a ne disciplina şi a ne da direcţie. Şi din nenumăratele gânduri se ridică unul ce descrie o teamă… o teamă ce te transformă… în faţa unui Dumnezeu cu totul Sfânt.

foc străin

Scripturile amintesc unele experienţe extraordinare, care accentuează un adevăr urgent. 

Doi fii ai marelui preot au adus foc străin înaintea Domnului, şi au murit pe loc. Dumnezeu ceruse ca ei să aducă doar foc sacru în sanctuar în timpul slujbei preoţeşti.
 Lor li s-a părut logic să folosească acelaşi fel de foc.
 Folosind o astfel de judecată omenească, Nadab şi Abihu au călcat direct porunca Domnului şi au murit.
 N-au înţeles seriozitatea călcării sfinţeniei a ceea ce Dumnezeu pusese deoparte pentru o folosinţă sfântă.

 Vai de omul care cu mâini obişnuite se atinge de aceste orânduiri sfinte ale lui Dumnezeu!
Nadab şi Abihu nu erau vinovaţi de nicio sfidare răzvrătită cât priveşte credinţa lor în alte ramuri din slujba lor religioasă.
 Nu s-au gândit niciodată să refuze să ducă la îndeplinire corect genul de jertfă în modul prescris de orânduirile levitice. 
Problema mică a focului a fost singura poruncă ce i-a făcut să fie frivoli şi arbitrari.
 Doar în acea privinţă, s-au simţit îndreptăţiţi să facă o mică schimbare care să se potrivească mai uşor şi mai bine ideii lor de închinare. 
Ei au judecat că o deviere atât de mică de interese într-un program atât de sfânt nu putea să aducă nişte urmări serioase.
 Cu siguranţă că Dumnezeu nu urma să considere un păcat să aducă o îmbunătăţire într-un program de închinare la adresa lui Dumnezeu.

-e ISUS!

Cateodata soarele de pe cerul vietii noastre dispare,se ascunde si totul se intuneca:
-apare furtuna.
Vanturile bat cu intensitate,gata-gata sa te desradacineze.
Ei,atunci privesc cu credinta la Stanca in care sunt ancorata si-mi dau seama ca oricat de mari sunt valurile,ele nu ma pot clatina,caci stanca mea nu-i una oarecare:
-e ISUS!
Încet furtuna si valurile se potolesc,cerul se insenineaza si reapare Soarele.
Ei,atunci ma bucur de caldura si intensitatea lui,caci e Soarele meu:
-e ISUS!
Se intampla sa privesc la mine si grijurile sa ma copleseasca,dar Duhul Sfant ma indeamna sa patrund mai adanc si in profunzimea sufletului aud o voce:
-"Sunt aici!"
si recunosc:
-e ISUS!
EL este cel mai perfect partener,nu I-am gasit nici un cusur pana acum,iar atunci cand Il supar,durerea launtrica devine aproape fizica,dar EL ma ridica si ma incurajeaza,ma disciplineaza uneori.
Ce pot spune e ca n-as putea trai fara EL!

rutina vieţii

Mai devreme sau mai târziu, suntem confruntaţi cu adevărul
chinuitor al propriei noastre insuficienţe şi alienări. Sentimentul
siguranţei ne este zdruncinat, iar şireturile ne sunt tăiate. O dată
ce înflăcărarea a dispărut, apar slăbiciunea şi infidelitatea. Ne
descoperim incapacitatea de a adăuga chiar şi un centimetru la
statura noastră spirituală. De acolo începe lunga iarnă a vrajbei
noastre, care în cele din urmă degenerează în posomorâre, în
pesimism şi într‑o formă subtilă de disperare – subtilă întrucât trece
neobservată, nerecunoscută şi, prin urmare, nesupusă interogaţiei.
Disimulată în plictiseală şi corvoadă. Suntem copleşiţi de rutina
vieţii, de sarcinile zilnice repetate la nesfârşit. Recunoaştem în ascuns
că, de fapt, chemarea lui Isus este prea solicitantă, iar capitularea
în faţa Duhului este dincolo de putinţele noastre. Începem să ne
purtăm la fel ca toţi ceilalţi. Viaţa devine searbădă şi lipsită de
bucurie.

Timpul nu vindeca ...

Timpul nu vindeca ranile sufletesti, doar le astupa strigatele de agonie. 

E ca un anestezic: 

-amorteste durerea, in timp ce rana sangereaza. 

Cu timpul te obisnuiesti cu senzatia, te acomodezi, astfel incat ajungi sa nu mai observi acea durere amortita.

 Ea inceteaza sa mai existe in mintea ta, dar continuandu-si existenta in rana care inca nu a devenit cicatrice.
Si poate ca ne place sa credem ca astfel de rani nu se vindeca. 

Si poate ca avem dreptate:

-nu se vindeca de la sine. 

Insa stiu ca Dumnezeul nostru poate vindeca orice rani, chiar si atunci cand orice om spune ca este imposibil.
Timpul nu vindeca rani, dar Dumnezeu vindeca.

Îți mulțumim Doamne

Îți mulțumim Doamne, pentru zile de trudă,
Când izvoarele pustiei erau uscate;
Și mai întâi am cunoscut ce adâncime de nevoie
Poate dragostea Ta să împlinească.

Îţi mulţumim pentru acea odihnă în El
Pe care doar cel obosit o cunoaște –
Mila desăvârșită, minunată
Pe care trebuie negreşit să o învățăm aici jos.

Îl cunoaștem așa cum nu L-am fi putut cunoaște
Prin anii de aur ai cerului;
Acolo vom vedea fața Sa glorioasă.
Dar Maria I-a văzut lacrimile.

Atingerea care vindecă inima rănită
Nu este simțită acolo sus;
Îngerii Săi cunosc binecuvântarea Sa,
Sfinții Săi trudiți cunosc dragostea Sa.

mereu ai fost aici.. iarta-ma!

Numai rareori, cand singura fiind zabovea in fata oglinzii

-privirea obosita o trimitea cu gandul mai adanc decat in apele dreptunghiului care-i reflecta chipul, in interiorul tulbure al fiintei ei...

inca mai credea ca totul depinde de taria, de dorinta ei, de ambitia si de inteligenta proprie...

  Sunt anumite clipe grele ale vietii in care izbucneste inauntrul fiecaruia nevoia de a avea pe cineva alaturi.

 Cu astfel de clipe se confruntase atunci, insa toti, chiar si aceia care marturisisera ca ar fi in stare sa faca orice pentru ea, toti erau departe, indiferenti, preocupati doar de propriile lor "modele"...
 De ce nu-si punea frau izvorului de lacrimi care tasnea din inima ei , spunandu-si in gand, daca nu avea curaj cu voce tare:

     -   Singura trebuie sa ma ridic..

singura trebuie sa merg mai departe?

 De ce? 

Si aici nu era vorba doar de un simplu  model pierdut: 

   -era insusi modelul vietii ei. 

Ea era infranta si de data aceasta avea nevoie de altcineva sa o ridice..

Dar de cine?

 Stia cine!..

Nu era prima data, mai cazuse si El a fost acolo, a luat-o de mana si a ridicat-o!
 Off..

degeaba cauta la oameni..

sunt ca si ea..

raman fara resurse..

avea nevoie de El!

 poate mai mult decat isi inchipuia. 

Ahh..

atat de dezamagita ca a incercat ea  prin propriile puteri totul..

cat gresise!!!
Doamne, erai mai aproape decat credeam..

mereu ai fost aici.. iarta-ma!

când eşti singur în cuptorul încercării....

Testul uceniciei are loc atunci când toate proptelele vieţii sunt luate şi rămâi singur cu credinţa pe care o ai în Dumnezeu.

Atunci când eşti singur în cuptorul încercării se poate vedea prezenţa sau lipsa unui caracter integru, care nu se compromite.

Cu privire la viaţa noastră, Dumnezeu nu este limitat decât de ceea ce noi vrem să-I dăm Lui.

El  nu este limitat de câtă binecuvântare să ne dea, doar noi îl condiţionăm în funcţie de ascultarea noastră de cuvântul Său, care este o aducere aminte a minunilor Lui.

După ce am devenit ce trebuie, adică iertaţi şi mântuiţi, putem să rodim roada pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi.

Atunci vom avea parte de o minune care nu s-a mai întâmplat şi nici nu se va mai întâmpla niciodată.

Această minune va fi Răpirea Bisericii la Cer, adică a credincioşilor care-L iubesc pe Dumnezeul minunilor. Ei vor fi schimbaţi  într-o clipeală într-un trup de slavă, care se va înălţa la Cer pentru a fi veşnic cu Acela care este cu adevărat Bun.

  Amin

Suntem flori frumos mirositoare sau buruieni cu iz înnecăcios de ranchiună şi răzbunare?

“Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:14).
Nevoia noastră de iertare care duce la pace cu Dumnezeu şi propria noastră conştiinţă, este condiţionată de iertarea semenilor noştri.

 Condiţia iertării divine vorbeşte din nou de conceptul biblic de comunitate. 

Un spirit neiertător, în conflict cu cei din jur nu poate beneficia niciodată de pacea cu Dumnezeu, nu se va bucura de iertarea Sa.
Domnul Isus ne sfătuieşte să ne lăsăm darul jertfei noastre înaintea altarului lui Dumnezeu, să ne întoarcem pentru a ne rezolva conflictul cu fratele nostru.

 El expune aici acel triunghi al iertării care îl inlcude în circuit pe fratele meu, pe semenul meu. 

Rugăciunea mea nu poate fi auzită de Dumnezeu decât prin bunele mele relaţii cu ceilalţi. Atunci când asupresc şi nedreptăţesc pe semenul meu, nu pot obţine favorurile divine. 

Oricât de mult mă iubeşte Dumnezeu ca Tată şi Creator al meu, El îşi îngrădeşte exprimarea iubirii faţă de mine la condiţia bunelor mele relaţii cu celelalte fiinţe iubite de El. 

Spiritul iertător, generos faţă de alţii, tolerant faţă de greşelile lor, se va bucura de acelaşi tratament din partea lui Dumnezeu.
Pilda Domnului cu robul acela lipsit de milă, care schingiuieşte pe semnul său pentru o sumă derizorie tocmai după ce lui i s-a iertat o datorie monumentală, exprimă în primul rând proporţiile dintre vinovăţia personală faţă de Dumnezeu şi ofensele pe care alţii ni -le pot aduce.

 În al doilea rând ea exprimă supărarea lui Dumnezeu pentru incapacitatea noastră de iertare atunci când noi înşine ne-o dorim de la El. 

Afirmaţia vresetului de mai sus nu sugerează în nici un fel un cântar corect. 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu îmi va ierta tot atâtea greşeli, şi la fel de grave, câte voi ierta şi eu oamenilor cu care vin în contact. Harul meu şi al Domnului nu pot fi puse pe acelaşi cântar. Bunăvoinţa mea şi cea a Lui nu pot fi identice. 

Nevoile mele şi capacitatea Sa de iertare, nu pot fi egale cu nevoile fratelui meu şi capacitatea mea de iertare.

 Dumnezeu însă vrea să vadă bunăvoinţa mea la scara mea umană, ca El apoi să acţioneze cu bunătatea harului Său dumnezeiesc.
Evanghelistul Matei foloseşte în rugăciunea “Tatăl nostru”, pentru iertare, cuvântul “aphiemi”, care este acelaşi cuvânt folosit în Luca 4:39 unde Isus vindecă soacra lui Petru de febra frigurilor.

 Cuvântul înseamnă a alunga, a îndepărta, a trimite departe. A ierta, înseamnă a alunga vinovăţia cuiva, a o îndepărta, aşa cum Domnul a alungat febra femeii bolnave. 

În Psalmul 103:12 ne este descrisă iertarea divină care alungă nelegiuirea de la noi cât de departe este răsăritul de apus.
Mă supără uneori faptul că oameni pe care-i tratez cu îngăduinţă, permiţându-le să greşească fără să le atrag atenţia, pe care-i tolerez aşteptând să se maturizeze, să înveţe din propriile lor greşeli, mă taxează necruţători atunci când greşesc la rândul meu. Ştiu bine că trebuie să le iert şi aceste greşeli. 

Cum stăm însă cu nevoia lor personală de corectare, de confruntare?
Cred că iertarea nu este un fel de trecere cu vederea, a te face că nu s-a întâmplat nimic.

 Mă gândesc la Iosif, faţă de care fraţii lui au greşit profund. Manevrele lui Iosif, care par crude la început, au menirea să revitalizeze în conştiinţele fraţilor săi, şoapta în urlet de durere. Când păcatul este recunoscut, acceptat şi declarat, Iosif oferă generozitatea iertării sale bazat pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Poate că ne lipseşte exerciţiul unei astfel de iertări care să ajute pe semenul nostru nu numai să se bucure de iertarea noastră dar să nu mai repete ofensa. 

Tatăl nostru din ceruri nu se face doar că nu s-a întâmplat nimic.

 Ne confruntă cu păcatul şi ne oferă condiţiile să nu-l mai repetăm.
“Iertarea este parfumul pe care ni-l oferă florile atunci când le strivim sub picioare” spune o vorbă înţeleaptă.

 Probabil că atunci, când suntem nedreptăţiţi, striviţi sub călcâiul nepăsării sau al răutăţii semenului nostru, dovedim din ce material suntem făcuţi.

Suntem flori frumos mirositoare sau buruieni cu iz înnecăcios de ranchiună şi răzbunare. 

Mireasmă de la viaţă spre viaţă sau mireasmă din moarte spre moarte?

Vremuri grele _florin pal

 

Doamne adu-ti aminte, te rog o bun parinte
Vino si dă-ne ajutor uite ce stricăciune 
Si ce amaraciune este si astazi in popor
Semnul de la Rusalii al cercetarii Tale
Este adesea lepădat caci goana-i tot mai mare
Spre cele pieritoare, lumea e plina de pacat
Cor:

./. Vremuri grele, vremuri rele
Peste lumea intreaga s-a lasat
Doamne scapa-ne de ele, 
Vrem sa fim ai Tai cu adevarat../.
Nu se mai proroceste, omul se impotriveste
Totul e numai omenesc, firea e impodobită
Strica si se agita. Paziti suntem cu Dumnezeu
Banii si invatatura rastalmacesc Scriptura
Unde lipseste Duhul Tau
Vai ce nenorocire oamenii plini de fire
Ei zic suntem cu Dumnezeu.

Cor:
Sunt vremuri tot mai grele cand vin sa ne insele
Oamenii fara de Hristos
Dar roada ii tradeaza pe cei ce nu vegheaza
Chiar daca ei vorbesc frumos
Iata ca Domnul vine, ferice e de cine 
Lupta si fuge de pacat

Vine o zi mareata cand v-om sta fata in fata

Cu Cel ce ne-a rascumparat.

de ce ai luat lampa ?

Un batran intelept si discipolul sau mergeau pe un drum in toiul noptii.
Inteleptul tinea in mana o lampa.
-Inteleptule,
a intrebat invatacelul,
-este adevarat ca vezi pe intuneric?
-Da,este adevarat.
-Atunci de ce ai luat lampa ?
-Ca sa nu dea altii peste mine.
Noi,care suntem tari,suntem datori sa rabdam slabiciunile celor slabi,si sa ne placem noua insine

(Romani 15/1)

de ce se intampla atatea lucruri?

Ma intreb de ce unii oameni isi doresc atat de mult sa fie iubiti, pe cand altii sunt asa de reci, de nepasatori, trecand cu usurinta peste orice lucru important....

ma intreb de ce astazi, sentimentele sunt intelese ca fiind demodate, luate in ras de cei mai multi, fiind mai ades considerate doar obiecte de arta, sau o adiere de vant?..

Si de cele mai multe ori ma intreb de ce unor oameni intotdeauna le este bine, niciodata nu le lipseste un ban de buzunar, iar altora care cauta sa fie buni cu toata lumea, sa ajute, de cele mai multe ori, duc o viata grea, nefiind nimeni care sa-i ajute....

de ce dorinta de a mangaia pe cei cazuti, de a-i ridica, si dorinta de a ajuta pe altii, este vazuta ca fiind o nedreptate, sau un copil care nu are ce sa imbrace la scoala, ci poate este imbracat numai cu aceeasi uniforma de cel mult 3 ani de zile, este batjocorit sau aratat cu degetul de colegii lui, de multe ori ma intreb continuu, 

de ce...se intampla atatea lucruri pe care nu le inteleg, si nu stiu daca vreodata le voi intelege...

Mi-am dat seama ca daca trec printr-o suferinta, acest lucru nu se intampla pentru ca eu sa cad acolo de unde sa nu ma mai ridic, ci doar pentru ca sa ma intaresc si mai mult in credinta, fiindca odata cu suferinta mea, voi primi putere sa ies din ea sa o trec cu bine...Si de cate ori vreau sa ma plang de orice lucru marunt, sau mai dificil, incerc sa inteleg ca exista oameni care o duc mult mai rau, car si-ar dori sa primeasca toate binecuvantarile pe care le primesc eu, apoi imi dau seama ca sunt cu adevarat fericit, fiindca fericirea mea nu sta in tot ceea ce am sau in ce mi se intampla, ci doar in ceea ce eu sunt cu adevarat. 

Mi-am dat seama ca a cauta binele celor din jur, chiar si la locul de munca, a fi exemplu daruind din tot ce pot sa am mai bun, daruind dragoste si afectiune, pot deveni fericit, chiar daca niciodata nu voi primi in schimb nimic.

Apoi mi-am mai dat seama ca exista inimi care au cu adevarat nevoie de sprijin, de ajutor , mult mai mult decat as avea eu.

 Ajutand pe acesti oameni, eu voi deveni mult mai fericit, mult mai binecuvantat. 

Dar mi-am dat seama ca dincolo de toate aceste lucruri trecatoare, Dumnezeu e cu mine, si orice s-ar intampla in viata mea, eu sunt in siguranta, indiferent de imprejurari.